1

CONSIDERAŢII GENERALE

              Primele preocupări în domeniul protecţiei drepturilor omului au început să apară cu multe secole în urmă. Dacă istoria concepţiilor articulate referitoare la drepturile omului poate fi considerată ca începând din secolul al XVII-lea, istoria propriu-zisă a instrumentelor internaţionale în acest domeniu a început după cel de-al doilea război mondial, când preocupările pe această linie capătă un caracter guvernamental şi generalizat.

              Cu toate că nici Tratatele constitutive ale Comunităţilor Europene, nici Tratatul asupra Uniunii Europene nu au consacrat un catalog al drepturilor fundamentale ale omului, Curtea Europeană de Justiţie a recunoscut existenţa drepturilor fundamentale la nivelul Comunităţilor, şi în baza jurisprudenţei acesteia, garantarea drepturilor fundamentale consacrate atât la nivelul ONU, cât şi la nivelul Consiliului Europei.

            Putem afirma ca Declaratia Universala a Drepturilor omului (10 decembrie 1948 la Paris) este adoptata ca o opera, o necesitate instituita de Adunarea Generala a ONU.Ea nu are forta juridica a unui tratat, deci nu poate ratifica si nici reintroduce lista drepturilor., se adreseaza individului- comparativ cu alte acte care se adreseaza statului.Este impartita in trei : drepturi civile si politice (de la art .1 la art . 21), si drepturi economice , sociale si culturale (de la art. 22 la art. 30), si drepturi de solidaritate.

Referitor la drepturile economice, sociale si culturale putem preciza urmatoarele:

             Statul de drept este premiza drepturilor omului (rule of law).Primele referiri vis-a-vis de aceasta le regasim in cursurile doamnei Donna Gomien care au fost baza pentru cartea scoasa in 1994 „Introducere in Conventia Europeana”.Printre primele carti care fac referire la aceasta in 1995 si 1997 amintim pe cea a lui Vincent Berger care au fost traduse cu ajutorul Institutului Roman pentru Drepturile Omului.

              Referitor la dreptul de solidaritate observam normele interactive (ius cogens) , care sunt drepturi internationale: dreptul la pace, dreptul la protectia mediului, dreptul la dezvoltare, care au o dimensiune atat individuala cat si colectiva.Toate statele sunt chemate sa asigure aceste drepturi.Tratatul drepturilor omului are un regim distinct, rezervele nefiind incurajate (este subminata institutia rezervei).

           Desi o mai putem numi Tratat, Declaratia Drepturilor Omului nu este efectiv un tratat, ci doar o declaratie.Ea nu are forta si autoritate juridica a unei conventii.

Astefel, Declaratia Drepturilo Omului devine drept cutumiar international- izvorul principal de drept al tuturor statelor.

          In 1966 ca urmare a Declaratiei, sunt adoptate doua pacte, despre care vom mai aminti in acest document, Pactul International pentru Drepturile Civile si Politice , si Pactul pentru Drepturile Economice, Sociale si Culturale.Aceste pacte instituie niste drepturi de perspectiva, adica statul le garanteaza cand are posibilitatea.

         Tratatele, dupa cum stim , sunt creatorii si destinatare si deasemeni se pot retrage, lucru pe care nu il putem afirma despre Tratatele Uniunii Europene, care sunt total diferite.Acestea impun consolidarea obiectului organizatieisi au organe suprastatale de aplicare a normelor.Retragerea de la aceste Tratate nu este permisa.

Cu alte cuvinte, în cadrul UE s-a instituit un sistem de protecţie a drepturilor omului care este, aşadar, esenţialmente jurisprudenţial. Judecătorul comunitar a intervenit în acest scop, inspirându-se din texte scrise de drept primar şi de drept derivat, din tradiţiile constituţionale naţionale şi din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului – CEDO[i](adoptata in 1953)- care are caracter subsidiar.

            De asemenea, în cadrul dreptului comunitar derivat cu privire la drepturile fundamentale, instituţiile comunitare trebuie să ţină seama de dispoziţiile internaţionale în materia drepturilor omului, mai ales de cele prevăzute de CEDO. A existat chiar o iniţiativă a Parlamentului European ca Uniunea să adere la Convenţia amintită, dar Curtea de Justiţie, într-un aviz dat în 1996, a arătat că o asemenea aderare nu este posibilă datorită diferenţelor de sistem dintre Consiliul Europei şi Uniunea Europeană - UE, ca organizaţii care au la bază metode diferite de cooperare[ii].    

Astfel, apar doua tratate despre care amintim mai jos, unul reprezentand drepturile „pozitive” , celalalt reprezentand drepturile „negative” – de a nu face.

Acestea cuprind doua articole in plus : pentru neindeplinirea datoriilor contractuale nu se va mai face inchisoare si pentru adoptia copiilor.Acestea introduc deasemeni si o noua categorie de drepturi , drepturi nonderogabile.

Tratatul de la Maastricht asupra Uniunii Europene[iii]  precizează faptul că unul dintre obiectivele UE este acela de a consolida protecţia drepturilor şi intereselor cetăţenilor statelor membre, dar şi de a menţine şi dezvolta Uniunea ca un spaţiu al libertăţii, securităţii şi justiţiei. Pentru a înţelege esenţa UE, acelaşi Tratat prevede că Uniunea este fondată pe principiile libertăţii, democraţiei, respectării drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, precum şi pe statul de drept, principii care sunt comune statelor membre.

