Ecologia: de la ştiinţă la conştiinţă

Ca în cazul multor discipline, numele şi definiţia conferite ecologiei, spun mult pentru cei chemaţi sã îi cunoascã continentul şi sã-i pãtrundã semnificaţiile.

În privinţa denumirii, termenul de ecologie s-a impus în atenţia opiniei publice occidentale mai ales dupã 1970, iar în Europa centralã şi de est cu precãdere în ultimul deceniu. O serie de evenimente cu un puternic impact social precum celebrele maree negre ori accidente nucleare în frunte cu cel de la Cernobâl (26 aprilie 1986) au zguduit din inerţie opinia publicã şi a introdus treptat ecologia în rândul preocupãrilor individului şi comunitãţilor. Se redescoperea astfel un concert şi un nume vechi de peste un secol. Crearea lui este atribuitã biologului german Ernst Haeckel (1834-1919), iar data de naştere 1866, pe când acesta funcţiona ca profesor la Universitatea din Sena. De altfel, prima sa menţiune cu valoare de certificat de naştere se gãseşte într-o notã de la pagina 8 a lucrãrii “Generalle Morphologie der Organismen” (Berlin, 1866), sub forma: “...sekologie... ştiinţa economiei, modului de viaţã, a raporturilor vitale eterne reciproce ale organismelor, etc.” Construit precum termenul de economie, cel de ecologie derivã, în parte, din rãdãcina indo-europeanã weik, care desemneazã o unitate socialã imediat superioarã casei şefului de familie. Aceastã rãdãcinã a dat sanskritul veah (casã), latinul vicus (cartierul unui oraş, burg) şi grecul oikos (habitat, acasã). Ca atare sekologie a fost construit pe baza a douã cuvinte greceşti: oikos şi logos (logia), (discurs). Etimologic deci, ecologia reprezintã ştiinţa habitatului, respectiv o ramurã a biologiei care studiazã interacţiunile dintre fiinţele vii şi mediul lor. Dar, evident, semnificaţiile sale au fost mult amplificate şi diversificate de-a lungul timpului.

Nomen certus, pater incertus?

Parafrazând un celebru dicton juridic latin (mater, certus, pater incertus) şi despre ecologie se poate spune cã dacã numele îi este general şi unanim recunoscut, paternitatea acestuia este încã discutatã.

Astfel, într-o lucrare a lui P.H. Ochsen (The world ecology, Nature, vol. 129, 1959) a fost lansatã ipoteza cã inventatorul termenului ecologie ar fi fost filozoful şi scriitorul american Henry David Thorean (1817-1862), contemporan întrucâtva cu Haeckel. Filozof transcendentalist acesta a fost, totodatã, şi unul dintre cântãreţii vieţii în naturã. Dupã cum se ştie, transcedentalismul, ilustrat mai ales de filozoful Ralph Waldo Emerson (1803-1882), este o filozofie impregnatã de panteism în care natura e perceputã deopotrivã ca un mijloc de uniune cu Dumnezeu şi ca o sferã imperfectã unde se cuvine “transcede”. În societatea timpului, adepţii unei asemenea concepţii erau percepuţi ca nişte neconformişti. Astfel, în cartea sa “Walden, sau în viaţa în pãdure” Thoreau reconstituie experienţa reîntoarcerii sale pe pãmânt, care a durat puţin peste doi ani. Printre altele, acesta povesteşte “M-am dus în pãdure întrucât am vrut sã trãiesc fãrã grabã, sã fac faţã numai forţelor esenţiale ale vieţii, sã descopãr ceea ce aceasta poate sã mã înveţe, sfârşind sã constat, la ora morţii mele, cã nu am învins-o”.

Aceastã experienţã apropiatã multor “expediţii” ecologiste actuale explicã, în mare parte, eroarea de descifrare comisã în 1958 de editorii corespondenţei lui Thoreau. Astfel, aceştia au citit, din greşealã “ecology” (ecologie) acolo unde scriitorul-filozof scrisese “geology” (geologie) într-o scrisoare datatã 1 ianuarie 1858 şi adresatã verişorului sãu G. Thatcher.

