1

Teorii moderne în Comerţul Internaţional.

Schimbările spectaculoase care au intervenit în lume în perioada postbelică au oferit economiştilor lumii numeroase probleme noi de reflecţii în legătură cu natura, mecanismul, rezultatele şi perspectivele comerţului intemaţional comparativ cu trecutul. Se are in vedere astfel de fenomene şi procese de mare anvergură cum au fost: apariţia a zeci de noi state suverane ca urmare a prăbuşirii marilor imperii coloniale, experienţa temerară a unor ţări care au încercat să stăpînească sau chiar să înlocuiască mecanismul pieţei tradiţionale (politica de planificare centralizată din fostele ţări socialiste), desfăşurarea celei de a doua revoluţii industriale în ţările dezvoltate, avînd ca suport revoluţia ştiinţifică şi tehnică de la mijlocul secolului XX, ceea ce a permis creşterea economică spectaculoasă a acestora, devansarea creşterii producţiei de bunuri şi servicii, precum şi a creşterii venitului naţional de creşterea comerţului internaţional, iar mai recent creşterea mai accentuată a pieţei capitalurilor şi a volumului serviciilor.

Republica Moldova fiind un stat suveran se afla acum în perioada de tranziţie. Intreprinderile moldoveneşti fac primii paşi pe piaţa externă, se formează strategii şi politici guvernamentale de promovare a produselor autohtone. Luînd in consideraţie faptele sus menţionate este foarte important de a studia teoriile moderne in Comerţ Internaţional, toate avantaje şi desavantaje acestor teorii.

În continuare, sunt reprezentate cele mai actuale teorii din perioda postbelică în comerţul internaţional contemporan.

1.1 .    Teoria disponibilităţii produselor pentru Comerţul Internaţional.

Acestă teoria a fost elaborată de Irving E. Kravis. El a publicat în 1956 studiul intitulat “Disponibilitatea şi alte influenţe asupra structurii comerţului cu mărfuri" în care îşi propune să cerceteze factorii de care depinde structura importului şi exportului unei ţări. Ideea de bază a studiului este că orice ţară tinde să importe mărfurile care nu pot fi produse în interiorul ei şi să exporte mărfurile pe care le poate produce în cantităţi mai mari decît cele necesare consumului intern şi în condiţii mai avantajoase decît în alte ţări. În viziunea lui Kravis, disponibilităţile de export depind de patru factori: a) înzestrarea cu resurse naturale; b) amploarea şi semnificaţia diferenţierii produselor; c) progresul tehnologic în decursul timpului şi d) politica economică externă a statului respectiv. Rolul primului factor se înţelege relativ uşor în sensul că nu pot fi exportate fructe tropicale din ţări temperate sau cereale din zone muntoase. Ultimii trei factori modifică în mod substanţial rolul jucat în trecut de diferenţele de costuri şi de preţuri în explicarea fluxurilor comerciale internaţionale. Diferenţierea produselor poate împune la export chiar produse mai scumpe decît cele cu o calitatea superioară faţă de mărfurile din alte tări, determinîndu-i pe clienţi să le solicite. [2]

Progresul tehnic stimulează comerţul internaţional sub două aspecte: fie prin reducerea costurilor şi deci a preţurilor, sporind competitivitatea mărfurilor respective pe piaţa mondială, fie prin diferenţierea calitativă a produselor, impunîndu-le deoarece alte ţări nu pot produce calitatea respectivă. În măsura în care este protecţionistă, politica economică externă a unei ţări are, în general, un efect negativ asupra disponibilităţii produselor care fac obiectul comerţului internaţional în sensul că este vorba de tarife şi alte măsuri menite să restragă importul ţării respective de produse care sunt disponibile pe piaţa internă la preţuri similare sau ceva mai mari, ceea ce poate duce şi la represalii din partea altor state. [1]

Explicarea structurii importului şi exportului unei ţări şi deci a fluxurilor comerciale internaţionale trebuie să se ţină seama atît de factori naturali (resursele şi repartîţia lor geografîcă), cît şi de factori economici (costuri, preţuri, competitivitate, inclusiv costul transportului), precum şi politici (politica economică externă a fiecărui stat).

