Ambiguităţile semantice ale conceptului de ideologie

Spre deosebire de polisemantismul unor concepte-cheie din câmpul ştiinţelor social-politice (precum democraţia sau libertatea, de exemplu) care au o vechime milenară, termenul ideologie are o vârstă de mai puţin de două sute de ani. Apariţia şi apoi consacrarea lui definitivă reprezintă încununarea firească a maturizării unui curent de gândire — iluminismul care prin laicizarea valorilor şi fetişizarea raţiunii la rang de lege universală credea că poate crea o lume în care pasiunile şi dorinţele umane să-şi găsească o împlinire în conformitate cu dreptul omului la fericire. Această omnipotenţă a raţiunii de a crea o lume nouă prin descoperirea legilor care acţionează în natură şi în cadrul societăţilor umane pe baza facultăţii de a gândi a dus la încrederea omului în forţele sale proprii, la credinţa că progresul social era implacabil, prin dezvoltarea cunoaşterii, ceea ce a constituit prima configuraţie semantică a conceptului: transformarea ideilor în credinţe, în repere esenţiale ale acţiunii umane.
Termenul „ideologie“ a fost creat în 1789 de Antoine Destutt de Tracy, unul din filosofii pe care Convenţia revoluţionară îi însărcinaseră cu conducerea nou creatului Institut Francez, special pentru a răspândi ideile iluminismului. Institutul s-a bucurat pentru puţin timp de patronajul lui Napoleon, care a devenit membru de onoare înaintea Concordatului său cu Biserica şi a cezarismului crescând care au cauzat o rupere a relaţiilor.
În „Elements d’ideologie“, scrisă între 1801 şi 1805, de Tracy propunea o nouă ştiinţă a ideilor, o ideologie, care ar fi baza tuturor celorlalte ştiinţe. Respingând conceptul de idei înnăscute, de Tracy explica modul în care ideile noastre sunt bazate pe senzaţii fizice. O explicaţie raţională a originii ideilor, eliberată de prejudecăţile religioase sau metafizice, ar constitui fundamentul pentru o societate dreaptă şi fericită. Aceasta deoarece investigarea ideilor individuale ar demonstra originea lor comună în trebuinţele şi dorinţele umane, acel cadru legal reglator al societăţii pe baze naturale.
Deşi la originea sa conceptul de ideologie era considerat progresist, în concepţia lui Napoleon el a căpătat sensuri peiorative. Pe măsură ce guvernarea sa evolua către un imperiu susţinut de către o religie stabilită, critica ideologilor liberali şi republicani era inevitabilă. Aceştia din urmă constituiau o parte din cei pe care i-a învinuit Napoleon după retragerea de la Moscova.

„Ideologia, această metafizică nebuloasă, este cea care, prin cercetarea subtilă a primelor cauze, doreşte să stabilească pe această bază o legislaţie a popoarelor, în loc de a-şi obţine legile din ştiinţa inimii umane şi a lecţiilor istoriei, pe care trebuie să le atribuim nenorocului dreptei noastre Franţe.“1