UE respectă drepturile fundamentale aşa cum sunt ele garantate de CEDO şi aşa cum rezultă din tradiţiile constituţionale comune ale statelor membre. Totuşi, absenţa unei enumerări a acestor drepturi implică inevitabil recursul la Curtea de Justiţie, care este instituţia de control în ceea ce priveşte acţiunea instituţiilor în această materie.

            Prevederi importante conţine şi Tratatul de la Amsterdam[iv] care precizează intenţia statelor de a mări posibilitatea de intervenţie a Curţii de Justiţie în domeniul controlului respectării drepturilor fundamentale de către organele comunitare. Totodată, Tratatul pune în lumină importanţa garanţiei politice a drepturilor omului, al căror respect deplin a devenit o condiţie de aderare la UE, dar şi unul dintre principiile ce guvernează, în general, relaţiile externe ale Uniunii Europene. Însă, acest respect trebuie să meargă dincolo de simplele declaraţii de principii, luarea în considerare a acestor drepturi fiind o realitate ce se impune cu putere în relaţiile UE cu statele candidate la aderare, atât în momentul negocierii, cât şi al încheierii acordurilor de asociere, care vor cuprinde prevederi referitoare la drepturile omului sub forma unor clauze de condiţionare[v]. 

            În cazul încălcării grave şi persistente a principiilor enunţate în Tratat, şi anume: libertatea , democraţia, respectul drepturilor omului şi al libertăţilor fundamentale, statul de drept, Consiliul Uniunii Europene, reunit la nivelul şefilor de stat sau de guvern, poate să adreseze recomandări  statului membru aflat în această situaţie.

Toate aceste preocupări au generat ideea unei veritabile codificării a concepţiei Uniunii Europene despre drepturile omului şi crearea unui sistem propriu al UE de apărare a acestor drepturi. Pe lângă aceste motive de ordin tehnic şi juridic, la baza idei de a se elabora un catalog de drepturi propriu Uniunii au stat şi considerente de ordin politic şi filosofic: Europa, în esenţa, ei este în plină transformare.

De la ideea unei pieţe comune şi a unei uniuni economice şi monetare, UE a ajuns, astăzi, la o comunitate politică şi de valori fundamentale, iar atribuţiile sale au fost extinse la activităţi de o mare importanţă: justiţie, poliţie, politică externă, deci, dincolo de simplele activităţi de gestiune economică.

De la cele 6 state semnatare ale celor trei tratate constitutive, Uniunea Europeană a ajuns treptat la 9, 12, 15 şi 25 de state membre începând cu 1 mai 2004, urmând ca, probabil, din 2007 şi alte state, printre care şi România, să devină membre ale UE.

Această din urmă extindere a adus actori noi pe scenă ale căror tradiţii şi preocupări în sfera drepturilor omului nu coincid întru totul cu cele ale statelor membre. De aceea, Uniunea va trebui să contribuie la păstrarea şi dezvoltarea acestor valori comune respectând diversitatea culturilor şi tradiţiilor popoarelor Europei, precum şi a identităţii naţionale a statelor membre şi a organizaţiilor puterilor publice la nivel naţional, regional şi local.   

            Prima concretizare a acestor noi abordări este reprezentată de acţiunea Summit-ului Consiliului European de la Cologne din iunie 1999, unde, şefii de stat sau de guvern al ţărilor membre, au considerat că, în stadiul respectiv al dezvoltării UE, era necesară o creştere a importanţei drepturilor omului şi o garantare reală a transparenţei în cadrul Uniunii. Tot atunci s-au formulat câteva principii directoare pentru redactarea unui document prin care să se garanteze drepturile omului în cadrul Uniunii Europene, şi anume Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.

CARTA DREPTURILOR FUNDAMENTALE – INSTRUMENT IMPORTANT AL UNIUNII EUROPENE

            Privind retrospectiv, observăm că proiectul Cartei a fost elaborat de către un organism special înfiinţat, denumit Convenţie, ale cărei componenţă şi mod de lucru au fost stabilite de Consiliul European de la Tampere, din decembrie 1999.

 Succesul formulei Convenţiei ţine, fără îndoială, de faptul că are o formulă „dublă mixată”: amestec naţional-european şi amestec de puteri executive –puteri legislative, iar originalitatea ei rezidă din compoziţia sa, organizarea sa şi modul său de lucru[vi].

Astfel, Convenţia, prezidată de către Roman Herzog, fost preşedinte al RFG, avea în componenţa sa 62 de membri, şi anume: 15 reprezentanţi ai şefilor de stat sau de guvern; 1 reprezentant al Comisiei Europene; 16 membri ai Parlamentului European şi 30 de membri ai parlamentelor naţionale.

            Convenţia a fost asistată de către un Birou compus din preşedintele Convenţiei şi vice-preşedinţii desemnaţi de către membrii Parlamentului European, parlamentarii naţionali şi de preşedintele Consiliului Uniunii. De asemenea, au fost invitaţi să asiste la lucrările Convenţiei, în calitate de observatori, doi reprezentanţi ai Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene şi doi membri ai Consiliului Europei, dintre care unul era reprezentantul Curţii europene a drepturilor omului. Comitetul economic şi social, Comitetul regiunilor şi Mediatorul European au fost invitaţi, de asemenea, să-şi prezinte punctul de vedere în această materie. Totodată, opiniile statelor candidate formulate cu prilejul negocierilor aderării lor la UE au fost luate în considerare de către Convenţie.

