1.htm

Iona de Marin Sorescu

(dramă-parabolă neomodernistă)

Cunoscut mai ales ca poet, Marin Sorescu a impresionat prin fixarea unei noi orientări literare în cadrul literaturii române, orientare reprezentată de dramaturgia contemporană.

Subintitulată „tragedie în patru acte” şi publicată în revista „Luceafărul”, în 1968, Iona face parte dintr-o trilogie dramatică semnificativ intitulată Setea muntelui de sare, alături de alte două texte dramatice, Paracliserul şi Matca. Titlul acestei trilogii este o metaforă care sugerează setea fără limite de Absolut a omului, dramele amintite fiind parabole pe tema destinului uman şi parafrazând trei mituri fundamentale: mitul biblic în Iona, mitul meşterului Manole în Paracliserul şi mitul potopului în Matca.

Aparent, piesa lui Marin Sorescu are la origine cunoscutul mit biblic al lui Iona, fiul lui Amitai, care, fiind însărcinat în taină să propovăduiască cuvântul Domnului în cetatea Ninive, pentru a opri fărădelegile oamenilor, se ascunde, încercând să fugă pe o corabie la Tarsis. Dumnezeu îl pedepseşte pentru neascultare, trimite un vânt puternic, iar corăbierii, pentru a potoli urgia, îl aruncă în valuri pe fugarul Iona. Tot din poruncă divină, Iona este înghiţit de un monstru marin, iar după trei zile şi trei nopţi de rugăciune şi pocăinţă, Iona este vărsat pe uscat.

În cazul dramei Iona, autorul a folosit mitul biblic ca pretext, personajul dramei deosebindu-se biblicul Iona care voia să fugă de o misiune. Balena care trebuia să împlinească porunca transcendentă era ea însăşi cuprinsă în traseul unei predestinări. Dacă pescarul biblic, închis în burta peştelui, este eliberat după pocăinţă, pescarul lui Marin Sorescu se află de la început în gura peştelui, fără posibilitatea eliberării şi fără a se fi făcut vinovat de vreun păcat.

Plecând de la metafora lui Nietzsche, „Solitudinea m-a înghiţit ca o balenă”, Iona dă expresie strigătului tragic al individului însingurat, ilustrând zbaterea individului în efortul său de aflare a sinelui („Mi-am adus aminte: Iona. Eu sunt Iona!”) Ideea este susţinută chiar de autor care nu-şi poate explica opera prin raportare la vreo călătorie în cosmos sau la vreo altă accepţie mistică. „Totul mi se încurcă în memorie. Ştiu că numai am vrut să scriu despre un om singur, nemaipomenit de singur…”

În Iona regăsim tehnica monologului adresat sau solilocviul construit pe baza alegoriei care face trimitere la drama fiinţei umane a cărei limitare îi provoacă reflecţii şi opinii pe tema singurătăţii. Trăind într-o asemenea perioadă în care o asemenea atitudine nu putea fi evitată, autorul nu putea evita nici experienţele teatrului modern, în sensul promovat de Eugen Ionescu sau Samuel Becket. Astfel, Iona pune, prin esenţa problematicii ei, probleme ale contemporaneităţii care se repetă în toată lumea, ilustrând astfel sincronizarea dramaturgiei româneşti cu cea universală.

Existenţa în scenă a unui singur personaj încalcă regulile teatrului „clasic”, fapt specific majorităţii dramaturgilor moderni, la fel ca şi renunţarea la convenţiile de limbaj şi de comportament scenic ale personajului dramatic. Astfel autorul îşi obligă personajul „să se dedubleze, să se plieze şi să se strângă după cerinţele vieţii sale interioare şi trebuinţele scenice”, determinându-l să se comporte „ca şi când în scenă ar fi două persoane”.

Piesa este alcătuită din patru tablouri, alternând „afară” (tablourile I şi IV) şi „înăuntru” (tablourile II şi III). Relaţiile spaţiale se raportează la imaginar, elemente precum marea, plaja sau burţile peştilor fiind metafore ale fiinţei umane abrutalizată de existenţă şi revoltată faţă de un determinism necruţător al circumstanţelor.

