Glossa

Glosa este o poezie  cu forma fixa, alcătuita dintr-un număr de strofe egal cu numărul versurilor din prima strofa. Începând cu a doua strofa se comentează fiecare vers al strofei-tema, ultima reluând, ca o concluzie, pe prima in ordinea inversa a versurilor.
Poezia lui Eminescu reprezintă o culme a creaţiei sale. Prin conţinut, poemul are valoare filozofica, gnomica, constituindu-se intr-un adevărat cod de cunoaştere, de etica, cu valoare de generalizare maxima.
Motivul central este al lumii ca teatru asociat cu ideea dezolării; iar detaşare, izolarea, indiferenta sunt atitudini pe care poetul le asimilează fiinţei ce depaseste nivelul omului comun.
Deşi Eminescu se autodefineste ca fiind poet romantic, măiestria artistica a acestei creaţii consta tocmai in clasicitatea ei, ce reiese in primul rând din respectarea regulilor pe care le impune o poezie cu forma fixa.
Inca din prima strofa, considerata strofa-tema a poeziei, unde verbele sunt puse la “prezentul-etern “, cititorul intra in contact cu adevăruri general-valabile, exprimate 2 cate 2.
Ca si in “Scrisoarea I”, “Revedere”, sau “Oda (in metru antic)” poetul meditează asupra perisabilitatii timpului:
“Vreme trece, vreme vine
Toate-s vechi si noua toate”
Cea de-a doua strofa conţine codul de reguli si sfaturi conform cărora cel mai important lucru este cunoaşterea de sine si respingerea fericirii efemere. Pentru a atinge aceste idealuri, drumul vieţii trebuie mereu luminat de raţiune.
Detaşarea “rece” a celui care s-ar reîntoarce in nepăsarea lui înalta se sprijină pe atributul gândirii, a cărei cumpăna stabileşte echilibrul intre raţional si iraţional:
“Nici încline a ei limba
Recea cumpăn-a gândirii
Înspre clipa ce se schimba
Pentru masca fericirii…”
Fericirea este “masca” si e trecătoare precum “clipa ce se schimba”  căci se naşte din moartea gândirii.
Lumea ca teatru este o tema schopenhaueriana si conduce spre ideea izolării (“Tu in colt petreci in tine”) prelucrata in numeroase creaţii eminesciene. Ca si in finalul “Luceafărului”, lumea este văzuta ca o imensa scena de teatru spre care omul de excepţie priveşte ca spectator.
revenind apoi in strofele 6 si 8, aceasta idee devine laitmotivul poeziei. Intr-un univers in care doar mastile se schimba: “Alte masti, aceeaşi piesa / Alte guri, aceeaşi gama”. Poetul isi lansează îndemnurile: “Amăgit atât de des / Nu spera si nu ai teama”.
O alta idee schopenhaueriana este aceea a prezentului etern: “Viitorul si trecutul / Sunt a filei doua fete”. Singura clipa sigura a existentei este prezentul, fiindcă trecutul nu poate fi reconstituit, iar viitorul este imprevizibil.
Critica societatii se face simţita cu precădere 7 si 9, unde satira este expresia indiferentei, a unui adânc dispreţ: “Nu spera când vezi mişeii / La izbânda făcând punte / Te-or învinge nataraii / De ai fi cu stea in frunte”. Simţind ca autocontemplatia este o modalitate certa de a ajunge la o linişte sufleteasca totala, poetul sugerează păstrarea acestei atitudini indiferent de circumstanţe: “De te-ating, sa feri in laturi / De hulesc, sa taci din gura”.
Ultima strofa, care este o reluare a celei dintâi, dar in care versurile sunt aşezate in ordine inversa celei iniţiale, codul de reguli si sfaturi etice devine mai evident datorita faptului ca acum versul cu valoare emblematica: “Tu ramai la toate rece” se afla la început.
In ceea ce priveşte stilul, acesta este caracterizat de limpezime si armonie. Claritatea reiese tocmai din simplitatea limbajului; poetul apelează la epitete, simboluri, metafore, numai când intentioneaza sa releve in mod deosebit o idee.