            Lucrările Convenţiei, care potrivit deciziilor Consiliilor Europene de la Cologne şi Tampere au fost publice, toate documentele elaborate fiind aduse la cunoştinţa cetăţenilor, au început la 17 decembrie 1999 şi s-au încheiat în septembrie 2000.

Ulterior, la reuniunea şefilor de stat şi de guvern de la Biaritz, din octombrie 2000, s-a cerut Parlamentului European, Consiliului Uniunii Europene şi Comisiei Europene să aprobe Carta, ceea ce s-a întâmplat la 9 decembrie 2000, la Nisa. Textul ei a fost publicat în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene pentru ca prevederile acestei Carte să fie cunoscute de către toţi cetăţenii Uniunii Europene [vii].

            În continuare, în perioada 7-11 decembrie 2000, Consiliul European a dezbătut şi adoptat Tratatul de la Nisa[viii] care a avut în vedere mai multe aspecte: reforma instituţională din perspectiva aderării de noi state la UE, apărarea comună, Europa socială şi Carta drepturilor fundamentale.

Totodată, la finalul Tratatului de la Nisa a fost anexat un document care putem spune, că a însemnat primul pas spre o viitoare Constituţie Europeană. Aici ne referim la Declaraţia de la Nisa privind viitorul Uniunii Europene, care stabilea convocarea unei noi Conferinţe Interguvernamentale care să pună în discuţie printre alte probleme importante statutul Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, proclamate la Nisa, care nu a putut fi investită cu forţă juridică, datorită opoziţiei unor state membre.

Uniunea Europeană a intrat într-o nouă fază a evoluţiei sale pe data de 28 februarie 2002, când au început la Bruxelles lucrările „Convenţiei privind viitorul Europei”. Creată conform hotărârilor Consiliului European de la Laeken, din decembrie 2001, Convenţia prezidată de fostul şef de stat francez Valery Giscard d¢Estaing, a dezbătut şi problema integrării Cartei drepturilor fundamentale a UE în dreptul european.

Dezbaterea privind viitorul Europei începea într-un moment când încrederea populaţiei în instituţiile comunitare era foarte scăzută. Apropiata extindere a UE, prin admiterea a 12 ţări din Europa Centrală şi de Est făcea ca problema obţinerii sprijinului opiniei publice să devină o necesitate acută pentru succesul acestui proiect, iar veto-ul irlandez din 2001, privind ratificarea Tratatului de la Nisa, a reprezentat un semnal de alarmă. El nu a fost un act de respingere a extinderii UE, ci un reflex de apărare al cetăţeanului în faţa unor decizii care i se aplicau, dar la adoptarea cărora nu fusese consultat şi pe care nu le înţelege întotdeauna, datorită complexităţii lor tehnice. A fost un avertisment că Europa unită şi integrată nu se construieşte după un model abstract conceput la Bruxelles sau în cancelariile politico-diplomatice, ci ţinând cont de realitatea europeană concretă. Cu alte cuvinte, era nevoie de o strategie coerentă de atragere a opiniei publice pentru sprijinirea extinderii Uniunii Europene şi modelarea arhitecturii Europei de mâine.

În acest context, dezideratul a devenit realitate în a doua jumătate a anului 2003, când, membrii Convenţiei Europene au definitivat „Proiectul de Tratat de instituire a unei Constituţii pentru Europa”.

La 18 iulie 2003, preşedintele Convenţiei remitea oficial preşedintelui în funcţiune a Consiliului European, Silvio Berlusconi, textul definitiv al Proiectului de Tratat instituind o Constituţie Europeană. Ulterior, în cursul anului 2004, liderii Uniunii Europene au ajuns la un acord în ceea ce priveşte Constituţia, şi astfel, aceasta a fost aprobată în cadrul Consiliului European din 17-18 iunie 2004.

Apoi, la data de 29 octombrie 2004, unul dintre cele mai importante evenimente al ultimelor decenii a avut loc la Roma, prin semnarea „Tratatului de instituire a unei Constituţii pentru Europa”. Un element semnificativ este faptul că ceremonia semnării acestui tratat a avut loc în acelaşi loc unde fuseseră semnate Tratatele constitutive de la Roma. Dacă în 1957, în faţa clădirii Palazzo dei Conservatori, doar şase steaguri erau înălţate faţă de cel 28 de astăzi: cele 25 ale statelor membre UE şi cele ale României, Bulgariei şi Turciei, ai căror lideri au semnat şi ei documentul european. Liderii croaţi au fost la rândul lor prezenţi la ceremonie, dar nu şi-au adăugat semnătura pe acest tratat[ix].

Deosebit de important este faptul că Partea a II-a a Constituţiei este reprezentată chiar de Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.

Carta, în forma iniţială, a fost un acord inter-instituţional, care nu avea forţă de constrângere nici pentru statele membre şi nici pentru instituţiile comunitare, importanţa ei pentru protecţia europeană a drepturilor omului este în afara oricărei îndoieli. Însă, Carta va deveni o sursă de inspiraţie importantă pentru judecătorul comunitar în aplicarea normelor cuprinse în ordinea juridică pe care acesta este chemat să o apere prin raportare la principiile cuprinse  în textul ei.

