1

A ŞAPTEA ELEGIE / N. Stănescu

(Opţiunea de real)

Trăiesc în numele frunzelor, am nervuri,/ schimb verdele pe galben şi / mă las pierit de toamnă./ În numele pietrelor tră­iesc şi mă las / cubic bătut în drumuri,/ cutreierate de repezi maşini./ Trăiesc în nu­mele merelor şi am / şase sâmburi scuipaţi printre dinţi / tinerei fete dusă cu gândul tot / după leneşe dansuri de ebonită./ În numele că­rămizilor trăiesc,/ cu brăţări de mortar înţepenite / la fiecare mână, în timp ce îm­brăţişez / un posibil găl­benuş al existenţelor./ Niciodată n-am să fiu sacru. Mult,/ prea mult am imaginaţia / celorlalte forme concrete.// Şi nici n-am vreme din pricina asta / să mă gândesc / la propria mea viaţă./ Iată-mă. Trăiesc în numele cailor./ Nechez. Sar pes­te copaci retezaţi./ Trăiesc în numele păsărilor,/ dar mai ales în nu­mele zborului./ Cred că am aripi, dar ele / nu se văd. Totul pentru zbor./ Totul,/ pentru a rezema ceea ce se află / de ceea ce va fi.// Întind o mână, care-n loc de degete / are cinci mâini,/ care-n loc de de­gete / au cinci mâini, care / în loc de degete / au cinci mâini.// To­tul pentru a îmbrăţişa,/ amănunţit, totul,/ pentru a pipăi ne­năs­cutele pri­velişti / şi a le zgâria / până la sânge / cu o pre­zenţă.//

***

Poemul trădează o concepţie filosofică de tip bu­dist, potrivit căreia omul, individual, înţelege în mod pro­fund apar­tenenţa la Marea Creaţie şi se identifică cu des­tinul regnurilor “până la sânge”, într-un perpetuu efort em­patic.

Este ultima poezie din ciclul dedicat auto­cu­noaş­terii. Mesajul ar putea fi acesta: cel ce se va smeri se va înălţa; cel ce va iubi va învinge orice obstacol, chiar şi gra­vitaţia.

A trăi în numele frunzelor, în numele pietrelor, al cailor, al pă­sărilor nu în­seamnă a te transforma în frunză, măr, cal sau pasăre, deci a involua. În­seamnă, mai de­gra­bă, a le copleşi cu iubire, a le înţelege metamorfozele, a te armoniza cu ele - căci ele, de la sine, se ar­mo­ni­zează cu legile naturii şi ale Universului. Înseamnă apoi dorinţa de a le egala performanţele uluitoare: să te laşi pierit de toam­nă şi renăscut în fiecare primăvară, o dată cu ex­plozia de clo­rofilă şi culoare; să fii sâm­bure de măr, vlăstar şi apoi fruct, să-i sa­turi pe cei flămânzi, să dă­ru­ieşti, adică; să sari peste copaci retezaţi ori să pluteşti peste întinderi de ape şi uscat, precum păsările - să în­vingi cu propriile forţe gra­vitaţia şi să te desprinzi de pe pământ. Pentru tot­dea­una, într-o bună zi.

A trăi în numele frunzelor, al merelor, al păsărilor su­­gerează o fidelitate faţă de regnuri în raport cu semenii:             Trăiesc. Sunt om. Nici acum şi nici într-o viaţă viitoare nu voi deveni pasăre de aur sau măr înflorit, dar mereu voi respecta şi voi iubi păsările, copacii şi pietrele. Din această pricină şi obsesie “n-am vreme să mă gândesc la propria mea viaţă”. Nu trăiesc în numele meu şi nici în numele tatălui, renunţ la toate privilegiile pe care aş putea să le am; trăiesc în numele poeziei şi al for­melor con­cre­te ce mă în­conjoară.

Versul “niciodată n-am să fiu sacru” a născut cele mai multe controverse între exegeţi. Unii s-au grăbit să-l eti­cheteze pe Nichita ca un “poet al opţiunii la real” şi să-l înregimenteze în tabăra materialiştilor, în timp ce alţii au socotit că această opţiune e absurdă, falsă şi utopică, de­oarece presupune “să renunţi complet la viaţa spirituală” (vezi Şte­fania Mincu, 1987, p.90-91) când, în rea­litate, în a­cest volum Nichita vor­beşte despre spiri­to­logie, o ştiinţă ele­vată, recuperată din sfere ce­leste.

Această absurdă abandonare a sacrului pare do­vada unei bătălii pierdute, pare amprenta unei dez­nădejdi de moment, a unei co­ple­şi­toa­re tristeţi meta­fizice. Numai frigul, foamea şi spectrul morţii îl poate de­termina pe om să re­nunţe aparent la o aspiraţie scrisă în codul genetic. Con­strâns de împrejurări, Nichita operează în acest poem cu lo­gica bunului simţ terestru, a crizei de timp, a lipsei de contemplaţie şi meditaţie adică. De aceea el alege formele concrete, pal­pabile, ma­teriale, iar între două feluri de mân­care optează pentru farfuria cu ape­ritive ce hrănesc sto­ma­cul şi nu spiritul.

Acesta este momentul când Nichita ia decizia să se întoarcă “acasă”. Cu umilinţă, se recunoaşte înfrânt, dar va fi o ultimă victorie a instinctului de supra­vieţuire.

Mai târziu va regreta această slăbiciune, do­vadă că se va despărţi definitiv de sotia Doina Ciurea şi tot restul vieţii va încerca să-şi demonstreze sie însuşi că elegia a şaptea a fost un accident. El va continua să trăiască în numele frun­zelor şi al păsărilor, ocrotindu-le şi iubindu-le aşa cum şi-a iubit deopotrivă semenii; dar ni­ciodată nu va mai spune niciodată, cu atât mai mult cu cât nu va re­nun­ţa la aspiraţie spre sacralitate.

Curios este faptul că, în contextul politic şi istoric în care a apă­rut volumul (1966), elegia a şaptea “a scăpat turma” în faţa cenzurii, deşi două decenii mai târziu s-a afir­mat că în acest poem “este ca­ri­caturizat fără cruţare un mod materialist - îngust de a înţe­lege existenţa” (Ştefania Mincu, 1987, p.91).

Avem încă o dovadă că noi, oamenii, suntem ade­sea robi ai sen­ti­mentelor şi ai in­stinctelor animalice, tră­dându-ne astfel des­cen­denţa. Suntem fiinţele de pe Pâ­mânt cele mai interesante, cele mai con­tro­versate, dar şi ce­le mai predispuse să ne depăşim condiţia, să e­vo­luăm a­di­că. Micile accidente care ne apropie de regnuri ne do­ve­­­desc li­mi­tele, dar şi putinţa de a o lua de la capăt de fie­care dată, fapt ce ne în­dreptăţeşte să sperăm că într-o bu­nă zi vom izbuti.