1.2    Teoria cererii representative de produse prelucrate.

Această teorie a fost formulată de economistul suedez Staffan Burenstam-Linder şi expusă în lucrarea "Eseu asupra comerţului şi transformării" (1961). Economistul suedez acceptă că înzestrarea ţărilor lumii cu resurse naturale influenţează comerţul ţărilor cu produse de bază sau produse primare, dar consideră că această explicaţie nu mai poate fi acceptată atunci, cînd este vorba de comerţul internaţional cu produse prelucrate (manufacturate sau industriale). [3]

Ideea de bază a economistului suedez constă în aceea că volumul şi structura importului şi exportului unei ţări sunt determinate iniţial şi în principal de cererea internă de mărfuri. În sprijinul acestei idei el aduce trei argumente şi anume: (1) că într-o lume cu informaţii imperfecte (parţiale şi nesigure) orice întreprinzător va reacţiona la ocaziile de cîştig mai bine cunoscute pe care le deduce din nevoile interne; (2) că în măsura în care producţia unui bun se bazează pe o invenţie sau inovaţie, experimentarea acestora se face, la început, pe piaţa inţernă şi numai dacă ea se verifică în mod rentabil pe această piaţă, va fi extinsă ulterior producţia ei şi în vederea exportului; (3) că un întreprinzător nu se va îngriji sau preocupa de o cerere care nu există pe piaţa internă de teama unor riscuri neprevăzute şi a unor costuri prohibitive.

S. Burenstam-Linder este conştient că cererea internă este o condiţie necesară, dar nu suficientă pentru explicarea exportului unei ţări. Oricum, înainte de a fi influenţată şi de alţi factori, specializarea internaţională în comerţ este condiţionată, cel puţin, la început, de cererea internă.

S. Burenstam-Linder formulează cîteva concluzii:

- pe măsură ce creşte venitul pe locuitor al unei ţări creşte şi importul ei;

- cu cît sunt mai asemănătoare structura economică şi structura comerţului exterior ale diferitelor ţări, cu atît mai intense vor fi fluxurile comerciale dintre ţările respective;

- pe măsura creşterii economice a ţărilor au loc schimbări treptate în structura Comerţului lor exterior;

 - dacă se face abstracţie de puterea deformatoare a forţelor care frînează Comerţul Internaţional (distanţe, costul transporturilor, obstacole introduse conştient de către oameni), atunci rezultă că volumul comerţului exterior şi internaţional va fi cu atît mai mare cu cît va fi mai asemănător şi mai mare venitul pe locuitor al ţărilor partenere, cu cît va fi mai apropiată structura producţiei interne şi a exportului acestor ţări. [3]

1.3    Teoria comerţului intraindustrial sau intraramuri.

Această teorie a fost amplu dezbătută în lucrarea economiştilor australieni H.G. Grubel şi P.J. Lloyd intitulată "Comerţ intraramuri: teoria şi măsurarea comerţului internaţional cu produse diferenţiate” (1975). Studiind fluxurile comerciale internaţionale în perioada 1959-1967 a sporit comerţul de la 36% la 46%. Ei fac distincţie între comerţul internaţional, care se desfăşura între ţări cu o înzestrare diferită cu resurse, denumit şi comerţ vertical sau interindustrial (intre ramuri diferite ale economiei ţărilor coschimbiste) şi comerţul actual, preponderent intraramuri sau intraindustrial, denumit şi comerţ orizontal, adică între ţări cu un potenţial şi structuri asemănătoare atît în producţie, cît şi în comerţul exterior. [2]

Comerţul vertical sau interramuri (interindustrial) are loc între ţări inegal dezvoltate şi presupune, de exemplu, schimb de produse primare pe produse industriale şi este explicat in funcţie de înzestrarea diferită a ţărilor cu factori de producţie (mai ales naturali).