Înaintea înglobării Carte în Tratatul constituţional, s-a dorit ca acest text să fie încorporat în Tratatul de la Nisa, opoziţia a şase state membre UE: Marea Britanie, Irlanda, Danemarca, Finlanda, Suedia şi Olanda, a făcut să rămână doar la nivel de document politic. Cu toate acestea, Carta produce deja efecte politice (s-au făcut referiri la ea în rapoartele privind situaţia din Austria, după intrarea la guvernare a partidului lui Jorg Haider), normative (decurgând din angajamentele Parlamentului European şi Comisiei Europene de a considera Carta ca element de referinţă în adoptarea legislaţiei comunitare) şi chiar jurisdicţionale (Carta este considerată un parametru de referinţă de către Curţile constituţionale din Germania şi Spania şi, de asemenea, dispoziţii ale Cartei se regăsesc în deliberările Tribunalului de Primă Instanţă, dar şi în concluziile avocaţilor generali, care asigură audierea preliminară a litigiilor deduse în faţa Curţii de Justiţie a UE)[x].

Dacă din punct de vedere calitativ, Carta se deosebeşte de CEDO tocmai prin lipsa forţei juridice din momentul elaborării, din punct de vedere cantitativ ea conţine atât drepturile şi libertăţile fundamentale – de natură civilă şi politică - cuprinse, în general în CEDO, dar şi drepturi sociale, inspirate de Carta socială europeană adoptată sub egida Consiliului Europei, precum şi „drepturi noi”, care ţin de evoluţia societăţilor europene în diverse domenii precum bioetica, mediul înconjurător, drepturile copilului sau protecţia datelor cu caracter personal[xi]. Totodată, Carta acoperă şi drepturile politice ale cetăţenilor Uniunii, care, prin definiţie, nu pot fi regăsite în cadrul CEDO.

În prezent, aşa cum am mai spus, această Cartă face parte integrantă din Tratatul de instituire a unei Constituţii pentru Europa, în care se precizează că Uniunea Europeană se bazează pe  valorile respectului pentru demnitatea umană, libertate, democraţie, statul de drept, pe respectarea drepturilor omului, inclusiv drepturile aparţinând minorităţilor, dorind să fie o societate care practică toleranţa, justiţia şi solidaritatea şi având ca scop promovarea păcii, a valorilor acesteia şi a bunăstării popoarelor sale.

Prin reglementarea statutului său în Tratatul constituţional, Carta – al cărei conţinut nu a fost modificat în raport cu textul elaborat de Convenţia condusă de Roman Herzog -  dobândeşte atât valoare juridică obligatorie, cât şi valoare constituţională. Această prevedere are caracter de noutate, întrucât discuţii privind valoarea sa juridică au avut loc, aşa cum am amintit şi anterior, şi după adoptarea sa, neîntrunindu-se un consens în direcţia obligativităţii sale.

Carta stabileşte clar faptul că scopul său este acela de a proteja doar drepturile fundamentale ale indivizilor în ceea ce priveşte acţiunile desfăşurate de instituţiile Uniunii Europene şi de statele membre în aplicarea dreptului comunitar.

Carta porneşte de la generoasa idee că UE plasează persoana în centrul acţiunii sale, instituind cetăţenia Uniunii şi un spaţiu de libertate, securitate şi justiţie. Uniunea contribuie astfel la apărarea şi dezvoltarea valorilor sale comune, cu respectarea diversităţii culturale şi a tradiţiilor popoarelor Europei, precum şi a identităţii naţionale a statelor membre şi a organizării puterilor publice la nivel naţional, regional şi local.

Carta reafirmă respectarea competenţelor şi îndatoririlor Uniunii, precum şi a principiului subsidiarităţii, precizând, totodată,  că drepturile pe care ea le conţine rezultă din tradiţiile constituţionale şi din obligaţiile internaţionale comune asumate de statele membre, din CEDO, din Cartele sociale adoptate de Uniune şi de Consiliul Europei, precum şi din jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene şi acea a Curţii europene a drepturilor omului. Exercitarea acestor drepturi presupune responsabilităţi şi îndatoriri faţă ceilalţi, de comunitatea umană şi de generaţiile viitoare.

Drepturile fundamentale ale omului, atât cele garantate de CEDO, cât şi cele care rezultă din tradiţiile constituţionale comune ale statelor membre, fac parte din dreptul UE, ca principii generale. Se doreşte astfel o precizare clară că Uniunea recunoaşte, în plus faţă de Cartă, drepturile fundamentale suplimentare prevăzute de cele două surse amintite mai sus, în calitate de principii generale, ceea ce va permite Curţii de Justiţie de a apela la aceste  surse din perspectiva evoluţiei viitoare.

Asadar, putem concluziona ca Declaratia universala a drepturilor omului (Carta) adoptata in 1948 ,este punctul de pornire catre urmatoarele tratate care i-au succedat , Pactul International pentru Drepturile Civile si Politice din 1966, pentru Pactul International pentru Drepturile Economice , Sociale si Civile tot din 1966, Pactul pentru Protectia Documentelor cat si cel privind abolirea pedepselor capitale din 1989.

