Dramaturgia lui Lucian Blaga
În peisajul cam sărac al dramaturgiei interbelice (comparativ cu romanul şi poezia) Lucian Blaga este o fericită excepţie. El cultivă teatrul poetic de idei, care pune în lumină deopotrivă poetul, filozoful şi dramaturgul. În dramele sale Blaga prelucrează mituri străvechi pe care le regândeşte, le reinterpretează, investindu-le cu sensuri filozofice. Aceste mituri străvechi sunt tratate în manieră modernă, expresionistă.
Mai mult decât în poezia, în dramaturgia se simte influenţa expresionismului. Dramaturgul renunţă la adâncirea psihologiei personajelor şi printr-o reducţie expresionistă realizează personaje–idei. Accentul se pune pe conflictul interior, pe conflictul de idei. Tot de estetica expresionistă ţine interesul pentru mitic, ancestral, arhaic dezlănţuirea forţelor oarbe ale naturii, eul supratensionat.
Problematica pieselor se referă la condiţia creatorului, singurătatea personalităţii de excepţie, tema destinului, sacrificiul necesar pentru o idee. Referindu-se la dramaturgia lui Blaga criticul literar Eugen Todoran surprindea foarte bine particularităţile acesteia: Teatrul lui Blaga, ca teatru de idei dezvoltă în conflicte tragice cu personaje interiorizate ideea fundamentală a poeziei lui: semnificaţia ontologică a omului în relaţie cu el însuşi, cu societatea, cu lumea, cu divinitatea. Drama omului constă în aceea că el creează spre a revela un mister, dar este limitat de frânele transcendente, rămânându-şi doar să întrezărească un tărâm de dincolo.
Expresionismul lui Blaga este temperat de inspiraţia folclorică.
Meşterul Manole
Blaga a publicat această piesă în 1927. El a prelucrat un mit de intensă circulaţie: mitul creatorului. Blaga reface structural semnificaţiile baladei populare încât se poate vorbi de o asimilare totală a mitului. Asemenea lui Eminescu, Blaga depăşeşte schema mitică prin gândire filozofică şi tehnică expresionistă. Pornind de la elementele mitului popular, Blaga realizează o dramă modernă pe tema condiţiei creatorului de artă. Blaga îşi pune personajul într-o dilemă tragică, aceea de a alege între pasiunea devastatoare pentru creaţie şi iubire, dragoste de viaţă. El face din Manole un personaj tragic, conştient de caracterul iraţional, absurd al jertfei care i se cere: Jertfa aceasta de neînchipuit — cine o cere? Din lumină Dumnezeu nu poate s-o ceară fiindcă e jertfă de sânge, din adâncimi puterile necurate nu pot s-o ceară fiindcă jertfa e împotriva lor. Drama personajului, singurătatea sa între pământ şi cer, între porunca lui Vodă şi absurditatea jertfei trimit la teatrul existenţialist (Eugen Ionesco, Sartre, Camus).
Blaga multiplică conflictul realizând o adevărată serie conflictuală. Astfel personajul este în conflict cu porunca oficială, cu Divinitatea, cu pasiunea pentru creaţie, cu iubirea şi cu sine însuşi. Manole este plasat între cerinţa socială, cerinţa divină, cea afectivă şi cea spirituală (Vodă — Dumnezeu — Mira — Creaţia).
Blaga îşi pune personajul sub semnul interogaţiei absolute. Personajul îşi dă seama de impasul existenţial în care se află: Înăuntru un gol se deschide — mâhnirea fără întrebări. Deasupra întuneric se închide — deznădejdea nesfârşitelor încercări. Lăuntric, un demon strigă: clădeşte! Pământul se-mpotriveşte şi-mi strigă: jertfeşte!