Oscilaţiile între conotaţiile pozitive şi negative vor fi caracteristice pentru întreaga istorie a conceptului de ideologie. Astfel, „în epoca lui Na-poleon..., «ideologia» ajunge să însemne virtual orice credinţă de tip repu-blican sau revoluţionar, adică orice credinţă ostilă lui Napoleon însuşi.“ 2
Ideologiile sunt, în general, credinţe de grup pe care indivizii le asimilează prin procesele de socializare; mulţi oameni primesc o ideologie prin identificarea cu un grup social sau prin distanţarea faţă de acesta.
2.         Ele se transformă în argumente: ele sunt menite să convingă şi să               contracareze concepţiile rivale.
3.         Ele afectează în totalitate unele din valorile majore ale vieţii.
4.         Ele cuprind programe pentru schimbarea sau conservarea ordinii                politice; pentru apărarea, reformarea sau abolirea unor instituţii                  social-politice.
5.         Ele sunt, în parte, raţionalizări ale intereselor de grup — dar nu în                         mod necesar interesele tuturor grupurilor care le îmbrăţişează.
6.         Ele sunt normative, etice, moralizatoare în ton şi în conţinut.
7.         Ele sunt, inevitabil, părţi ale unui sistem de credinţe mai vast şi                 împărtăşesc proprietăţile structurale şi stilistice ale acestui sistem.
8.         Ele au un corp de documente sacre (Constituţii; Declaraţii ale                    Drepturilor; manifeste; programe) şi eroi (părinţi fondatori; unifi-                         catori; salvatori; profeţi şi înţelepţi; mari interpreţi şi autori).
9.         Toate ideologiile, ca toate celelalte credinţe, implică o teorie a                               cauzei şi a efectului în lume, precum şi o teorie despre natura umană       (bună sau rea; perfectibilă sau nu).
În ce priveşte raportul ideologiilor cu sistemele de credinţe pozitive sau normative, prezente în orice societate, ideologiile ar fi o variabilă a acestora. În raport cu viziunile despre lume, ideologiile se caracterizează prin caracterul explicit al formulării lor. Dar ele sunt mai închise, mai rezistente la inovaţie. 3 Ele sunt promulgate şi încărcate cu accente afective, cerând o adeziune completă din partea celor care aderă la ele.
Ideologiile împărtăşesc cu „sistemele şi curentele de gândire“ (existenţialismul, pragmatismul sau idealismul hegelian, de exemplu) caracterul de a fi fundamentate pe construcţii intelectuale explicite sau sistematice, însă curentele de gândire nu se bucură de adeziune totală tocmai datorită deschiderilor mai largi faţă de inovaţie. Sintetizând, ideologiile se disting de alte tipuri de credinţe prin poziţia pe care o ocupă în raport cu opt criterii:
—        caracterul explicit al formulării;
—        voinţa de a se concentra asupra unei credinţe pozitive sau normative                     particulară;
—        distincţia faţă de alte sisteme de credinţe trecute sau contemporane;
—        închiderea sau respingerea inovaţiei;
—        caracterul intolerant al prescripţiilor;
—        caracterul pasional al promulgării lor;
—        exigenţa lor privind adeziunea;
—        asocierea lor cu instituţiile menite să întărească şi realizeze cre-                  dinţele respective.
„Ideologiile politice amestecă întotdeauna, într-un mod mai mult sau mai puţin fericit, propoziţii de fapt şi judecăţi de valoare. Ele exprimă o perspectivă asupra lumii şi o voinţă orientată spre viitor. Ele nu cad în mod direct sub alternativa adevărului şi falsului, nici nu aparţin gustului sau culorilor.“ 4
Este interesant de remarcat faptul că Talcott Parsons, cu care Edward Shils a colaborat la nenumărate lucrări, propune o definiţie a ideologiei apropiată de cea a lui Marx:
„Criteriul esenţial al ideologiei este deviaţia sa în raport cu obiectivitatea ştiinţifică... Problema ideologiei apare atunci când există o contradicţie între ceea ce credem şi ceea ce poate fi stabilit în mod ştiinţific ca fiind corect.“ 5
„Politica ar trebui să fie realistă; politica ar trebui să fie idealistă; două principii care sunt adevărate atunci când se completează unul pe celălalt şi sunt eronate când sunt separate.“ (M. Bluntschli)
Raymond Boudon distinge „două tipuri fundamentale de definiţie a ideologiei: cea tradiţională, care defineşte ideologia plecând de la criteriul adevărului şi falsului şi cea modernă, care o defineşte mai curând plecând de la ideea de sens. Astfel, o normă poate avea un sens, poate fi adaptată la o anumită stare a societăţii, fără să fie, din această cauză nici adevărată nici falsă. Este cazul valorii pozitive a împrumutului fără dobândă din economiile de reciprocitate. (...)
Pe de altă parte, se pot distinge două tipuri principale de explicaţie a fenomenelor ideologice: explicaţia iraţională şi explicaţia raţională. Primul tip reia într-o mare măsură filosofia clasică a erorii; ca eroare, ideologia ar fi produsul forţelor care scapă controlului subiectului (...).
În explicaţiile de tip raţional adeziunea la ideologii poate, dimpotrivă, să fie analizată ca un comportament comprehensibil, în sensul lui Max Weber. Aceasta nu înseamnă, evident, că acest comportament este produsul deliberării şi al calculului“6 (...).
Din încrucişarea celor două tipuri de definiţii şi a celor două tipuri de explicaţie, Raymond Boudon obţine patru combinaţii posibile:
1.         Definiţie tradiţională (ideologia este o eroare) şi explicaţie iraţio-                           nală (adeziunea la ideologie este rezultatul forţelor care scapă                  controlului subiectului;
2.         Definiţie tradiţională (ideologia este o eroare) şi explicaţie raţională          (adeziunea la ideologie este comprehensibilă);
3.         Definiţie modernă (ideologia nu relevă criteriul adevărului şi falsu-            lui) şi explicaţie iraţională (adeziunea la ideologie este rezultatul           forţelor care scapă controlului subiectului);
4.         Definiţie modernă (ideologia nu relevă criteriul adevărului şi                      falsului) şi explicaţie raţională (adeziunea la ideologie este                                                  comprehensibilă). 7