Comerţul orizontal sau intraramuri (intra-industrial), are loc între ţări cu o dezvoltare asemănătoare şi presupune schimbul de produse diferenţiate din aceeaşi ramură sau ramuri economice asemănătoare, diferenţiate ca urmare a progresului tehnic, a inovaţiilor sau a economiilor obţinute la producţiile de mare serie.

1.4    Contribuţia lui H.G. Johnson la modernizarea teoriei neoclasice sau convenţionale a comerţului internaţional.

În lucrarea sa "Costul comparativ şi teoria politicii comerciale pentru o economie mondială în dezvoltare" (1968), H.G. Johnson se referă la unele date faptice neglijate sau ignorate de teoria convenţională a comerţului internaţional, îndeosebi la rolul marilor corporaţii în desfăşurarea acestuia, face o sinteză a progreselor realizate in dinamizarea teoriei neoclasice a costurilor comparative de producţie, precum şi unele consideraţiuni comparative privind raportul dintre liberalism şi protecţionism în lumea contemporană.    

Autorul analizat consideră că există trei grupe mari de fapte:

a) problema investiţiilor directe pe care le fac marile corporaţii (monopoluri) în alte ţări şi care presupun mobilitatea internaţională a capitalului, economii decurgînd din producţiile pe scară largă şi diferenţe internaţionale în tehnologie;

 b) "exodul creierelor" sau mobilitatea internaţională a mîinii de lucru calificate, care atrage atenţia asupra deosebirilor calitative ale factorului muncă, precum şi

c) "decalajul tehnologic" dintre ţări şi continente. [1]

Două grupe mari de probleme au fost investigate de H.G. Johnson şi anume:

1)      caracteristicile concurenţei industriale moderne (concurenţa monopolistă, ca şi rolul pe care-1 joacă în concurenţă economiile pe scară largă, tehnologiile superioare de producţie şi produsele noi,

2)      intervenţia statului în producţie şi comerţ, îndeosebi problema taxelor vamale.

În legătură cu primul grup de probleme, el explică dinamica avantajului relativ în comerţul internaţional drept urmare a progresului tehnologic. Capacitatea de a produce bunuri superioare, cît şi deţinerea unei tehnologii superioare de producţie constituie izvoare ale unui avantaj comparativ adiţional sau alternativ faţă de avantajul relativ bazat pe abundenţa relativă a factorilor de producţie.

În legătură cu al doilea grup de probleme, H.G. Johnson consideră că există trei feluri de bariere în calea comerţului internaţional şi anume: distanţele geografice şi costul corespunzător al transportului; deosebirile naţionale în sistemele politice şi juridice, în cultură şi limbaj; politicile comerciale şi de altă natură sau protecţionismul practicat de state. Aceste bariere îngreunează funcţionarea mecanismului avantajului relativ în comerţul internaţional. [1]

Ca orice gînditor neoclasic H.G. Johnson este adeptul liberului schimb şi consideră protecţionismul ca o piedică în calea comerţului internaţional. Ţinînd seama însă de frecvenţa şi intenstitatea măsurilor protecţioniste adoptate atît în ţările dezvoltate, cît şi de cele subdezvoltate şi în curs de dezvoltape, el susţine liberalizarea în continuare a politicilor comerciale în şpecial din partea ţărilor dezvoltate din punct de vedere industrial.

1.5    Teorii ale proporţiei neofactorilor

O serie de specialişti neoclasici în problemele comerţului internaţional, au contribuit la elaborarea acestei teorii. Printre care, P.B. Kenen, G.C. Hufbauer şi D.B. Keesing, pornind de la influenţa progresului ştiinţific, tehnic şi tehnologic, inclusiv a învăţămîntului asupra economiei contemporane, respectiv asupra exportului şi întregului comerţ internaţional.                   

