Poemul a fost publicat în revista Gândirea din aprilie 1926 şi apoi integrat în volumul “Laudă somnului” apărut în anul 1929. “Somnul în poetica blagiană este mijlocul fecund de a surprinde esenţele lumii, o poartă de integrare în spaţiul increat, înţeles ca univers închis”(Marin Mincu).
Paradis în destrămare are la bază motivul biblic: ”Şi izgonind pe Adam, l-a aşezat în preajma raiului celui, din Eden şi a pus heruvimi şi sabie de flacără vâlvâitoare să păzească drumul spre pomul vieţii”.
Metaforic, poetul sugerează destrămarea mitului despre paradis, pentru că pierderea credinţei în mitul eternităţii vieţii poate transforma pământul ”dintr-un sanctuar într-o groapă, plină de stârvuri; golit de poveştile (miturile) care-l însufleţesc şi care nu va mai fi decât un trup trist. ”
Tărâmul mitic care păruse a fi lumea, îşi pierde atributele sacre, instalându-se sub semnul declinului. Exaltarea care-l cuprinsese pe poet în faţa “corolei de minuni a lumii” lasă loc viziunilor apocaliptice şi lamentaţiilor în marginea unui univers căzut pradă degradării. Lumea este acum “o poveste degradată”.
Din această perspectivă trebuie privit însuşi titlul poeziei, căci nu despre o descompunere a ordinii cereşti e vorba aici. Paradisul în destrămare este însăşi lumea care şi-a pierdut sacralitatea.
Textul se compune din câteva secvenţe, în aparenţă disparate, dar care, în realitate, contribuie la construirea unui tot unitar. Unitatea este dată mai întâi de felul cum este structurată fiecare dintre ele. În toate distingem două feluri de valori. De o parte, se grupează elementele care intră în sfera de sugestie a paradisiacului: “portarul înaripat”, “serafimi“, “arhangheli”, “porumbelul sfântului duh”, “îngeri”, “apa vie”; de cealaltă parte, determinările lor chemate să sugereze destrămarea paradisului, intrarea într-un domeniu golit de dimensiunea mitică iniţială: “ cotorul de spadă fără de flăcări”, “ părul nins”, “ îngerii goi zgribulind”, “ greutatea aripelor”, care au devenit stânjenitoare reminişcenţe ale sacrului într-un spaţiu supus marii treceri.
În acest poem motivul fundamental este cel legat mai mult de a fi decât de a şti , poetul exprimând aspiraţia sa la existenţa absolută, şi nu la cunoaşterea absolută pentru că “ apele din fântână refuză găleţile” serafimilor care aleargă pe pajişti şi pe ogor însetaţi după adevăr.
Într-o împletire inseparabilă peisajul terestru unit cu cel cosmic dă o senzaţie de ireal de neîmplinire: “Portarul înaripat mai ţine întins/ un cotor de spadă fără de flăcări/ Nu se luptă cu nimeni,/ dar se simte învins ”. Obosit de atâta căutare, poetul, identificat cu portarul înaripat care şi-a pierdut sentimentul apartenenţei la cosmic, se simte ajuns la limita marii treceri, deci a apusului vieţii lui. În aceeaşi stare de oboseală şi de sfârşeală se află şi arhanghelii (propovăduitorii doctrinelor) care “ arând fără îndemn/ cu pluguri de lemn,/ … se plâng/ de greutatea aripelor.” Misiunea lor devine din ce în ce mai grea în momentul în care “omul” părăseşte credinţele mitice. Lor li se alătură porumbelul sfântului duh care “cu pliscul stinge cele din urmă lumini”, deci ultimele speranţe ale credinţei într-o viaţă paradisiacă, şi în noaptea deplin instalată “ îngerii goi/ zgribulind se culcă în fân”. În această atmosferă sumbră se simte apropierea morţii, care capătă dimensiuni apocaliptice pentru că “păianjeni mulţi au umplut apa vie,/ şi..odată vor putrezi îngerii sub glie ”. În această stare de necredinţă, de tăgadă a vieţii dincolo de moarte, de inconştienţă “ ţărâna va seca poveştile (adică miturile) iar trupul va deveni trist şi arid”.
Sintagma “ vai mie, vai ţie” sugerează generalizarea ideii poemului în legătura cu destrămarea mitului despre paradis, dar şi a tristeţii pentru necredinţa omului într-un ideal.
| Cele mai ok referate! www.referateok.ro |