Prezenta lucrare îşi propune să definească opera lui Mihai Eminescu ca pe o succesiune de soluţii existenţiale – şi în consecinţă poetice – raportate la suflet – istorie – univers.
Succesiunea modelelor teoriei universului este determinată de stadiul evoluţiei ştiinţei, a fizicii în primul rând, a matematicii şi astronomiei.
Istoria cosmologiei europene a parcurs trei mari etape ştiinţi- fice: etapa antică care a cultivat un model cosmologic de tip sferic; etape corespunzătoare fizicii clasice newtoriene, şi etapa contem- porană .
Poezia eminesciană parcurge trei etape: prima etapă în con- sonanţă cu viziunea romantică de la 1848 este fondată pe un model cosmologic platonician şi are ca erou liric preferat copilul. A doua etapă marcată de gândirea lui Schopenhauer dezvăluie caracterul iluzoriu al armoniei lumii, este obsedată de problemele de sens ale existenţei umane într-o lume tentată să rezolve această criză într-o manieră romantică.
Ipostaza simbolică, cea mai caracteristică pentru această perioadă este demonul.
Ultima etapă a creaţiei eminesciene abandonează modelul cosmologic platonician pentru unul de tip Kantian.
Capitolul al II-lea: tratează universul paradisiac corespunzător modelului cosmologic al lui Platon şi relaţia dintre poezia eminesciană şi cea a generaţiei de la 1848.
Cu tentă erotică în stil Alecsandri (De-aş avea) sau Bolinti- neanu (O călătorie în zori), satirică (Junii corupţi), patriotică
(Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie) sau istorică (Horia) , poezia lui Eminescu reia motivul lumii ca substanţă divină a lumii, însă, se ataşează mai ales vizionarismului paşoptist care se exprimă în constituirea idealului naţional şi politic pe concepţia mesianică asupra rolului pe care-l are de îndeplinit poetul. “Bardul” emines-cian este reîncarnarea poetului profet al paşoptiştilor şi el ia chiar, adesea înfăţişarea poeţilor generaţiei precedente.
Vocaţia poeziei nu e plăcutul ci sublimul deoarece se vrea cântarea profetică ce concurează şi stăpâneşte natura şi natura umană dezlănţuită:
“Astfel îţi e cântarea, bătrâne Heliade,
Cum curge profeţia unei Ieremiade,
Cum se răzbun-un vifor zburând din nor în nor.
Ruga-m-aş la Erato, să cânt ca Tine, barde,
De nu în viaţa-mi toată, dar cântecu-mi de moarte
Să fie ca “Blesteme”-Ţi… să-l cânt, apoi să mor.”
Oscilând între Dumnezeu şi Satana, între credinţă şi blestem
Mureşanu (Andrei Mureşanu, erou naţional şi poet al deşteptării neamului devenit eroul faustic al uneia dintre cele mai frumoase poeme dramatice eminesciene) e un spirit torturat, dar mântuit totuşi de sentimentul apartenenţei sale la o comunitate naţională greu încercată, nu însă învinsă.
La 1871, bardul este înlocuit printr-o fiinţă demonică. Bleste- mul demonic alternează cu rugăciunea şi vechiul bard redevine vocea ce va celebra destinele eroice ale unui popor martirizat:
“Văd cerul lan albastru sădit cu grâu de stele,
El îmi arată planul adâncei întocmele
Cu care-şi mişcă sorii. – În sâmburul de ghindă
E un stejar. ……………………………
………………………………………….
……………….aşa, poporul meu,
În tine e puterea-ţi, nălţarea-ţi şi pieirea-ţi.”
Poemul Ondina încearcă limbajul poetic printr-o interpretare explicită a modelului cosmic platonician.
O serie de motive poetice precum: muzica sferelor, dansul, valoare sacră a numelui, eroii, lumina ca substanţă a lumii sunt integrate în lexicul poeziei eminesciene.
“În loc de aer e un aur,
Topit şi transparent, mirositor…
Când îngeri cântă de deasupra raclei
În lumea cerurilor – ele-albesc
Şi pe pământ ajung ţăndări duioase
Din cântecul frumos…”
Ca o “notă rătăcită” din muzica sferelor sau ca idee din urzeala primă a lumii, apare femeia în poezia eminesciană de tinereţe.
”Eşti tu nota rătăcită
Din cântarea sferelor
Ce eternă, nefinită,
Iubită, muză şi, adeseori artistă, femeia e una dintre vocile prin care se vesteşte armonia divină a universului.