În manieră expresionistă Blaga construieşte un eu supratensionat. Manole este obsedat de întrebarea: Dacă Divinitatea când a creat lumea nu a jertfit, de ce i se cere lui acest lucru? (Când El a clădit, ce a jertfit? Nimic n-a jertfit, nici pentru tării, nici pentru tărâmuri. A zis şi s-a făcut. Şi mie totuşi, mie totul mi-a cerut.) Dacă este pedeapsă, de ce este pedepsit? Sau din moment ce dogma creştină spune Să nu ucizi de ce i se impune şi cu ce drept acest sacrificiu: A fost odată săpat în piatră: «Să nu ucizi». Şi alt fulger de atunci n-a mai căzut să şteargă poruncile!
Cu toate aceste întrebări şi frământări ne dăm seama că chiar de la început personajul a ales drumul creaţiei pentru că zidind mănăstirea creatorul se zideşte pe sine însuşi, se împlineşte total în şi prin creaţie. Alegând iubirea, dragostea de viaţă ar fi însemnat propria sa negare, anulare de creator.
În primul rând meşterul trebuie să aleagă între pasiunea pentru creaţie şi iubire. După ce alege creaţia, el conştientizează că a realizat numai jumătate de jertfă: Între suferinţă şi aşteptare se pare că din sufletul meu nu am dat spicul cel mai scump şi cel mai curat. Jertfirea Mirei este doar jumătate de jertfă pe care Manole se va grăbi să o împlinească prin propriul său sacrificiu. Creaţia reprezintă pentru Manole pasiune şi blestem: patima coborâtă în om e foc ce mistuie… e pedeapsă şi blestem… Lamentaţiile personajului Doamne, Doamne, de ce m-ai părăsit? exprimă singurătatea tragică a omului părăsit de creatorul său.
Pentru a realiza o operă durabilă, nemuritoare, creatorul trebuie să sacrifice orice legătură care obligă (iubire, copii, prieteni) pentru a se dedica exclusiv creaţiei. Creaţia presupune însă nu numai sacrificarea celuilalt (Mira) ci şi sacrificiul de sine. Astfel moartea meşterului nu este un accident ca în balada populară ci este o moarte voluntară. Numai prin dispariţia creatorului se poate impune o operă de artă, o dogmă, o ideologie (mitul cristic). Este necesară deci o asimilare totală în creaţie şi meşterul este conştient de acest lucru.
Piesa urmăreşte gradat criza sufletească a personajului de la oscilaţiile dramatice între gând şi faptă la revoltă şi blestem, la patima devotatoare a creaţiei urmată de o epuizare sufletească. Blaga foloseşte modalităţi expresioniste: reducţia expresionistă (personaje idei), eul supratensionat, lupta cu forţele oarbe ale naturii, dezlănţuirile stihiale ale naturii.
Originea conflictului dramatic este pasiunea pentru creaţie care devine pătimire. Drama personajului principal poate fi cuprinsă în două cuvinte: revoltă şi creaţie, mai precis a crea prin revoltă faţă de cer, faţă de oameni, faţă de porunca lui Vodă. Conflictul interior nu poate evolua decât într-un singur sens: dispariţia creatorului. Moartea lui Manole nu este deci o pedeapsă pentru vina de a-şi fi zidit soţia, ci reprezintă o necesitate logică impusă de condiţia creatorului. Zidind, jertfind şi murind meşterul se integrează nemuririi, se împlineşte total în şi prin creaţie. Sacrificiul devine astfel adevărata şi suprema măsură a umanului.
Dramatismul personajului rezultă din plasarea lui sub semnul unei serii conflictuale şi a interogaţiei absolute. În ciuda reducţiei, a esenţializării expresioniste, personajul este complex prin frământările sale dramatice, prin întrebările pe care-şi le pune, prin stările sufleteşti atât de contradictorii prin care trece (consternare, durere, speranţă, frenezie creatoare, bucurie, secătuire sufletească).
Dramaturgul concentrează materialul epic oferit de partea introductivă a baladei. Drama începe cu motivul surpării zidurilor: meşterul se luptă şapte ani, luptă zădărnicită de cele şaptezeci şi şapte de prăbuşiri. El caută prin raţiune, prin socoteli să învingă răul. Efortul prelungit şi zadarnic este exprimat chiar de meşter: De şapte ani pierd credinţă, pierd ziduri şi somn. Drama personajului este amplificată de conştientizarea caracterului iraţional, absurd al jertfei care i se cere: Săvârşirea unui act păgân pentru spiritualitatea creştină.
