1.htm

                Floare albastră

                                            Mihai Eminescu

           Poezia Floare albastră a fost scrisă in anul 1872 si publicată la 1 aprilie 1873 in revista “Convorbiri literare”.

          Este considerată o capodoperă a lirismului eminescian din etapa de tinereţe a poetului anticipând marile teme si idei poetice care vor apărea mai târziu în poezia Luceafărul.

          Tematic, poezia reprezintă iubirea in corelaţie cu natura, temă specifică romanticilor, acest lucru presupunând faptul că natura vibrează la stările sufleteşti ale eului liric. Natura devine cadru potrivit pentru poveştile de iubire. Poezia prezintă astfel “ipostaza iubirii paradisiace” ( George Călinescu) sau “iubirea adamică”. Această ipostază apare in idilele eminesciene cum ar fi Floare albastră , Lacul , Sara pe deal , Povestea teiului si in al doilea tablou al Luceafărului. Poezia Floare albastră depăşeşte totuşi cadrul unei idile, implicând si o a doua temă eminesciană specifică romanticilor si anume condiţia geniului.

           Titlul poeziei Floare albastră este un motiv literar de circulaţie universală intâlnit în literatura germană la poetul Novalis şi în literatura italiană la poetul Leopardi de la care Eminescu preia acest motiv literar.

           Floare albastră işi are punctul de plecare în mitul romantic al aspiraţiei către idealul de fericire, din iubire pură, întâlnit si la Novalis sau Leopardi. Motiv romantic de largă circulaţie europeană, floare albastră  simboliza in romanul “ Heinrich van Ofterdingen” de Novalis tendinţa spre infinit,

năzuinta  de a atinge îndepărtata patrie a poeziei, iar in opera lui Leopardi, voinţa lirică de a naufragia în infinit. Simbolul florii albastre, regăsit si în alte texte cum ar fi Călin ( file din poveste ), Sărmanul Dionis, dobândeşte aici valoare polisemantică: aspiraţie spre fericirea prin iubire, nostalgie a iubirii ca mister al vieţii, opoziţie ireductibilă intre lumea caldă, efemer-terestră si lumea rece a ideilor, a cunoaşterii absolute. În creaţia eminesciană, albastrul este culoarea infinitului, a marilor depărtări ale idealului, iar floarea simbolizează viaţa, fiinţa păstrătoare a dorinţelor dezvăluite cu vrajă.

             În poezie întâlnim urmatoarele motive literare: motiv de circulaţie universală (motivul florii albastre) şi motive literare specifice liricii eminesciene (motive recurente): luna, stelele, codrul, chipul angelic, izvorul, trestiile.

             Din punct de vedere structural si compozitional, poezia este alcatuită din 14 strofe de tip catren, al căror muzicalitate este conferită de rima imbrăţişată, de măsura de opt silabe si de ritmul trohaic. Aceste strofe sunt construite pe 4 secvenţe poetice sau lirice, aceste secvenţe fiind delimitate prin prisma celor două voci.

              Prima secvenţă lirică conţine primele trei strofe, a doua secvenţă conţine a patra strofă, a treia secvenţă contine strofele 5, 6, 7, 8, 9, 10, 11, 12, iar a patra secvenţă conţine strofele 13, 14.

              Cele patru secvenţe lirice pun in evidenţă deopotrivă relaţia de opoziţie si relaţia de simetrie.

              Relaţia de opoziţie se referă la faptul că poezia se structurează în jurul unei serii de antiteze sau de opoziţii: eternitate-moarte in opoziţie cu temporalitate-viată; masculin-feminin; abstract-concret.

              Relaţia de simetrie ce caracterizează cele patru secvenţe poetice sunt susţinute de faptul ca monologul liric al fetei (secvenţele 1 si 3) este punctat de cele două reflecţii ulterioare ale bărbatului.

              Prima secvenţă lirică conţine reproşul adresat bărbatului adâncit in contemplaţie, fascinat de cunoaşterea absolută:

                     “ – Iar te-ai cufundat in stele

                          Şi în nori şi-n ceruri nalte?

                          De nu mai uita incalte,

                          Sufletul vieţii mele.”

              Prima strofă este construită prin enumerarea simbolurilor eternităţii prin metaforele “ te-ai cufundat in stele şi în nori şi-n ceruri nalte “. Aspiraţia spre cunoaşterea absolută este sugerată in a doua strofă de metafora “ râuri în soare grămădeşti-n a ta privire “. Domeniul cunoaşterii guvernat de timpul infinit este definit prin metafora “ întunecata mare şi câmpiile asire”. Aspiraţia spre cunoaşterea absolută este sugerată prin mişcarea ascendentă, idee ce reiese din metaforele “ râuri in soare” şi “ piramidele-nvechite/ Urcă-n cer vârful lor mare - / Nu căta în depărtare / Fericirea ta iubite! “. Avertismentul final “ Nu căta în depărtare / Fericirea ta iubite! “, deşi este rostit pe un ton şăgalnic, cuprinde un adevăr, anume împlinirea umană se realizază doar prin iubire, adică în lumea terestră.

              În monologul său, fata foloseşte un limbaj familiar, dovadă fiind termenii si formele populare: “nu căta”, “ grămădeşti”, “nalte” şi apelativul “iubite”.

                 A doua secvenţă lirică constituie meditaţia asupra sensului profund al unei iubiri rememorate:

                          “Astfel zise mititica,

                           Dulce netezindu-mi părul.

                           Ah! Ea spuse adevărul;

                           Eu am râs, n-am zis nimica”

                 Notarea stării de spirit, de tristeţe, de durere este redată prin folosirea mărcilor gramaticale ale eului liric (verbe si pronume de persoana intâi si a doua).

                 A treia secvenţă lirică conţine monologul fetei care continuă cu o chemare la iubire in lumea ei, in planul terestru ( “Hai in codru cu verdeaţă”). Idealul de iubire se proiectează intr-un paradis terestru, alcătuit pe baza imaginii artistice, a figurilor de stil. Astfel cadrul natural care este spaţiul protector pentru indrăgostiţi se bazează pe câteva motive literare ale creaţiei eminesciene : codrul, izvorul, balta, trestia, luna, noaptea, codrul paradisiac – este conturat prin imagini vizuale si cromatice puternice in armonie cu pasiunea indragostiţilor. Personificarea “ izvoare plâng în vale” completează atmosfera de paradis terestru. Tot in această secvenţă lirică prinde contur chipul fetei care se remarcă prin inocenţă si senzualitate.

                  A patra secveţă lirică este a doua intervenţie a vocii lirice, fiind in continuare o meditaţie a bărbatului asupra acestei iubiri trecute pe care o proiectează acum in ideal si amintire.

                  Exclamatiile din ultimile strofe exprimă sentimentele poetului in legatură cu iubirea trecută.

                  Finalul poeziei se constituie dintr-o strofă care are caracter adresat iubitei:

                          “ Şi te-ai dus, dulce minune,

                            Ş-a murit iubirea noastră –

                            Florae albastră ! Florae albastră !...

                            Totusi este trist în lume !”

                   Motivul florii albastre exprimă, in ultima secvenţă lirică, aspiraţia către un ideal in iubire.

                      Dacă in prima intervenţie se utilizeză apelativul “ mititica” ce exprimă apropierea familiarizată, in ultima strofă tonul devine mult mai reflexiv, iar apelativul utilizat reprezintă o metaforă specifică liricii eminesciene.

                       Ultimul vers este extrem de reflexiv, exprimând concepţia si condiţia geniului, anume că el este condamnat la singurătate.