1

A ŞASEA ELEGIE / N. Stănescu

(Afazia)

Stau între doi idoli şi nu pot s-aleg / pe nici unul, stau / între doi idoli şi plouă mărunt,/ şi nu pot să aleg pe nici unul / şi-n aşteptare-nlemnesc / idolii-n ploaia măruntă. Eu stau / şi nu pot să aleg între două / bucăţi de lemn, şi plouă mărunt şi nu pot / în putreda ploaie s-aleg. Stau,/ şi lemnele, cele două, şi-arată / coastele-albite de ploaia măruntă./ Stau între două schelete de cal / şi nu pot să aleg pe nici unul, stau / şi plouă mărunt, topind pământul / sub oasele albe, şi nu pot să aleg./ Stau între două gropi şi plouă mărunt / şi apa roade pământul cu dinţi / de şo­bolan înfometat./ Stau cu o lopată în mână, între două gropi / şi nu pot, în ploaia măruntă,/ să aleg prima pe care voi astupa-o / cu pământul muşcat de ploaia măruntă.//

A şasea elegie e un recipient fără cuvinte.

Undeva, cândva, cineva are de luat o decizie, mo­tiv pentru ca­re va trebui să ros­tească în final doar două cuvinte: “da” sau “nu”. Deo­cam­dată, zgomotul prăfuit al de­liberării sale interioare e acoperit de ro­potul ploii. Toată lumea aş­teaptă verdictul, dar el, de emoţie şi con­cen­trare, devine afa­zic; cuvintele împietresc şi se sfărâmă îna­inte de a se naşte.

E ipostaza omului aflat la răscruce de drumuri, când trebuie să ia o decizie ca­pitală privind destinul vieţii sale, dar, însetat, se o­preşte la han şi goleşte pocale de vin, încercând să-şi adoarmă dis­cernământul, pentru ca intuiţia să ia o hotărâre în locul lui.

E tânărul care are de ales între două cariere fasci­nan­te, dar talerele balanţei pe ca­re îşi cântăreşte viitorul stau în echilibru perfect, motiv pentru care îl cotropeşte o criză de afazie.

Sunt crizele adolescentine specifice celor care nu au o ex­pe­ri­enţă de viaţă sufi­ci­entă şi deci nu posedă ştiinţa de a delibera în frac­ţiuni de secundă fără a fi în­spăimântaţi de gândul că ar putea să gre­şească.

E neclintirea şi neliniştea hormonală a bărbatului tânăr care are de ales între două femei, la fel de frumoase şi inteligente, capa­bile, a­mân­două, să iu­beas­că cu pa­siu­ne şi devotament. La fel cum Nichita, în acel decembrie friguros, când a dictat Elegiile, avea de ales între soţia sa Doina şi iubita sa Gabriela, doi idoli dragi, dar in­com­pa­tibili.

Mai târziu, poetul a mărturisit: “Muream de frig şi nu mă puteam decide dacă să rămân cu ceea ce iubesc sau să mă întorc la ceea ce-am iubit” (Antimetafizica, 1985, p.104).

Cu cer­ti­tudine, această secvenţă bio­gra­fică a con­tribuit, într-o oarecare mă­sură, la naşterea elegiei a şasea. Îm­pingând evenimentul spre o zo­nă a generalizării (ori­când, oricine, ori­unde), semnificaţia primară se atrofiază şi dispare, astfel încât poli­va­lenţa me­sajelor e nesfârşită.

A şasea elegie, a individului muţit de o apăsătoare dilemă, poate fi privită ca un război de uzură între oricare două elemente antagonice: sacrul şi profanul, spiritul şi materia, frigul şi căldura, es­tul şi vestul, lumina şi în­tu­nericul. Ca şi cum unul dintre acestea ar trebui sacrificat pe altarul unei opţiuni ferme, când în realitate, fie­care pe­reche sunt polii opuşi ai aceluiaşi lucru.

Dar ce te faci când ai de ales între est şi est, între lumină şi lumină, între frig şi frig… sau între iubire şi iu­bire? Poetul spune altfel: “stau între doi idoli şi nu pot s-aleg”, “între două bucăţi de lemn”, “între două schelete de cal”, “între două gropi”. Acesta-i apo­geul dilemei. Aparent op­ţi­u­nea nu are valoare, din moment ce cate­goriile sunt iden­tice, fiind locatare ale aceluiaşi pol (şi deci nu ale polilor opuşi ale ace­luiaşi lucru). De fapt, avem de ales între două lu­cruri diferite, două en­tităţi diferite, fiecare cu plus şi minus, cu în­tu­ne­ric şi lumină.

La fel ca şi polii magnetici, fiind identici, ei se res­ping reci­proc, pentru că nu pot ocupa în acelaşi timp ace­laşi spa­ţiu: ca să mori, trebui să te naşti, aşa cum, ca să iubeşti pe cineva, trebuie să pă­răseşti pe alt­cineva.

E situaţia omului care trebuie să aleagă între două locuri de mun­că, între două feluri de mâncare sau între două călătorii. Toate a­cestea pot fi consecutive dar ni­ciodată con­comitente - aşa cum Nichita stă între două gropi şi nu poate s-aleagă prima pe care o va astupa.

Poemul mai are rolul de a pune în valoare “prima opţiune” în cazul apariţiei unei dileme. Şi asta pentru că orice decizie, orice acţiune întreprinsă, orice replică dată poate avea repercusiuni asu­pra actelor şi faptelor viitoare, deci asupra destinului. În funcţie de ”prima opţiune”, si­tuaţia poate căpăta o turnură imprevizibilă, astfel a doua opţiune prog­nozată iniţial să aibă loc în alte condiţii sau să nu se mai des­făşoare niciodată: a doua groapă să nu mai fie astupată, a doua că­lă­torie să fie contramandată, al doilea fel de mâncare să se altereze între timp.

Pentru a rezolva acest rebus ontologic, oamenii au la dis­poziţie două metode: una raţională şi alta intuitivă, spre diferenţă de animale care se folosesc doar de instinct.

***

Pornind de la analiza elegiei a şasea, criticul Mir­cea Martin (1969) a con­cluzionat: “Există în volumul lui Ni­chita Stănescu o su­ferinţă abstractă, produsă de difi­cultatea organică de cristalizare într-un mod anumit al e­xis­tenţei sau al cunoaşterii. Poetul nu a învăţat încă să renunţe şi atitudinea lui lirică cea mai caracteristică mi se pare a fi im­posibilitatea de a alege. Elegiile sale sunt aproa­pe toate ele­gii ale op­ţiunii”(Mircea Martin, Generaţie şi creaţie, EPL, Buc., 1969, p.11-23.)