Conflictul interior, opţiunea între pasiune şi iubire este amplificat de conflicte secundare. Astfel meşterii se revoltă împotriva lui Manole şi vor să abandoneze construcţia. Ba, mai mult, bănuiesc că meşterul şi-ar fi anunţat soţia despre jurământul făcut. Dintre toate soţiile Mira este aceea care apare pentru a împiedica un omor care i se pare împotriva firii. Blaga foloseşte metafora femeie–biserică care trimite la vocaţia creaţiei, a naşterii. Astfel biserica este simbolul creaţiei care învinge timpul. Femeia este eternă prin destinul ei de a da viaţă.
Manole încearcă să evite jertfirea Mirei, dar meşterii îl obligă să-şi respecte jurământul. Spre deosebire de baladă, unde meşterul invocă forţele naturii pentru a evita jertfirea Mirei, în piesa lui Blaga meşterul este pus în confruntare directă cu colaboratorii săi, deci forţele naturii din baladă sunt reprezentate de oameni în piesa lui Blaga.
Zidirea Mirei are o dublă semnificaţie: ea înseamnă împlinirea totală a creatorului, dar în acelaşi timp şi neutralizarea opoziţiei dintre natură şi cultură. Meşterul este aici un erou civilizator care dă oamenilor o nouă valoare, o valoare estetică, etern durabilă.
Cu preţul unor frământări dramatice, meşterul optează pentru creaţie. Din acest moment el este cuprins de o adevărată febră creatoare. După ridicarea bisericii este obsedat de chinurile femeii, frământat de remuşcări şi simte o mare secătuire sufletească. Această stare sufletească se exteriorizează în dramă sub forma revoltei împotriva propriei creaţii. Meşterul vrea să zdrobească zidurile pentru a-şi elibera soţia, dar este împiedicat de ceilalţi meşteri pentru că biserica nu mai aparţine unui individ, autorului, ci eternităţii.
Domnitorul urmat de boieri vine să vadă mănăstirea. Boierii şi călugării îl acuză pe meşteri de crimă şi consideră biserica întâiul lăcaş al lui Anticrist. Acest conflict secundar exteriorizează în fond nepotrivirea, incompatibilitatea dintre mitul creştin, care nu acceptă uciderea şi mitul păgân, precreştin al jertfei. călugării cer pedepsirea lui Manole pentru crimă. Pedeapsa nu-l mai poate ajunge pe meşter pentru că aceasta şi-a depăşit condiţia cucerind eternitatea atingând absolutul prin creaţia sa născută din suferinţă şi sacrificiu. Meşterul nu mai aparţine timpului istoric ci prin jertfa şi creaţia sa aparţine unui timp mitic.
Mulţimea trece şi ea printr-un proces de clarificare, de conştientizare, ajungând în final să înţeleagă destinul de excepţie a meşterului. Ea, mulţimea, este aceea care-l apără pe Manole împotriva călugărilor şi a boierilor: Noi strigăm, boierii urlă, noi apărăm, călugării osândesc — toţi suntem jos, Manole singur e sus; singur deasupra noastră, deasupra bisericii.
Zidarii participă şi ei la suferinţa meşterului. După terminarea bisericii şi moartea lui Manole ei trăiesc aceeaşi secătuire sufletească: Nu vom şti cum să ne mai găsim un loc în viaţă, vom rătăci din loc în loc., Doamne, ce strălucire aici şi ce pustietate în noi. Spre deosebire de baladă unde toţi meşterii mor din porunca lui Vodă, în piesa lui Blaga aceştia rămân în viaţă ca nişte dovezi vii ale adevărului că toate marile creaţii necesită mari sacrificii omeneşti.
| Cele mai ok referate! www.referateok.ro |