Ultimul mare poem eminescian axat pe topografia mitică a universului este “Povestea magului călător în stele”.
Marcat de semnele genialităţii şi ale morţii, prinţul moştenitor de împărăţii pământene, purcede pentru aflarea unde sălăşluieşte bătrânul mag, cunoscător al legilor divine ce guvernează armonia cosmică.
Drumul spre piscurile sacre ale Pionului este şi un drum spre adevărurile adânci, ascunse în propria-ne fiinţă.
Coborând în adâncurile gândului şi de aici în adâncurile somnului, prinţului îi este dat să afle că face parte din categoria rară a celor lipsiţi de un destin prestabilit, a celor liberi asemenea lui Dumnezeu.
Lipsit de patria originară a unui astru, geniul fără de stea descinde direct din puterea demiurgică a divinităţii, cu care se descoperă prin gândire,
“Căci Dumnezeu în lume le ţine loc de tată
Şi pune pe-a lor frunte gândirea lui bogată.”
Singurul pericol care ameninţă fiinţele geniale este iubirea care le-o poartă îngerul “palid cu lungi aripi şi negre” al Morţii. Moartea celor fără de stea nu poate fi decât o moarte a gândului care nu mai are puterea de a fi creator de sens, care îşi pierde aşadar virtutea demiurgică.
Conştiinţa istorică şi drama înstrăinării spiritului în timp – analizează felul în care Eminescu s-a desprins de modelul cosmologic platonician. Timpului cosmic al echilibrului perpetuu îi opune viziunea opririi, declinului lumii.
Marile crize istorice ale umanităţii sunt înscrise de Eminescu în “Memento mori”:
“Şi-astăzi punctul de solstiţiu a sosit în omenire.
Din mărire la cădere, din cădere la mărire”.
Cum, etimologic, solstiţiu înseamnă momentul de oprire al soarelui în evoluţia sa celestă, istoria umanităţii va fi marcată de tragice solstiţii ale gândirii iar existenţa individului va intra şi ea sub semnul unei rupturi dramatice de unitatea originară a fiinţei.
Sentimenttul unei dramatice rupturi interioare şi nostalgia vârstei pierdute a plenitudinii, din care mai supravieţuieşte, neatins, doar cultul artei şi cultul prieteniei.
Sentimentul rătăcirii prin uitare, ajunge în “Melancolie”, până la sentimentul unei dedublări ce transformă conştiinţa într-un martor al unei existenţe ce şi-a pierdut înţelesul şi care descoperă că verbului “a fi” îi lipseşte persoana I. Ea poate deveni, în sunetul melancolic al cornului din “Peste vârfuri” dulce tânjire după
odihna morţii sau poate rămâne plutire incertă într-un univers care şi-a pierdut realitatea.
Spaţiul paradisiac al începutului este, de obicei acela al codrului. Codrul e spaţiu –nucleu, necomunicant cu istoria, tărâm înshis aflat în afara legilor trecerii:
Cale nu-i, cărare nu-i.
Că de-a fost vreodată cale
Ea s-a prefăcut în vale.”
Fiinţa imaculată a copilului aparţine paradisului pădurii, pe care-l stăpâneşte ca tânăr prinţ în “O, rămâi”.
CRIZA COMUNICĂRII. STERILITATE ŞI IRONIE.
Aşa cum “visul” sau starea de “farmec” sunt atribute ale copilului, tot astfel poezia este atributul bardului. Căci bardul aparţine lumii armonioase a vârstelor istorice aurorale. Poezia este limbaj natural în epocile de gândire mitică. Dar, în clipa în care gândirea mitică îşi pierde realitatea, poezia îşi pierde temeiurile naturale ale existenţei şi e ameninţată de sterilitate.
Gândirea critică e marcată de “ruptura între lumea bulgărului şi lumea ideei” care conduce spre neîncredere în valoarea existenţială a artei.
Deşi creaţia Eminesciană cunoaşte unele momente ce se înscriu sub semnul ironiei romantice, totuşi ironia nu e resimţită ca manifestare a libertăţii demiurgice a spiritului, ci ca nesubstanţialitate.
Din acest punct de vedere, atitudinea eminesciană se apropie mai mult de cea a lui Hegel decât de cea a teoreticienilor romantici ai ironiei.
Cu Hegel se întâlneşte Eminescu nu numai în definirea ironiei ca expresie a nesubstanţialităţii lumii ci şi în considerarea vârstei istorice moderne ca o vârstă în care nici ereditatea, nici arta nu mai constituie forme proprii de manifestare a spiritului.