 

TIPURI  DE  DEFINIŢIE
A  IDEOLOGIEI

 

TIPURI  DE  EXPLICAŢIE

Explicaţie iraţională

 

A  IDEOLOGIEI*

Explicaţie raţională

 

Definiţie tradiţională
(în raport cu criteriul
adevărului şi falsului)

1.
Orbirea provocată de
interesele de clasă (Marx).
Adeziunea la ideile false
din fanatism (ARON, SHILS)

2.
Fetişismul mărfurilor,
ideologie mercantilă
(Marx)
Magia (MAX WEBER)

 

Definiţie modernă
(fără referinţă la criteriul
adevărului şi falsului)

3.
Respectul drapelului
(DURKHEIM).
Admiraţia pentru şeful
harismatic (MAX WEBER)

4.
Zeii romani, cultul lui
Mithra (MAX WEBER).
Respectul aristocratului
pentru monarhia absolută
(MARX).
Împrumutul cu dobândă
(MANNHEIM).
Legea Taft-Hartley
(GEERTZ).

* Apud Raymond Boudon, op. cit., p. 83.

 

 

 

Tipuri de explicaţie a ideologiei*

 

 

TIPURI  DE TRADIŢIE

 

 

EXPLICAŢIE IRAŢIONALĂ

 

EXPLICAŢIE RAŢIONALĂ

 

 

TRADIŢIE MARXISTĂ

MARX I:
Ideologie, imagine
inversată a realităţii
sub influenţa intereselor
de clasă

MARX II:
Ideologia ca efect
al perspectivei sau ca
adeziune conştientă
la credinţe utile.
LENIN:
Ideologia, armă în panoplia
luptei de clasă

 

 

TRADIŢIE
NONMARXISTĂ

ARON-SHILS:
Ideologia, produs al
fanatismului, al pasiunilor.

MANNHEIM:
Ideologia — credinţa în
norme adaptate la o
“situaţie istorică”.
GEERTZ:
Ideologia, hartă rutieră care
permite orientarea într-o
lume complexă.

* Apud Raymond Boudon, op. cit., p. 79.

În această ordine de idei ideologiile ar fi sisteme de credinţă mai mult sau mai puţin instituţionalizate şi care conţin, pe lângă acestea, credinţe preideologice foarte personalizate. 8 Mai mult, ele sunt „combinaţii de sisteme proiective, în interesul cărora este mobilizată (ideologia) şi, de aceea, au aceeaşi structură ca şi raţionalizările.“ 9 Datorită acestui cadru specific al gândirii, ideologiile permit agenţilor politici să se orienteze în complexitatea lumii sociale. După Clifford Geertz, „prin construcţia ideologiilor, aceste imagini schematice ale ordinii sociale, omul poate deveni cel mai bun sau cel mai rău animal politic.“10 Cu alte cuvinte, funcţia ideologiei este de a face politica posibilă, oferindu-i concepte dotate cu autoritate şi capabile să-i dea un sens, ca şi imaginile evocatoare cu ajutorul cărora realitatea politică poate fi percepută într-un mod sensibil.11 Ideologiile cuprind, deci, noţiuni şi propoziţii în acelaşi timp descriptive şi normative. Dar aceste propoziţii descriptive întreţin o relaţie cu realitatea socială analogă aceleia pe care hărţile rutiere o întreţin cu realitatea geografică, adică o relaţie de tip simbolic.12 Mai concret, Daniel Bell vede în ideologii „transformarea ideilor în leviere sociale... Pentru ideolog, adevărul derivă în acţiune şi semnificaţia este dată experienţei prin transformarea momentului.“13

 