Primul tablou ni-l prezintă pe Iona ca pescar, aflat în faţa imensităţii întinderilor marine, în faţa vieţii, a iluziei libertăţii. Asemenea eroilor lui Becket, Iona trăieşte într-un perpetuu orizont al aşteptării. Dar, fiindcă peştele fabulos întârzie să apară, iar ghinionul îl persecută, Iona încearcă, prin joc, să-şi contrafacă destinul, înscenând realul. Îşi aduce un acvariu şi imită gestul ancestral, vânând câte o „fâţă” pe care o aruncă apoi în năvodul nenorocului. Pentru început, Iona nu-şi dă seama că în micul vas este prefigurat modelul redus al unui univers pervertit. Iona simbolizează omul prins, fără voia lui, însă conştientizarea acestei situaţii se face treptat. Pentru început, omul ignoră pericolul acestei condiţii: „Scena e împărţită în două. Jumătate reprezintă o gură imensă de peşte. Iona stă în gura peştelui, nepăsător. E întors cu spatele spre întunecimea din fundul gurii peştelui uriaş.” Conştientizarea dezastrului este urmată de încercarea de adaptare la noua situaţie, care devine o închisoare asemenea acvariului în care peştişorii „dau veseli din coadă”, dând impresia că s-au obişnuit cu această situaţie anormală. Şi totuşi capcanele există, apa este înţesată de „nade”: „Apa asta e plină de nade, tot felul de nade frumos colorate. Noi, peştii, înotăm printre ele atât de repede, încât părem gălăgioşi. Visul nostru de aur e să înghiţim una, bineînţeles, pe cea mai mare. Ne punem în gând o fericire, o speranţă, în sfârşit, ceva frumos, dar peste câteva clipe observăm miraţi că ni s-a terminat apa.”

Finalul tabloului întâi îl prezintă pe Iona înghiţit de un peşte uriaş, cu care încearcă să se lupte şi care reprezintă faţa nevăzută a lumii, sugerând o luptă neoprită în care peştele mare înghite pe cel mic.

Tabloul al II-lea prezintă spaţiul prizonierului aflat în burta primului peşte pe care îl va spinteca cu un cuţit şi se va trezi în burta unuia mai mare decât primul. Iona îşi doreşte să se simtă liber, făcând ceea ce vrea, vorbind sau tăcând. Treptat pescarul descoperă că existenţa se consumă între marginile unui univers piscicol, în care peştii se înghit, inexorabil, unii pe alţii. În finalul tabloului, Iona devine visător încercând să construiască o bancă de lemn în mijlocul mării, simbol al dorinţei umane de a-şi lega numele de o creaţie.

Tabloul al III-lea îl plasează pe Iona în interiorul celui de-al doilea peşte, meditând la viaţă, la condiţia omului în lume sau la finalitatea inevitabilă a vieţii, adică moartea. În cadrul tabloului apar Pescarul I şi Pescarul II, ca simboluri ale destinului uman care nu se preocupă de existenţa vreunei „închisori” existenţiale. Şi pentru că în limitele acestui spaţiu nu există ecou, ceilalţi doi pescari fiind muţi, Iona îşi îngăduie să poarte un dialog cu sine însuşi despre sensul existenţei umane: „De ce trebuie să se culce toţi oamenii la sfârşitul vieţii? Ştiu şi eu cum o fi între peşti? (…) De ce oamenii îşi pierd timpul cu lucruri care nu le mai folosesc după moarte?” Cu toate acestea, nici în cazul altor avertismente simbolice precum mica moară de vânt din tabloul al III-lea, care pare să fie ameninţătoare prin dinţii ei de lemn, Iona refuză să conştientizeze situaţia şi încearcă mereu să se adapteze.