Elementele hegeliene din gândirea lui Eminescu nu l-au transformat pe poetul român dintr-un discipol al lui Schopenhauer într-un epigon al lui Hegel. Întâi, pentru că nu avem de a face cu un filozof sistematic, ci cu un poet bântuit de mari nelinişti existenţiale, un poet a cărui spaimă de neant ar putea găsi (şi a găsit, în ultima etapă de creaţie) consolare în identitatea hegeliană dintre Neant şi Absolut.
Demonul torturat al creaţiei care aspiră spre “dulcile lumine” eliberatoare ale frumuseţii în Scrisoarea V , este un daimon în sens antic. Acceptaţia grecescului daimon e similară cu cea a latinescului genius.
Echivalenţa originară a termenilor daimon-genius explică frecventa sinonimie demon-geniu din opera lui Eminescu. (“Fata în grădina de aur”).
Termenii sinonimi demon-geniu desemnează natura supranaturală, nu însă divină, a unui daimon în sens antic, ce meditează între două nivele de existenţă fără a aparţine nici unuia dintre ele.
Fără îndoială termenul de demon nu are conotaţii etice, aşa cum va avea accepţia creştină a demonului înger rebel şi pedepsit.
Ca putere creatoare, daimonul se întâlneşte cu atributele de demiurg ale divinităţii. Pentru ca această coincidenţă să devină o suprapunere perfectă de semnificaţii, demiurgul trebuie să-şi piardă trăsăturile platoniciene de arhitect şi geometru divin care calculează, pe baza legilor matematicii, structura perfectă a universului; el trebuie să devină zeul orb care nu mai are drept scop perfecţiunea ci existenţa.
Aceasta este înfăţişarea divinului în cea de a doua etapă a creaţiei eminesciene, când demiurgul e identificat cu schopenhaueriana voinţă de a fi înzestrat în exclusivitate cu atribute de daimon.
Foarte adesea aceşti demoni, rebeli împotriva voinţei de a fi, primesc înfăţişare de călugări.
Cei mai mulţi dintre demonii eminescieni, frumoşi ca Ieronim sau ca Toma Nour, sunt îngeri care şi-au pierdut paradisul ei sunt marcaţi de “vechea vârstă” a inocenţei pierdute şi mândria cunoaşterii.
Pentru cei “nenăscuţi la timpul lor”, Eminescu va găsi mai târziu imaginea celor - cu - stea - moartă.
Astfel ia naştere o categorie romantică a “damnaţilor”.
Atracţia dintre astrul mort şi privirea celui ales sugerează legătura dintre om şi stea, similară cu legătura dintre sufletul-înger şi astrul său originar.
Cei cu stea moartă sunt cei care şi-au pierdut, patria cosmică. Când nu au semnificaţia de daimon şi nici semnificaţia de demiurg malefic, demonii eminescieni nu pot depăşi nostalgia patriei cosmice pierdute.
UNIVERSURILE COMPENSATIVE
Una dintre puţinele poezii citadine eminesciene care nu e nici romanţă, nici satiră,Privesc oraşul – furnicar,anticipează fra-pant, ca tehnică poetică, lirica bacoviană.Privirea neutră contemplă detaşat, spectacolul mulţimii umane care trece mereu într-o succe-siune de imagini lipsite de orice legătură între ele,cu excepţia legăturii pe care o dă veşnica lor trecere.
Oraşul, e o arhitectură stranie, care are precizia şi lipsa de sens a imaginilor onirice.
Privesc oraşul –furnicar-
Cu oameni mulţi şi muri bizari
Pe strade largi cu multe bolţi,
Cu câte-un chip l-a stradei colţ.
Şi trec foind,râzând,vorbind,
Mulţime de-oameni paşi grăbind.
O fată, un câine speriat, un băiat fluierând, un cerşetor orb, un hamal încărcat, fiinţe – imagine care se succed, fără să co-munice, printre murii bizari şi multele bolţi ale spaţiului citadin.
Spaţiul citadin e un spaţiu al uitării timpului şi existenţa socială e un ceremonial al trecerii, minuţios organizat, menit să despovăreze conştiinţa de sentimentul timpului.
Opus acestei uitări, este expresia trăirii atente, concentrate a timpului.
E o poezie în care orologiile devin un motiv cheie.
Şi-s fericit…Pulsează lunga vreme
În orologi cu paşii uniformi….
| Cele mai ok referate! www.referateok.ro |