Mecanismele acestor pacte sunte deschise tuturor statelor lumii, instituite prin intermediul Curtilor, care devin instrumente jurisdictionale.

[i] CEDO a intrat în vigoare la 3 septembrie 1953, după depunerea a trei ratificări. Ea este urmată de 13 protocoale;

[ii] Stelian Scăunaş, „Uniunea Europeană. Construcţie. Instituţii. Drept”, Editura All Beck, Bucureşti, 2005, pag.129-143;

[iii] Tratatul  semnat la 7 februarie 1992 şi a intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993;

[iv] Tratatul  semnat la 2 octombrie 1997 şi a intrat în vigoare la 1 mai 1999;

[v] Bianca Seleja-Guţan, „Sistemul jurisdicţioanal european de protecţie a drepturilor omului”, Editura Universităţii Lucian Blaga, 2003, pag.63 şi urm.;

[vi] Vlad Constantinesco, „LA CHARTE DES DROITS FONDAMENTAUX DE DE L’UNION EUROPEENE”, în Studia Universitatis Babeş-Bolyai Cluj-Napoca, Editura Rosetti, nr.1 din 2002 (ianuarie-martie), pag.8-16;

[vii] Augustin Fuerea, „Respectarea drepturilor omului – preocupare esenţială pentru viitorul Uniunii Europene”, în Analele Universităţii Româno-Germane din Sibiu, Seria Ştiinţe Juridice şi Administrative, nr.2 din 2003, pag.26-33;

[viii] Tratatul semnat la 26 februarie 2001 şi a intrat în vigoare la 1 februarie 2003;

[ix] Ion Gâlea – coordonator, Aniela Băluţ, Augustina Dumitraşcu, Cristina Morariu, „Tratatul instituind o Constituţie pentru Europa – text comentat şi adnotat -”, octombrie 2004, lucrare apărută sub egida Ministerului Afacerilor Externe al României;

[x] Dr. Ion Jinga „Convenţia privind viitorul Europei: În căutarea arhitecturii UE de mâine”-pag.41-42;

[xi] Corneliu Bîrsan, „Uniunea Europeană şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului:unitate sau dualitate în protecţia europeană a drepturilor omului?”, în Revista română de drept comunitar, Editura Rosetti, Bucureşti, nr.1-2003 (sept.-oct.), pag.36;

aspectele create de Carta drepturilor omului.Comitetele nu pronunta hotarari, ele se rezuma doar la parcurgerea unor proceduri si finalizarea acestora prin recomandari sau rapoarte.

Declaratia Universala , ca act individual nu are mecanisme.

Pactul International pentru Drepturile Civile si Politice(PIDCP) instituie creearea Comitetului pentru Drepturile Omului si are pe langa rolul de a primi rapoarte , rolul de a solutiona efectiv plangerile interesate.

Pactul International pentru Drepturile Economice, Sociale si Civile (PIDESC) instituie Comitetul pentru drepturile sociale.

Pactul pentru Protectia Documentelor instituie Comitetul pentru plangeri individuale .

Pactul privind abolirea pedepsei capitale instituie si el Comitetul aferent ideii sale de baza.

În ceea ce priveşte conţinutul ei, Carta consacră un catalog al drepturilor fundamentale în 6 din cele 7 capitole ale sale, al căror titlu reprezintă valorile fundamentale ale Uniunii Europene, şi anume: demnitate, libertăţi, egalitate, solidaritate, cetăţenie şi justiţie. Aceste capitole sunt completate cu un altul dedicat dispoziţiilor generale, în care sunt precizate condiţiile de armonizare a Cartei cu dreptul existent, în special cu CEDO.

I. Demnitatea

Demnitatea umană, care este inviolabilă, trebuie să fie respectată şi protejată. Ea nu este numai un drept fundamental, ci, chiar baza drepturilor fundamentale, făcând parte din substanţa tuturor drepturilor înscrise în Cartă. Titlul I al Cartei, consacrat demnităţii umane, stabileşte următoarele drepturi:

Ø  Dreptul la viaţă a tuturor persoanelor, nimeni neputând fi condamnat la pedeapsa cu moartea şi nici executat;

Ø  Dreptul oricărei persoane la integritate fizică şi psihică, cu menţiunea că, în cazul medicinii şi biologiei, trebuie respectate în special: consimţământul liber şi clar al persoanei implicate; interdicţia practicilor eugenice; interzicerea clonării umane în scopul reproducerii; interzicerea utilizării corpului uman şi a părţilor sale pentru obţinerea unui profit;

Ø  Dreptul de a nu fi supus torturii şi pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante;

Ø  Dreptul de a nu fi ţinut în sclavie sau în servitute şi de a nu fi constrâns la muncă forţată sau obligatorie, precum şi interzicere traficului de fiinţe umane;

II. Libertăţi

Ø  Dreptul la libertate şi la securitate, adică protejarea libertăţii fizice a oricărei persoane împotriva oricărei arestări sau deţineri abuzive;

Ø  Dreptul la respectarea vieţii private şi familiale, a domiciliului şi la secretul corespondenţei;

Ø   Dreptul la protecţia datelor cu caracter personal, date care vor fi folosite doar în scopuri determinate, pe baza consimţământului persoanei sau în conformitate cu legea. Respectarea acestor reguli se supune controlului unei autorităţi independente;

