Lucian Blaga:
Eu nu strivesc corola de minuni a lumii

Eu nu strivesc corola de minuni a lumii
şi nu ucid
cu mintea mea tainele, ce le-ntâlnesc
în calea mea
în flori, în ochi, pe buze ori morminte.
Lumina altora
sugrumă vraja nepatrunsului ascuns
în adâncimi de întuneric,
dar eu,
eu cu lumina mea sporesc a lumii taină–

şi-ntocmai cum cu razele ei albe luna
nu micşorează, ci tremurătoare
mareşte si mai tare taina nopţii,
aşa îmbogăţesc şi eu întunecata zare
cu largi fiori de sfânt mister
si tot ce-i nenţeles
se schimbă-n nentelesuri şi mai mari
sub ochii mei -
căci eu iubesc
şi flori, şi ochi, şi buze, şi morminte.

            Poezia a apărut în fruntea volumului Poemele luminii (1919). Este în egală măsură o artă poetică şi o poezie filozofică de cunoaştere.
Poezia nu este o artă poetică obişnuită pentru că Blaga nu vorbeşte nicăieri clar, explicit, despre rosturile poeziei şi ale poetului. Această diferenţă devine mai evidentă, dacă comparăm poezia cu Testament de Tudor Arghezi. Spre deosebire de Arghezi, care îşi exprimă clar concepţia despre izvoarele poeziei, despre instrumentele ei, despre misiunea poetului şi a poeziei, poezia lui Blaga cuprinde un conţinut incifrat pentru a cărui înţelegere este necesară raportarea la concepţia sa filozofică.
Poetul concepe lumea ca pe o corolă de minuni, care cuprinde tainele ce apar în calea omului. Poetul foloseşte metafore pentru a sugera tainele care se oferă cunoaşterii omului; deci flori, ochi, buze, morminte înseamnă natura, omul, iubirea, cuvântul, moartea.
Eu nu strivesc corola de minuni a lumii
 şi nu ucid
 cu mintea mea tainele, ce le-ntâlnesc
 în calea mea
 în flori, în ochi, pe buze ori morminte.
Paralel, poetul procedează la o singularizare a eului său poetic; oamenii obişnuiţi, prin cunoaşterea lor raţională, paradisiacă, distrug aceste taine. Poetul, prin cunoaşterea sa intuitivă, metaforică, luciferică, nu ucide tainele universului:
Lumina altora
 sugrumă vraja nepatrunsului ascuns
 în adâncimi de întuneric
Folosind conjuncţia adversativă dar, poetul insistă asupra opoziţiei fundamentale dintre felul său de cunoaştere şi cunoaşterea celorlalţi. Tot în acelaşi scop poetul foloseşte şi o comparaţie expresivă: aşa cum razele lunii măresc taina nopţii, poetul, prin cunoaşterea sa intuitivă, metaforică, îmbogăţeşte lumina lumii:
dar eu,
 eu cu lumina mea sporesc a lumii taină -
 şi-ntocmai cum cu razele ei albe luna
 nu micşorează, ci tremurătoare
 mareşte si mai tare taina nopţii,
 aşa îmbogăţesc şi eu întunecata zare
 cu largi fiori de sfânt mister
În Pietre pentru templul meu Blaga mărturisea că misiunea poetului nu este de a descifra tainele ci de a transforma în taine şi mai mari. Aceeaşi idee este exprimată prin versurile:
şi tot ce-i nenţeles
 se schimbă-n nentelesuri şi mai mari
 sub ochii mei -
La baza cunoaşterii şi a actului poetic poetul pune iubirea:
căci eu iubesc
şi flori, şi ochi, şi buze, şi morminte.
Iubirea nu are la Blaga doar o funcţie sentimentală, ci reprezintă o modalitate de cunoaştere, de pătrundere în misterele universului. Blaga sugerează că numai dintr-o astfel de iubire pentru lume, pentru valorile vieţii şi numai dintr-o astfel de cunoaştere intuitivă, luciferică, se poate naşte poezia.
Misiunea poetului este deci de a amplifica tainele universului, de a intui în formele concrete (flori, ochi, buze, morminte) marile taine, esenţa lucrurilor şi a fenomenelor.
Poezia înseamnă deci intuirea în concret, în particular a universului, pătrunderea intuitivă în esenţa fenomenelor. Poezia este deci o viziune poetică a lumii. La baza ei stă cunoaşterea metaforică, luciferică, şi iubirea.
Rolul poetului este de a proteja şi de a amplifica misterele lumii.
Ceea ce priveşte realizarea artistică, se remarcă capacitatea poetului de a plasticiza idei abstracte. Astfel el foloseşte un şir de metafore: corolă de minuni, flori, ochi, buze, morminte, lumina altora, luminea mea, etc. pentru a reda concepţia sa despre cunoaştere şi creaţie.
Cuvântul-cheie este taină, redat metaforic prin vraja nepătrunsului ascuns, adâncimi de întuneric, sfânt mister, întunecata zare, nenţelesuri şi mai mari, taina.
Poetul îşi realizează diascursul liric exclusiv în vers liber.
Poezia este alcătuită din 20 de versuri, alternând 6 versuri scurte şi foarte scurte cu 14 versuri lungi şi foarte lungi. Întregul discurs liric este construit pe opziţia termenilor principali, cunoaşterea poetică, luciferică, şi cunoaşterea poetică, lumina mea. Pentru lumina altora există un singur verb: sugrumă, dar se subînţelege şi celelalte verbe: strivesc, ucide, nu sporeşte, nu îmbogăţeşte, nu iubeşte. Opoziţia este marcată gramatical şi prin conjuncţia adversativă dar (dar eu / eu cu lumina mea…) şi prin conjuncţia cauzală căci (căci eu iubesc…).
Poezia se constituie astfel într-o mărturisire lirică a unui crez artistic şi a unei concepţii filozofice depsre cunoaştere. Ea este semnificativă şi pentru lirismul reflexiv, metaforic a lui Blaga.