Paradigma de la care au plecat aceşti gînditori continuă să fie teoria tradiţională a costurilor comparative de producţie şi a avantajelor relative în comerţul exterior. Ei caută însă să depăşeasca unele lacune ale variantei neoclasice sau convenţionale a aesteia (modelul H-O-S) şi să dea răspuns la întrebările lansate de "paradoxul lui Leontief”. [2]

In timp ce modelul H-O-S opera, de regulă, cu doi factori de producţie (munca şi capitalul), neoclasicii contemporani extind numărul acestora la trei sau chiar cinci factori de producţie, adăugînd: munca superior calificată şi resursele materiale - materiile prime şi resursele energetice.

În timp ce modelul H-O-S pornea de la ipoteza identităţii funcţiilor de producţie în ţările coschimbiste şi examina proporţia factorilor numai sub aspect cantitativ, considerînd că munca şi capitalul ar fi perfect substituibile, neoclasicii contemporani ţin seama de deosebirile calitative dintre factorii de producţie (de exemplu, dintre munca necalifieată şi munca superior calificată), respectiv de legătura dintre structura diferitelor economii naţionale şi structura corespunzătoare a exporturilor şi importurilor respectivelor ţări, admiţînd diferenţieri in funcţiile de producţie de la o ţară la alta, cu importante consecinţe asupra schimburilor economice internaţionale (volumul şi eficienţa lor). Autorii  menţin logica teoriei neoclasice a proporţiei factorilor de producţie, în ce priveşte criteriul specializării în producţie şi comerţul exterior (avantajul relativ), dar modifică, îmbogăţesc argumentarea acestui criteriu. În consecinţă, avantajul relativ este definit nu numai în funcţie de proporţia în care este folosit un factor sau altul (munca sau capitalul), ci şi de eficienţa factorilor respectivi, de ponderea pe care o deţin componentele de diferite calităţi ale factorilor de producţie (de ex.: munca simplă şi munca calificată). [2]

Pentru a semnala includerea de noi factori în cercetare şi luarea în considerare nu numai a cantităţii, ci si a calităţii lor, varianta mai recentă a teoriei neoclasice a comerţului internaţional a fost denumită teoria proporţiei neofactorilor.

Dintre preocupări de testare empirică a validităţii avantajului relativ reţin atenţia două şi anume: a) teoria "capitalului uman", susţinută de P.B. Kenen şi G.C. Hufbauer şi b) teoria calificării mîinii de lucru, susţinută de D.B. Keesing.

a) Teoria "capitalului uman" are ca punct de plecare, pe de o parte, concepţia lui Irving Fisher (1907) despre capital în sensul larg al termenului (ca stoc, resurse, rezerve, fonduri disponibile sau cheltuite), iar pe de altă parte distincţia calitativă dintre munca, necalificată şi munca superior calificată, caracterizată printr-o mare productivitate a muncii .

Cercetările empirice au evidenţiat faptul că, în ramurile economice care produceau pentru export, mîna de lucru avea o calificare superioară, şi deci munca era mult mai productivă decît în sectoarele care produceau înlocuitori ai importului. În acelaşi timp s-a arătat că existau mari diferenţe în nivelul salariilor pentru cele două categorii de muncă. Întrucît calificarea superioară presupune mari cheltuieli prealabile, fiind rezultatul investiţiilor făcute de particulari sau de stat în domeniul învăţămîntului şi al pregătirii forţei de muncă, s-a ajuns la concluzia că trebuie făcută distincţie categorică între munca simplă şi munca superior calificată. Totalul cheltuielilor făcute cu această calificare reprezintă o investiţie de capital, iar suma cunoştinţelor acumulate prin calificare se aseamănă cu un fond sau o zestre şi deci poate fi numită capital uman. [1]

b) Teoria calificării a fost dezvoltată de D.B. Keesing într-un ciclu de lucrări din perioada 1965-1971, una dintre care este "Calificarea muncii şi comerţului internaţional; evaluarea fluxurilor comerciale cu ajutorul unui singur mijloc de măşură" (1965).