Ø  Dreptul la căsătorie şi dreptul la întemeierea unei familii, drepturi garantate de legislaţia naţională;

Ø  Libertatea de gândire, de conştiinţă şi religioasă, drept care presupune libertatea de a-şi manifesta religia sau convingerile, individual sau colectiv, în public sau în particular, prin intermediul cultului, învăţării, practicilor şi îndeplinirii riturilor;

Ø  Libertatea de exprimare şi de informare care presupune libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a transmite informaţii sau idei, fără amestecul autorităţilor publice şi indiferent de frontiere;

Ø  Libertatea de reuniune şi de asociere la toate nivelurile, în special în domeniul politic, sindical şi civic;

Ø  Libertatea artelor şi ştiinţelor;

Ø  Dreptul la educaţie presupune şi dreptul de acces la formare profesională şi la formare continuă. El comportă posibilitatea de a urma gratuit învăţământul obligatoriu. Carta precizează că libertatea de a crea instituţii de învăţământ cu respectarea principiilor democraţiei, precum şi dreptul părinţilor de a asigura educaţia şi învăţământul copiilor lor conform convingerilor lor religioase, filosofice şi pedagogice, vor fi respectate potrivit legilor naţionale care reglementează exerciţiul;

Ø  Libertatea profesională şi dreptul de a munci – fiecare persoană are dreptul de a munci şi a exercita o profesie liber aleasă sau acceptată. Fiecare cetăţean al statelor membre ale UE are libertatea de a căuta o slujbă; de a munci; de a se stabili şi de a presta servicii în orice stat membru al UE. Cetăţenii ţărilor din afara UE, care sunt autorizaţi să muncească pe teritoriile statelor membre ale UE, au dreptul la condiţii de muncă echivalente cu cele ale cetăţenilor UE;

Ø  Libertatea de a desfăşura o activitate comercială;

Ø  Dreptul la proprietate, care presupune că orice persoană are dreptul de a se bucura de proprietatea bunurilor dobândite în mod legal, de a le folosi şi de a dispune de ele. De asemenea, Carta precizează că proprietatea intelectuală este protejată;

Ø  Dreptul de azil;

Ø  Dreptul la protecţie în caz de remitere, expulzare şi extrădare;

III. Egalitate

Ø  Egalitate în drept a tuturor persoanelor;

Ø  Dreptul la nediscriminare – interzice orice discriminare bazată pe sex, rasă, culoare, origine etnică sau socială, caracteristici genetice, limbă, religie sau convingeri, opinii politice sau de altă natură, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere, handicap, vârstă sau orientare sexuală;

Ø  Diversitatea culturală şi religioasă – este respectată de Uniune;

Ø  Egalitatea între bărbaţi şi femei va fi asigurată în toate domeniile;

Ø  Drepturile copilului – copii au dreptul la protecţie şi la îngrijirea necesară bunăstării lor. Ei pot să-şi exprime liber opiniile care vor fi luate în considerare în funcţie de vârsta şi maturitatea lor. În toate actele care trebuie să fie îndeplinite de autorităţile publice, interesul superior al copilului trebuie să fie o prioritate;

Ø  Dreptul persoanelor în vârstă la o viaţă demnă şi independentă şi de a participa la o viaţă socială şi culturală;

Ø  Dreptul persoanelor handicapate la integrare în viaţa societăţii;

IV. Solidaritate

Ø  Dreptul la informare şi la consultarea muncitorilor în cadrul întreprinderii;

Ø  Dreptul angajaţilor şi al organizaţiilor lor de a negocia şi încheia contractele colective de muncă şi de a recurge la acţiuni colective, în caz de conflict de interese;

Ø  Dreptul fiecărei persoane de a accede la un serviciu gratuit de plasare a forţei de muncă;

Ø  Dreptul fiecărui muncitor la protecţie contra concedierilor nejustificate;

Ø  Dreptul muncitorilor la condiţii de muncă prin care să se respecte sănătatea, securitatea şi demnitatea lor;

Ø  Interzicerea muncii copiilor şi dreptul tinerilor la protecţie în muncă;

Ø  Dreptul la protecţia familiei în plan juridic, economic şi social – fiecare are dreptul la concediu de maternitate plătit şi la concediu parental după naştere, precum şi dreptul de a înfia un copil;

Ø  Dreptul de acces la prestaţiile de securitate socială şi la serviciile sociale;

Ø  Dreptul persoanelor rezidente şi care se deplasează legal în UE la prestaţii de securitate socială şi la avantaje sociale;

Ø  Dreptul oricărei persoane a serviciile de prevenţie în materie de sănătate şi de a beneficia de îngrijiri medicale, în condiţiile stabilite de legislaţia şi practicile naţionale;

Ø  Dreptul de acces la serviciile de interes economic general, în scopul coeziunii sociale şi teritoriale a Uniunii Europene.

Carta precizează preocupările Uniunii pentru un nivel ridicat de protecţie a mediului şi la ameliorarea calităţii acestuia.

De asemenea, protecţia consumatorilor trebuie să fie asigurată la un nivel înalt în politicile Uniunii.