Iona este constrâns, împotriva voinţei sale, la un exil forţat în spaţiul singurătăţii absolute. Iniţial, incidentul nu-i stârnise panica, devenind o situaţie firească. Paradoxal însă, în acest întuneric al existenţei, Iona devine conştient de rostul său, se opune unui univers ostil şi trece de la starea de inconştienţă la luciditate: „Un sfert de viaţă îl pierdem făcând legături. Tot felul de legături între idei, fluturi, între lucruri şi praf. Totul curge aşa de repede şi noi tot mai facem legături între subiect şi predicat.”

În tabloul al IV-lea, ieşit, în sfârşit la lumină, deşi îmbătrânit, din spintecătura ultimului peşte, pe o plajă pustie, orizontul care i se arată îl înspăimântă din nou, pentru că şi acesta, spre nefericirea pescarului, este alcătuit dintr-un alt şir nesfârşit de burţi de peşte, „ca nişte geamuri puse unul lângă altul”, între care Iona se crezuse de fiecare dată liber: „Sunt ca un Dumenezu – exclamă el, disperat – care nu mai poate învia. I-au ieşit toate minunile; şi venirea pe pământ, şi viaţa, până şi moartea, dar ajuns aici în mormânt nu mai poate învia.”

Astfel, constatând că nu există nicio speranţă de salvare sau de înălţare, se declanşează drama umană. Este momentul formulării unei meditaţii care dezvăluie, în fapt, miezul tragediei lui Iona: „Problema e dacă mai reuşeşti să ieşi din ceva, odată ce te-ai născut. Doamne, câţi peşti unul într-altul”. Ceea ce păruse a fi până aici indistinct, devine explicit. Iona află o definiţie a vieţii („drăcia aceea frumoasă şi minunată şi nenorocită şi caraghioasă, formată din ani pe care am trăit-o eu”), caută un nume pentru sine („Cum mă numeam eu?), îşi descoperă identitatea, ca fiinţa înzestrată cu atributul reflectării, singura blestemată să fie astfel („Mi-am adus aminte: Iona, Eu sunt Iona!) şi înţelege că – prizonier al unui univers fizic ostil – a greşit drumul, trebuind să încerce o cale „inversă”, alta decât aceea a necesităţii ce guvernează o natură fără raţiune. Îşi strigă numele din depărtarea în care rătăcise şi, în loc de a mai tăia burţi de peşte, în speranţa unei libertăţi iluzorii, îşi spintecă propriul abdomen, cu sentimentul de a fi găsit nu în afară, ci în sine deplina libertate: „Răzbim noi cumva la lumină”.

Derogând de la fatalitatea biologică, Iona întrerupe astfel circuitul inconştient al naturii pentru a renaşte, prin moarte, în orizontul cunoaşterii: „Şi acum, dacă stau să mă gândesc, tot eu am avut dreptate. Am pornit-o bine. Dar drumul, el a greşit-o. trebuie s-o iau în altă parte.”

Gestul sinuciderii şi metafora luminii din final, poate da naştere la interpretări, însă este rezultatul unei aspiraţii a omului spre un „dincolo”, intangibil în planul realităţii biologice, de unde şi sentimentul singurătăţii metafizice. Cu toate acestea, sinuciderea nu este o soluţie a ieşirii din condiţia umană, după cum susţine şi criticul Eugen Simion. Pe Marin Sorescu l-a preocupat ilustrarea posibilităţii de a ieşi „din ceva”, o dată ce te-ai născut, credinţa că moartea nu e decât un prag simbolic, „un nou drum de capăt şi nu un sfârşit” în efortul individului de a se recupera pe sine şi un statut aparte. Textul nu aduce în discuţie numai asumarea morţii ca rezolvare a unui destin individual, cât şi revolta ca atitudine polemică faţă de un destin-jucărie, implacabil. De aici tragismul, din confruntarea cu propriul destin, în urma căreia transpare cunoaşterea de sine care este posibilă doar prin forţa purificatoare spiritului.

Caracterul de parabolă este evident, datorită alegoriei bazată pe metafore profunde. Iona este personajul principal al textului, care întruchipează umanitatea, aflată în căutarea ieşirii dintr-o situaţie existenţială imposibil de rezolvat, acel „alt orizont”.