Autorul pleacă de la teoria proporţiei factorilor (modelul H-O-S), îşi concentrează atenţia asupra şituaţiei din domeniul industriei prelucratoare, care furnizează mărfuri cu volum mic (lăsînd la o parte produsele primare sau de bază şi produsele industriei prelucrătoare care au un volum mare), admite substituirea dintre capitalul fizic şi munca necalificată, dar nu acceptă substituirea între capitalul fizic şi munca calificată, nici între munca necalificată şi cea calificată. El împarte numărul total al lucrătorilor în 8 categorii de calificare, începînd cu muncitorii necalificaţi şi terminînd cu cercetătorii, inginerii şi personalul de conducere, referindu-se la 14 ţări occidentale dezvoltate. [3]

Pe această bază, autorul ajunge la concluzia că structura comerţului exterior este condiţionată de dotarea relativă cu muncă calificată în sensul că ţările în care predomină munca simplă (de ex: India, Hong-Kong etc.) exportă cu precădere mărfuri care încorporează relativ mai multa muncă necalificata, în timp ce ţări ca S.U.A. exportă în cea mai mare măsură mărfuri care au fost produse de lucrători cu o calificare superioara.

Deşi au un caracter static, teoriile proporţiei neofactorilor prezintă importanţă practică deoarece se referă la factorul muncă, factor ce are un rol esenţial în explicarea structurii şi performanţelor din diferite ramuri ale producţiei materiale şi din comerţul exterior.

Republica Moldova este inzestrată cu factorul muncă calificată destul de suficient. Nivelul de experienţă şi cunoştinţele in diferite domenii ale specialiştilor moldoveni sunt bine cunoscute în lume. În special, calitatea înaltă a vinurilor moldoveneşti, datorită şcolii bune de vinofacatori existente in Republica Moldova. Acest fapt ne dă favoare concurînd cu alţi producători de vinuri pe piaţa ţărilor fost socialiste. Tot aşa prin intermediul publicităţii şi promovării calităţii înalte a vinurilor este posibilă cucerirea pieţelor ţărilor Europei şi Americii de Nord.

1.2    Teorii ale neotehnologiilor

Preocupările de modernizare a teoriei factorilor de producţie au adus în atenţia specialiştilor şi problema dinamizării acestei teorii în funcţie de factorul cel mai mobil al creşterii economice şi anume progresul tehnic şi tehnologic, strîns legat, evident, de revoluţia ştiinţifico-tehnică din perioada postbelică.

Luînd în considerare inegalităţile dintre ţări în ceia ce priveşte nivelul de dezvoltare a forţelor de producţie din cadrul lor, aceste teorii consideră că factorul determinant al comerţului extrior este capacitatea de inovare în domeniul tehnicii şi tehnologiei. Din această idee de bază derivă denumirea generică a acestor teorii drept teorii ale neotehnologiilor, dintre care, două sunt mai cunoscute şi anume: a) teoria "decalajului tehnologic" formulată de M.V. Posner şi b) teoria "ciclului de viaţa a produsului", formulată de R. Vernon. [1]

a) Teoria "decalajului tehnologic" a fost expusă în lucrarea lui M.V. Posner intitulată "Comerţ internaţional şi schimbare tehnică" (1961). Ea are ca punct de plecare cercetarea corelaţiei dintre exportutile unei ţari şi eforturile de cercetare anterioare acestora. Ea ajunge la conduzia că în ţările în care se fac cheltueli mai mari de cercetare şi dezvoltare, este mai pronunţat procesul de inovare, are loc o înnoire mai puternică a produselor, ceea ce le permite acestora să menţină un însemnat decalaj faţă de restul ţărilor lumii. Acest decalaj le asigură o poziţie de monopol în privinţa exportului produselor respective, care, chiar dacă este temporar, le aduce mari avantaje, asigurîndu-le o eficienţă ridicată a comerţului exterior, întrucît nu există riscuri unei concurenţe serioase din partea partenerilor lor anult rămăşi în urmă sub aspectul nivelului tehnologiei folosite.