V. Cetăţenie

Ø  Dreptul de a vota şi de a fi ales la alegerile Parlamentului European, în statul membru în care îşi are reşedinţa, în aceleaşi condiţii ca şi cetăţenii aceluiaşi stat;

Ø  Dreptul de a vota şi de a fi ales la alegerile municipale în statul membru în care îşi are reşedinţa, în aceleaşi condiţii ca şi cetăţenii aceluiaşi stat;

Ø  Dreptul cetăţeanului la bună administraţie, dreptul ca problemele să-i fie tratate imparţial, echitabil şi într-un termen rezonabil de către instituţiile şi organele Uniunii. Cetăţenii au dreptul de a se adresa instituţiilor Uniunii într-o limbă oficială şi de a primi răspuns in aceeaşi limbă.

Ø  Dreptul de acces al oricărei persoane fizice sau juridice la documentele Parlamentului European, Consiliului şi Comisiei;

Ø  Dreptul cetăţenilor şi al oricărei persoane fizice sau juridice care are reşedinţa sau sediul într-un stat membru de a sesiza Mediatorul Uniunii pentru rea administraţie în acţiunile instituţiilor sau organelor Uniunii, cu excepţia exercitării funcţiilor judecătoreşti de către Curtea de Justiţie şi Tribunalul de Primă Instanţă.;

Ø  Dreptul la petiţie în faţa Parlamentului European; acest drept aparţine şi persoanelor care nu au cetăţenia Uniunii, dar au reşedinţa sau sediul într-un stat membru;

Ø  Dreptul la circulaţie şi la liberă şedere pe teritoriul statelor membre; acest drept poate fi acordat şi resortisanţilor statelor terţe care au reşedinţa legală pe teritoriul unui stat membru, în conformitate cu Tratatul instituind C.E.;

Ø  Dreptul cetăţenilor de a beneficia de protecţia diplomatică şi consulară din partea oricărui stat membru, în aceleaşi condiţii ca şi proprii cetăţeni, atunci când se află pe teritoriul unui stat terţ unde statul membru al căror cetăţeni sunt sau nu reprezentaţi.

VI. Justiţie

Ø  Dreptul la un recurs efectiv şi de a accede la un tribunal imparţial. Fiecare persoană are posibilitatea de a fi consiliată, de a se apăra şi de a fi reprezentată. Dacă nu dispune de resurse suficiente, pentru a se asigura accesul efectiv la justiţie, se va acorda un ajutor jurisdicţional;

Ø  Dreptul la prezumţia de nevinovăţie şi la apărare. Acuzatul are, mai ales, următoarele drepturi: să fie informat, în cel mai scurt termen, într-o limbă pe care o înţelege şi într-o manieră detaliată, despre natura şi cauza acuzaţiilor care i se aduc; să dispună de timp şi de facilităţile necesare pentru pregătirea apărării sale; să se apere el însuşi sau să fie asistat de un apărător; să fie asistat gratuit de un interpret dacă nu înţelege sau nu vorbeşte limba folosită la audienţe;

Ø  Principiul legalităţii şi proporţionalităţii infracţiunilor şi pedepselor, nimeni nu poate fi condamnat pentru o acţiune sau omisiune care, în momentul în care a fost comisă, nu constituia o infracţiune potrivit dreptului naţional sau dreptului internaţional şi nu poate primi o pedeapsă mai mare decât aceea care era aplicabilă în acel moment;

Ø  Dreptul de a nu fi judecat sau sancţionat penal de două ori pentru aceeaşi infracţiune.

Potrivit prevederilor finale ale Cartei, dispoziţiile acesteia se adresează instituţiilor, organismelor şi agenţilor Uniunii, cu respectarea principiul subsidiarităţii, precum şi statelor membre, atunci când acestea pun în aplicare dreptul Uniunii.

Prezenta Cartă nu extinde domeniul de aplicare a dreptului Uniunii în afara competenţelor Uniunii şi nici nu creează competenţe sau responsabilităţi noi pentru Uniune şi nici nu le modifică pe cele definite deja în Constituţiei.

În aceeaşi ordine de idei, amintim că  Tratatul constituţional menţine ideea aderării UE la CEDO, cu precizarea că aceasta nu intenţionează să modifice repartiţia competenţelor între UE şi statele membre. Acordarea personalităţii juridice Uniunii face posibilă aderarea acesteia la CEDO. Principala dificultate legată de aderarea Uniunii la Convenţie se referă la raportul care va fi stabilit între cele două curţi de justiţie, fiind exprimată îngrijorarea că prin aceasta Curtea de la Strasbourg va deveni competentă să se pronunţe cu privire la dreptul comunitar, şi mai ales asupra competenţelor statelor membre şi ale Uniunii în această materie.

 În raportul său, Grupul de lucru al Convenţiei care a elaborat Carta a precizat că rolul Curţii Europene a Drepturilor Omului este cel al unei jurisdicţii specializate care veghează la respectarea de către Uniune a obligaţiilor sale internaţionale ce rezultă din aderarea la Convenţie şi nicidecum cel al unei Curţi supreme, care verifică activitatea desfăşurată de Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

            Unii autori apreciază că, în viitor, Curtea Europeană a Drepturilor Omului ar putea avea, în raport cu Curte de Justiţie a UE, rolul unei instanţe internaţionale în raport cu o instanţă internă.