Transformarea ideilor în credinţă presupune, în domeniul politicului, noţiunea de credinţă într-o cauză nobilă, într-un scop suprem, într-un ideal. Cu cât acest scop este mai vag şi mai general, cu atât fervoarea credinţei este mai mistuitoare şi cu atât se apropie  mai mult de fanatismul religios care încălzeşte mai nobil spiritele, cu cât o cauză politică dreaptă este înveşmântată în justificări religioase. Credinţa religioasă a servit adeseori de mobil războaielor de cucerire, indiferent de sistemul religios. Cruciadele, Inchiziţia, Noaptea Sfântului Bartolomeu, creştinarea Lumii Noi, Războiul de 30 de ani, Jihadul etc. sunt acoperite de un voal ideologic care imunizează sistemele de credinţă împotriva realităţii care pângăreşte: „Iuda“, „Marele Satan“, „Necredincioşii“, „Goimii“, „Ghiaurii“, „Anti-hristul“, „Păgânii“. Acţiunea de masacrare sau de creştinare forţată, de supunere a populaţiilor băştinaşe s-a dus pe teren religios şi cultural, în numele lui Hristos, Domnul iubirii şi al milei. Activitatea ideologică trebuie deosebită cu grijă de activitatea şi creaţia intelectuală. Aceasta din urmă se caracterizează printr-un ansamblu de propoziţii logice a căror finalitate este descoperirea adevărului, ca valoare centrală a demersului cognitiv. Obiectivitatea cunoaşterii nu presupune intenţionalitatea acţiunii, nici utilizarea valorii de fals pentru popularizarea ideilor sau descoperirilor ştiinţifice. Dimpotrivă, discursul ideologic, deşi este un sistem coerent de reprezentări şi de atitudini, urmăreşte să pună în formă stările afective difuze ale unui grup, sub presiunea persuasivă a mesajului, indiferent de valoarea de adevăr a acestuia, sau uneori chiar împotriva acestei valori.

 

Ideologul refuză să considere ideologia un simplu sistem de gândire: pentru el separaţia dintre idee şi acţiune este intolerabilă, convingerea trebuie să se manifeste, proiectul trebuie să se realizeze şi el se defineşte printr-o succesiune de practici consecvente vizând difuzarea, propaganda, persuasiunea activă, manifestarea semnificaţiilor. Fiecare ideologie îşi alege grupuri ţintă ai căror membri sunt consideraţi ca cei mai apţi să preia mesajele difuze în funcţie de situaţia, interesele şi apartenenţa lor de clasă.

 

Ideologia naţionalistă pretinde să se adreseze tuturor cetăţenilor unei ţări; ideologia socialistă îşi desemnează susţinătorii printre muncitori. Identificarea unui public potenţial este o preocupare constantă pentru managerii politici de vreme ce el este un rezervor inepuizabil de resurse de susţinere şi de promisiuni de extindere a audienţei. La nivelul acestui plan vertical va opera întâlnirea dintre ideologiile sistematizate şi reprezentările spontane ale grupurilor şi claselor.

 

O clasă socială nu vehiculează, în cultura sa politică, o ideologie comună sistematic formulată, ci norme şi valori proprii, tipuri de acţiune şi reacţiune, un anumit ethos specific. Acest ethos se traduce printr-o sensibilitate particulară faţă de anumite fenomene şi o indiferenţă faţă de altele, printr-un sistem specific spontan de valorizare şi revalorizare, printr-o anumită imagine de sine şi a frontierelor grupului.

 

Discursul ideologic vizează găsirea unui ecou în aceste reacţii spontane, fie actualizându-se fără scrupule (demagogia), fie încercând organizarea lor. În ambele cazuri, discursul îşi poate atinge obiectivul persuasiv numai dacă va comporta el însuşi un sistem de atitudini pozitive şi negative în care polarizările afective şi aspiraţiile colective îşi pot afla expresia. Prin această proprietate esenţială, discursul ideologic poate fi în raport direct cu atitudinile spontane ale publicului, căutând să dea formă şi să conceptualizeze ceea ce am putea numi ideologii difuze, necoordonate, inerente unui etos colectiv. Munca ideologului se situează în această tensiune dintre spontan şi sistematic, ea vizează să producă un discurs capabil să traducă şi să glorifice efectele difuze pentru a obţine coordonarea şi, de aici, o eventuală tutelă asupra aspiraţiilor. Se va încerca o unificare a efectelor sub controlul persuasiv al mesajelor politice.

 

În sens larg, putem include în ideologie nu numai concepţiile poli-tice sau economice, dar şi valorile morale, religioase, familiale, estetice, juridice, sportive. Dacă ideologia ar conţine numai minciuni şi iluzii, cum poate să fie totuşi eficientă? Oricât am dori, în numele anumitor trăsături, să clarificăm ideologia ca raţională, recunoaştem că mulţi ideologi pretind — şi nu totdeauna abuziv — că se sprijină pe o argumentaţie ştiinţifică. Ei refuză, desigur, să ia în considerare argumentele şi faptele care le displac. Iar aşa ceva reprezintă o negaţie a spiritului ştiinţific. Cu toate că ideologia este lipsită de eficacitate, în sensul că nu poate rezolva problemele reale, fiindcă nu provine dintr-o analiză adecvată a faptelor, ea transformă realitatea mai mult decât ar putea-o face cunoaşterea cea mai exactă. Ideologia este ineficientă în sensul în care ea nu aduce în practică nici una dintre soluţiile pe care, teoretic, programul său le-a etalat. Putem aminti, ca exemplu sugestiv, colectivizarea agriculturii care nu a adus, aşa cum propunea, abundenţa, ci sărăcia.

