Dramatismul existenţial în Psalmi

         Psalmii reprezintă creaţia cea mai importantă a lui Tudor Arghezi. Majoritatea Psalmilor au fost publicaţi în Cuvinte potrivite care este cel mai însemnat volum publicat de poet.
În Psalmi poetul este însetat de absolut. El caută pe Dumnezeu, dovadă a certitudinii perfecţiunii. Este cuprins de îndoieli, îşi pierde răbdarea.
Din majoritatea Psalmilor publicaţi în Cuvinte potrivite reiese căutarea neîncetată, speranţa între nădejde şi îndoială, credinţă şi tăgadă:

“Săgeata nopţii zilnic vârfu-şi rupe
Şi zilnic se-ntregeşte cu metal
Sufletul meu deschis ca şapte cupe
Aşteaptă o ivire de cristal
Pe un ştergar cu brâie de lumină!”

         Izvorul dramatismului existenţial vine din această căutare perpetuă. Este drama celui nemulţumit cu mediocritatea, a celui ce se simte mărunt în faţa forţei supreme:

“O neliniştită patimă cerească
Braţul mi-l zvâcneşte, sufletul mi-l arde
Vreau să pier în beznă şi în putregai
Ne-ncercat de slavă, crâncen şi scârbit
Şi să nu se ştie că mă desmierdai
Şi că-n mine însuţi tu vei fi trăit”.

         Este redată truda celui veşnic nemulţumit: “mă muncesc din rădăcini şi sânger”, “Şi-mi simt sculate aripi de cocor”(Întoarcerea în ţărână), “mă strecor în luptă / În umbra lunii albe, cu lancea naltă ruptă”(Cântare).
Elementele artistice definesc viaţa mediocră şi frumuseţea celui ce  caută neîncetat: “noroi”, “umilinţă”, “noapte”- pe de o parte şi “lumină”, “înălţimi”, “stele”, “cântec” pe de alta.
Astfel drumul în viaţă pare o zbatere neîncetată între urcare şi coborâre, între victorie şi înfrângere, între descoperire şi neputinţa de a găsi esenţa, adevărul, pe însuşi Dumnezeu: “Cârpi-voi pe-ntuneric mantaua vieţii mele / Drept mulţumire şti-voi că cerurile reci, / Vor strecura prin găuri lumina unei stele”(Nehotărâre).
Poetul adoptă patru atitudini esenţiale: umilinţă, laudă, ironie, revoltă şi acuză.
Psalmistul apare ca o fiinţă îndurerată, chinuită, singuratică, asaltată de răutatea duşmanilor şi furtuna patimilor, supus trecerii nemiloase a timpului.
Este caracterizat ca “gârbovit”, “chinuit”, cu “rănile putrezite”, împresurat de rele, sărac şi sărman, un “vas stricat”.
Poetul se vede “ca un copac pribeag uitat în câmpie”, “cu un fruct amar şi cu frunziş ţepos şi aspru”, “sub cerurile goale, muncit din rădăcini şi sângerând, rodind metale”, amintind de imaginea unui crucificat.

“Tare sunt singur, Doamne, şi pieziş
Copac pribeag uitat în câmpie
Cu fruct amar şi cu frunziş
Ţepos şi aspru-n îndârjire vie”

         Poetul nu este un “vas stricat” ci un “tăciune” care arde încet, mistuit de patima cerească:
“Nici rugăciunea nu mi-e rugăciune
Nici omul meu nu-i poate, omenesc
Ard către tine-ncet ca un tăciune
Te caut mut, te-nchipui, te gândesc”.

         Refuzat de cer şi de oameni, psalmistul reface drama cristică a singurătăţii absolute, fără echivalent pe Pământ şi în Cosmos:
“Opaiţele nopţii se-aprind la mii de poştii
Din ţări de stele din ce in ce mai sus
Din fundul Mării Moarte până-n văpaia Cloştii
Nu-i nimenea nemernic şi singur ca Isus”.

         Este înconjurat de duşmani, ocolit de prieteni, părăsit de divinitate:
“Doamne, tu singur văd că mi-ai rămas…
Dar şi tu văd că-ncepi glumi cu mine

Nu mai am suflet, nici inimă, nici glas

Îs buruiană. Sunt un mărăcine”.

        Bibliografie