Totodată, se mai ridică problema raporturilor dintre dispoziţiile Cartei Drepturilor Fundamentale şi cele ale CEDO. Soluţia este precizată în textul Cartei,  unde se arată că, în cazul în care un drept reglementat de Carta drepturilor fundamentale a UE este reglementat, în acelaşi timp, şi de CEDO, conţinutul şi sfera de aplicare ale acestui drept vor fi înţelese ca cele reglementate de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

În acelaşi fel se reglementează, pe cale de consecinţă, delimitarea dintre sfera de aplicare a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi a Cartei drepturilor fundamentale. Astfel, CEDO se aplică statelor, în timp ce Carta drepturilor fundamentale se aplică instituţiilor, organismelor şi agenţiilor Uniunii, dar şi statelor membre, atunci când pun în aplicare dreptul Uniunii.

Se observă însă că acţiunea statelor membre, atunci când pun în aplicare dreptul Uniunii, reprezintă un element de congruenţă între sferele de aplicare ale celor două instrumente juridice – ceea ce este de natură să conducă la anumite dificultăţi, în special în situaţia când UE nu este încă parte la C.E.DO.

Atunci când UE va deveni parte la CEDO, în mod clar, pentru un act al statului în domenii care nu sunt de competenţa UE va fi competentă Curtea de la Strasbourg, după epuizarea căilor de recurs interne. Pentru actele instituţiilor, organelor, organismelor sau agenţiilor Uniunii, va fi competentă CEDO după epuizarea căilor de recurs interne care vor fi reprezentate de acţiunea în faţa Curţii de Justiţie a UE întemeiată pe dispoziţiile Cartei drepturilor fundamentale.

Cât priveşte nivelul protecţiei, acesta nu va putea fi inferior nivelului de protecţie al Carte drepturilor fundamentale, ceea ce înseamnă că nici o dispoziţie a ei nu trebuie să fie interpretată ca limitând sau aducând atingere drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale recunoscute de dreptul UE, dreptul internaţional şi convenţiile internaţionale la care a aderat UE sau statele membre, în mod deosebit CEDO şi constituţiile statelor membre.   

Putem concluziona afirmând că Uniunea Europeana este o comunitate de valori, fiind produsul mai multor mari tradiţii religioase şi filozofice. Ideile grecilor şi ale romanilor, creştinismul, iudaismul, umanismul şi iluminismul ne-au făcut ceea ce suntem astăzi.

Experienţa celui de-al doilea război mondial i-a învăţat pe europeni cât de fundamentală este acceptarea unor valori comune: pace, stabilitate, prosperitate. Pe măsura însă ce Uniunea Europeană a avansat, mărindu-şi dimensiunile şi extinzându-şi competenţele, entuziasmul faţă de continuarea proiectului european s-a pierdut printre proceduri complexe de decizie, calcule bugetare şi diferenţe de abordare politică. Cu cât Uniunea va avea mai mulţi membri, cu atât creşte riscul ca aceste aspecte să devină mai pregnante, iar cetăţenii să nu mai poată zări ceea ce este comun pentru Europa.

Aşa cum am menţionat anterior, un prim semnal major de alarmă a fost veto-ul irlandez faţă de Tratatul de la Nisa,  într-o ţară unde efectele pozitive ale aderării la UE sunt certe, urmat de reacţia de respingere a Constituţiei Europene, reflectată în referendumul organizat în Franţa şi Olanda. Cetăţenii europeni se simt tot mai departe de deciziile de la Bruxelles, care se iau în numele lor şi pentru ei, dar pe care adesea nu le înţeleg datorită bizantinismului procedurilor. Crearea Convenţiei Europene a avut rolul de a reduce această percepţie, de a da imaginea că viitorul UE se decide transparent şi în consultare cu societatea civilă şi cu principalii actori sociali. Tratatul constituţional este rezultatul acestui efort.

În perspectivă, interesul UE este acela ca, prin instituţiile sale democratice, să răspundă cerinţelor normale ale cetăţenilor săi, căci, în mod indiscutabil, statele membre ale Uniunii s-au înscris, în lumina noilor conflicte care se desfăşoară pe scena internaţională, într-un proces de reevaluare a opţiunilor în privinţa drepturilor lor şi de reaşezare a societăţii pe fundamentul democraţiei, cadru în care, respectul pentru drepturile omului trebuie să devină cel mai important obiectiv, cu atât mai mult cu cât, însăşi securitatea internaţională este strâns legată de respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.

Odată ratificat şi intrat în vigoare, «Tratatul de instituire a unei Constituţii pentru Europa» poate reprezenta o bază juridică de lucru pentru arhitectura Uniunii Europene de mâine. Până la împlinirea acestui deziderat, Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene reprezintă un pas important spre edificarea unui sistem global european de protecţie a drepturilor omului, alături de Convenţiile Consiliului Europei şi de instrumentele politice ale Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa.

Parafrazându-l pe Winston Churchill, care afirma, cu peste 60 de ani în urmă, într-un alt context: „Acesta nu este sfârşitul; nu este nici măcar începutul sfârşitului; dar este, cu siguranţă, sfârşitul începutului”, putem spune că Europa unită, imaginată la mijlocul anilor ’90 când România, alături de celelalte state central şi est-europene, depunea cererea de aderare la UE, a început, în sfârşit, să prindă contur concret.