Peocupările de măsurare a efortului (cheltuielilor) de cercetare şi a influenţei lor pozitive asupra competivităţii unei ţări pe piaţa mondială au dus la concluzia că partea cea mai mare a exportului ţărilor dezvoltate este dată de ramurile economice în care se fac mari cheltueli de ceretare şi dezvoltare, de stimulare a inovaţiilor.

b) Teoria “ciclului de viaţa a produsului”  a fost forniulată de R.Vernon în lucrarea "Investiţiile internaţionale şi comerţul internaţional în ciclul de viaţă al produsului" (1966). Aceasta examinează legătura dintre eforturile de cercetare şi inovaţie într-o perspectivă mai îndelungată, ţinînd seama de etapele pe care le poate parcurge un produs în funcţie, nu numai de cheltuielile făcute pentru el, ci şi de alte reacţii faţă de el pe piaţa mondială.

Punctul de plecare al acestei teorii este ideea ca avantajul relativ nu este static, o dată pentru totdeauna, ci se poate modifica în timp, în funcţie de modificările care pot interveni în acţiunile întreprinse pentru valorificarea respectivului produs pe piaţa mondială şi de reacţiile pe care le au faţă de el concurenţii reali sau potenţiali. [2]

Durata şi dimensiunea avantajului relativ, privit in mod dinamic, depind de etapele pe care le parcurge un produs în decursul prezenţei lui pe piaţă, începînd cu inovarea, respectiv diferenţierea produselor la scară naţională, continuînd cu monopolul ţării respective în perioada lansării produsului pe piaţa mondială, cu apărarea acestui monopol în faza de maturizare a produsului prin măsuri de protejare a avantajelor cîştigate şi sfîrşind cu depăşirea monopolului ţării exportatoare şi abandonarea măsurilor de apărare prin protejarea producţiei naţionale, atunci cînd produsul respectiv a ajuns să fie standardizat la scara internaţională, să fie produs mai ieftin de concurenţii care l-au asimilat şi deci să fie importat în condiţii mai avantajoase decît cele din ţara care l-a lansat. Monopolul acesteia a fost între timp refăcut prin noi inovaţii şi ciclul descris mai sus urmează să se repete cu alt produs, de care se leagă alt avantaj relativ, generat de alte cheltuieli pentru cercetare şi dezvoltare. [2]

Problema are, desigur, şi faţete mai întunecate, legate pe de o parte, de insuficienţa resurselor pentru cercetare în multe ţări ale lumii (peste două treimi) la care face parte şi Moldova, deci de fluxul redus al inovaţiilor, iar pe de altă parte, de condiţiile oneroase ale transferului de tehnologie de la ţările dezvoltate spre cele în curs de dezvoltare (preţuri exorbitante, datorii externe copleşitoare şi ruinătoare, în multe cazuri) ca şi iraţionalitatea transferului invers de tehnologie, respectiv a "exodului creierelor" din ţările slab dezvoltate, unde ele sunt absolut necesare, spre ţările puternic dezvoltate, care îşi însuşesc imense gratuităţi deoarece se folosesc de specialişti străini în sporirea avuţiei lor, fără să fi suportat cheltuielile cu pregătirea lor.

1.3    Teorii actuale despre schimbul inegal

În opoziţie cu linia de gîndire economică standard sau convenţională din ţările occidentale, dominantă în lumea academică (“mainstream economics”), preponderent neoclasica, în ciuda asimilării unor elemente eterodoxe, pe parcursul confruntărilor teoretice din perioada postbelică, s-a dezvoltat considerabil în această perioadă linia de gîndire antineoclasică, formată din numeroase curente eterogene care au reacţionat, din perspective foarte diferite, la gîndirea dominantă despre comerţul internaţional.

Trăsătura comuna, a acestor reacţii antineoclasice şi principala lor piesă de rezistenţă o constituie conceptul de schimb inegal prin care urmăresc să demonstreze că rezultatele reale ale comerţului internaţional sunt cu totul altele decît cele expuse de teoria dominantă neoclasică, cu toate modificările ulterioare legate de modernizarea şi dinamizarea lui.