 

Dar ea nu are, prin aceasta, o mai puţin prestigioasă capacitate de acţiune asupra realului, de vreme ce a putut impune sutelor de milioane de oameni o aberaţie fatală în ceea ce priveşte agricultura. Dacă Uniunii Sovietice îi vom adăuga ţările din sud-estul Europei şi numeroase ţări din lumea a treia, unde experienţa industrializării forţate, a cooperativelor agricole de stat a ruinat agricultura tradiţională, fără posibilitatea redresării, ne dăm seama că, în epoca noastră, delirul a fost cel puţin la fel de puternic ca orice alt act de credinţă.

 

Ideologia este sau poate fi considerată exemplul clar al uneia dintre acele noţiuni familiare a căror aparentă transparenţă devine opacitate atunci când încercăm să le definim cu precizie. Sociologul Raymond Boudon oferă o serie de exemple foarte relevante: el se întreabă cum ar fi posibilă explicarea „raţionalităţii“ unei ideologii sinucigaşe, punerea în practică a teoriilor lîsenkiste fiind una din cauzele prăbuşirii agriculturii sovietice, şi deci un exemplu clar pentru indiferenţa ideologiilor la dezminţirile oferite de realitatea însăşi.

 

În concepţia lui Jean-François Revel14 ideologia este o „întreită dispensă: dispensă intelectuală, dispensă practică şi dispensă morală“. Dispensa  intelectuală  constă în a reţine din realitate numai elementele favorabile tezei pe care o susţii, ba chiar a inventa această realitate, negându-le pe altele, omiţându-le cu vederea, ori împiedicând accesul la ele.

 

Dispensa practică suprimă criteriul eficacităţii, elimină valoarea oricărui contraargument, una din funcţiile ideologiei fiind fabricarea explicaţiilor care absolvă. Câteodată, explicaţia se reduce la o simplă afirmaţie, un act de credinţă: „Nu socialismului trebuie să i se impute dificultăţile întâlnite de ţările socialiste în dezvoltarea lor“, scria Mihail Gorbaciov în „Perestroika“, volumul său publicat în 1987. Redusă la armătura ei logică, fraza vrea să spună ceva de genul „nu apa este vinovată de problema umidităţii cu care se confruntă ţările inundate“. Dispensa morală anulează noţiunile de bine şi de rău, în ce-i priveşte pe protagoniştii ideologici; sau, mai degrabă, în cazul lor, ideologia ţine loc de morală. Ceea ce pentru omul de rând reprezintă o crimă sau un viciu pentru ei este cu totul altceva. Absolvirea ideologică a omuciderii şi genocidului a fost un subiect amplu tratat de către istorici. Se spune, însă, mai rar, că tot ea a sanctificat delapidarea, nepotismul, corupţia. De exemplu, unii politicieni români au o înaltă idee despre propria valoare şi moralitate încât, ascultându-i, rezultă că prin simplul fapt că ei practică asiduu corupţia, aceasta se înnobilează, devine cinstită, ajunge chiar o virtute. Dat fiind că te dispensează de adevăr, de onestitate şi de eficacitate, oferind atâtea conforturi, ideologia, fie şi sub alte denumiri, a fost întotdeauna la mare cinste. E greu să trăieşti fără ideologie, pentru că, în lipsa ei, realitatea îţi prezintă numai cazuri particulare, care necesită fie o cunoaştere adecvată, cu multe riscuri de eşec sau eroare în fiecare acţiune, cu eventuale consecinţe grave pentru tine, ca şi cu pericole, suferinţe şi nedreptăţi pentru ceilalţi, inclusiv o probabilitate de remuşcări în cazul celui care le produce. Nimic din toate acestea însă în cazul ideologului care planează deasupra binelui şi răului, dat fiind că el însuşi este sursa acestora. Abuzul despotic de putere, în slujba interesului personal anterior criticat aspru de candidaţi şi partide nu e numai un banal mecanism psihologic al autoconcesiei; gestul făcut nu mai este ruşinos de vreme ce ajunge el însuşi să îl practice.

 

Acest tip de om „nu este singur, el este însoţit şi sprijinit de substanţa sacră a ideologiei care-i capitonează conştiinţa, făcându-l să creadă că el este însuşi virtutea, cea care nu poate emana decât acţiuni benefice“15.

Cele mai ok referate!
www.referateok.ro