Aceastã confuzie de termeni, deosebit de seducãtoare şi în spiritul senzaţionalului american (cine nu era tentat sã considere cã primul scriitor şi practician al “întoarcerii la naturã” a fost, în acelaşi timp, şi pãrintele cuvântului ecologie, în defavoarea unui ferm om de ştiinţã?), avea sã fie corectatã însã de aceiaşi editori entuziaşti în 1975. În acest fel Ernst Haeckel era repus în totalitate în drepturi şi astãzi nimeni nu-i mai contestã paternitatea termenului şi conceptului de ecologie.

Paternitatea definitiei

În mod curent, se considerã cã o bunã definiţie trebuie sã ne permitã recunoaşterea sigurã a obiectului definit. Şi din acest punct de vedere Haeckel rãmâne un clasic. Definiţia sa, cuprinsã în aceeaşi lucrare care a lansat termenul şi conform cãruia “Prin ecologie înţelegem totalitatea ştiinţei relaţiilor organismului cu mediul, în sens larg toate condiţiile de existenţã”, constituie şi în prezent fundamentul definiţiilor acestei ramuri ale biologiei. Dacã omul de ştiinţã german este naşul de nume al ecologiei, fondatorul sãu pe conţinut rãmâne, mai degrabã, Charles Darwin, al cãrui discipol a fost. Cele douã lucrãri ale acestuia “Originea speciilor” (1859) şi “Descendenţa omului” (1871), formulau douã idei fundamentale ale ecologiei moderne: influenţa mediului asupra speciilor vii şi apartenenţa speciei umane la lumea naturalã. Celebrul naturalist englez a relevat dependenţele strânse şi o stare de echilibru optim între diferitele specii de plante şi animale. Cu o asemenea moştenire, ecologia este astãzi definitã, de regulã, ca fiind studiul relaţiilor organismelor ori grupurilor de organisme cu mediul lor ori ştiinţa interrelaţiilor organismelor vii cu mediul lor.

Nãscutã ca o ramurã a biologiei, nimeni nu prevestea ecologiei un strãlucit viitor social. Dar, treptat implicaţiile sale s-au diversificat, amplificat şi complicat. Studiind echilibrele naturale, ecologiştii au prevãzut degradarea lor treptatã; dupã câteva decenii, dezvoltarea societãţilor industriale a modificat profund mediul planetar. Apariţia şi amplificarea poluãrilor, dispariţia unor specii, afirmarea problemelor globale ş.a., au fost semnele evidente ale unei crize ecologice profunde. Concluzia relevatã tot de ecologie este şi ea fundamentalã: omul nu poate sã acţioneze la nesfârşit asupra mediului sãu fãrã a pune în discuţie ruperea absolutã a echilibrelor ecologice esenţiale. Pe aceastã cale s-a impus o altã noţiune - problemã cheie a lumii contemporane: protecţia mediului. Totodatã, pe mãsura conştientizãrii mizei ecologice, ştiinţele biologice au fãcut apel la ştiinţele umane: etnologia a denunţat decivilizarea promovatã de occidentali contra etniilor şi culturilor minoritare; demografia s-a confruntat cu creşterea mondialã a populaţiei şi impactului, pe mãsurã, asupra mediului, sociologia a perceput un rãzboi între societate şi naturã; cuvinte precum naturã, ştiinţã, tehnicã, au trezit filozofia care a hrãnit vechile sale dezbateri asupra acestor noi constatãri.

Aşa cum se întâmplã în lumea modernã, aceste probleme au invadat deopotrivã şi economia şi politica pentru a cãuta cauzele crizei ecologice şi a credita soluţii posibile. O ecologie politicã a interpelat economia politicã şi, ca o consecinţã, la nivelul mişcãrii sociale s-a impus un nou curent de gândire şi acţiune: ecologismul. Trecerea ecologiei de la stadiul de simplã disciplinã ştiinţificã la cea de problemã a conştiinţei comune, naţionalã şi internaţionalã cu expresii corespunzãtoare la nivelul teoriei şi acţiunii militante reprezintã una din marile cuceriri ale secolului XX.