Contrubuţia lui Arghiri Emmanuel la analiza schimbului inegal.

 Momentul central al dezbaterilor actuale referitoare la schimbul inegal l-a constituit publicarea lucrării economistului francez Arghiri Emmanuel în anul 1969 sub titlu “Schimbul inegal Eseu asupra antagonismelor din relaţiile economice internaţionale”. [1] In lucrarea sa el si adepţii lui aduc în sprijinul ideii lor dovezi convingătoare, că realitatea contemporană din domeniul relaţiilor economice internaţionale nu confirmă nici conţinutul, nici concluziile modelului liberal de comerţ internaţional, atît a formei lui clasice, cît şi a celei neoclasice. După aprecierea lor, teoria costurilor comparative de producţie nu este universal valabilă, nu explică în mod convingător conţinutul şi rezultatele reale ale comerţului dintre ţări inegal dezvoltate. Principalul lor argument constă în faptul că acest comerţ internaţional între parteneri inegal dezvoltaţi, nu este reciproc avantajos, că în realitate, unii cîştigă, în timp ce alţii, cei mai mulţi pierd, proces dovedit de existenţa subdezvoltării şi a decalajelor crescînde din economia mondială contemporană.

Ei susţin că, în locul armoniei de interese despre care vorbeşte gîndirea liberală, respectiv neoclasică, are loc, în realitate, un transfer de venit naţional de la ţarile subdezvoltate spre cele dezvoltate, are loc exploatarea celor săraci de către cei bogaţi, prin mecanismul comerţului internaţional, sub forma schimbului inegal. [3]

Aceasta a fost cea mai radicală critică a teoriilor liberale şi neoliberale despre comerţul internaţional făcută din interiorul gîndirii economice nemarxiste.

A. Emmanuel ajunge la concluzia că există două feluri de schimburi inegale: a) schimbul inegal  în sensul larg al termenului, datorat deosebirilor  în compoziţia organică a capitalului şi, din această cauză, prezent atît pe plan intern, cît şi pe plan internaţional, şi b) schimbul inegal în sensul restrîns al terminului, datorat deosebirilor naţionale în ce priveşte salariile pe care îl consideră schimb inegal propriu-zis.

Obiectul principal al investigaţiilor lui A. Emmanuel îl constituie schimbul inegal propriu-zis sau în sensul  restrîns al termenului. [1]

A. Emmanuel înţelege prin schimb inegal faptul că ţările sărace în care nivelul salariilor este mai scăzut şi, implicit, nivelul plusvalorii mai ridicat, dau mai multă muncă (în unităţi naturale) decît primesc de la ţările dezvoltate, unde salariile sunt mai mari şi, corespunzător, plusvaloarea pe unitatea de produs este mai mică.

Mai concret şi mai simplu, aceasta înseamnă că ţara în care salariile sunt mai  mici (cu o "compoziţie organică a muncii" scăzută) vinde mărfurile proprii la preţuri care nu recuperează valoarea lor naţională şi cumpără mărfuri din ţările dezvoltate la preţuri mai mari decît valoarea lor naţională, ceea ce înseamnă că ea pierde de două ori, respectiv că are loc un transfer de venit naţional din ţara săracă spre ţara dezvoltată. Situaţia este inversă în ţările dezvoltate în care salariile sunt mult mai mari (au o "compoziţie organică a muncii" ridicata): ele vînd mărfurile la preţuri mai mari decît valoarea lor naţionlă şi cumpără pe piaţa mondială mărfurile de la ţările mai puţin dezvoltate la preţuri mai mici decît valoarea lor naţională, ceea ce înseamnă că ele cîştigă de două ori, atrăgînd spre ele venit naţional din alte ţări.

Teoria lui A. Emmanuel a fost pozitiv apreciată de gînditorii antiliberali, mai ales marxişti şi radicali, pentru punerea în discuţie a unei probleme grave şi complexe de mare actualitate - problema mecanismului de desfăşurare şi a rezultatelor reale ale comerţului internaţional contemporan pentru diferite categorii de parteneri.