Cetaceele - adică delfinii, caşalotul şi balenele – sunt mamifere mari sau uriaşe, permanent acvatice, adaptate la viaţa mării. Această adaptare este atât de evoluată, încât întreaga lor structură a suferit modificări adânci şi forma lor externă se asemănă cu peştii şi nu cu celelalte mamifere. Corpul lor este fusiform. Capul, mai mult sau mai puţin ascuţit, este unit cu trunchiul fără gât evidenţiat la exterior, iar coada este lăţită într-o enormă înotătoare orizontală, bilobată. Cele mai multe cetacee au şi o înotătoare dorsală triunghiulară, ca cea a rechinilor. Lobii ambelor înotătoare sunt lipsiţi de schelet osos şi sunt susţinuţi numai de ţesut conjunctiv şi gras, precum şi de muşchi. Membrele lor anterioare sunt trasformate în lopeţi sau vâsle, relativ scurte şi late. La exterior nu se văd nici urme de degete, căci scheletul acestora este prins într-o masă musculoasă nedivizată, acoperită cu piele. Membrele posterioare lipsesc complet, dar resturi din scheletul lor se mai găsesc printre muşchii peretelui corpului.

Dimensiunile şi greutatea corpului cetaceelor variază între limite foarte largi. Delfinii au lungimi de 3-8 m, caşalotul de 15-25 m, iar balenele de 25-33 m. Lăţimea înotătoarei codale poate ajunge până la 2,5 m la delfini şi până la 7,5 m la balene. Greutatea delfinilor mici variază între 80 şi 300 de kg, a celor mari – între 500 şi 1000 kg, iar a balenelor – între 20.000 şi 130.000 kg. Densitatea corpului la caşalot şi balene este mai mică decât a apei mării, dar la delfini este mai mare.

Pielea cetaceelor este golaşă şi strălucitoare. Epiderma are o grosime medie de 3 mm, iar panicul adipos hipodermic are o grosime ce variază de la 2 cm, cum este la unii delfini, până la 16 cm la unele balene. Balenele au pe buze peri senzitivi rari, unii delfini au şi ei pe bărbie peri rari, iar alţii nu au nici urmă de păr, nici măcar în stadiul embrionar.

Oasele cetaceelor au structură spongioasă şi sunt impregnate cu grăsime. Din craniu lipsesc unele oase, iar cele rămase sunt profund modificate; la fel şi legăturile dintre ele. Fălcile sunt alungite, dentarul n-are ramura ascendentă, cutia craniană este globuloasă. Partea cerebrală a craniului este foarte redusă în raport cu partea viscerală. Vertebrele nu se articulează între ele prin zigapofize, care sunt foarte scurte ci numai prin discurile intervertebrale, şi coloana vertebrală este foarte elastică. La multe forme vertebrele cervicale sunt sudate între ele. Coastele sunt foarte curbate. La delfini şi caşalot ele se prind în mod diferit pe vertebre, şi unele şi pe stern, dar la balene coastele nu se prind pe vertebre, cu excpţia a două perechi. Centura scapulară este formată din omoplaţi foarte laţi, iar clavicula lipseşte. Humerusul, radiusul şi cubitusul sunt scurte. Scheletul celor cinci degete este format dintr-un număr variabil de falange, de la 0 până la 14. Din centura pelviană nu s-au păstrat decât resturi de oase, ascunse printre muşchi, fără nici o legătură cu coloana vertebrală. Scheletul membrelor posterioare a dispărut complet, numai la balene se găsesc urme de femur şi tibia.

Creierul cetaceelor este voluminos, sferic şi prevăzut cu circumvoluţii numeroase şi complicate. Creierul unei balene de 19 m cântăreşte 6,5 kg. Totuşi este mic în comparaţie cu greutatea corpului. Organul olfactiv este rudimentar şi centri nervoşi respectivi de asemenea, iar mirosul este slab dezvoltat sau lipseşte. Nasul serveşte numai la respiraţie. Ochii sunt foarte mici în comparaţie cu corpul. Scoica urechilor lipseşte, dar urechea internă este bine dezvoltată şi porţiunile auditive din creier de asemenea. Cetaceele se orientează pe baza vibraţiilor transmise de apă.

Tubul digestiv al cetaceelor a suferit şi el modificări importante faţă de cel al celorlalte mamifere. Merită să fie relevată mărimea cavităţii bucale la balene. Un individ de Balenă-de-Groenlanda, măsurând 20 m lungime, are o cavitate bucală lungă de 5-6 m şi lată de 2,5-3 m, aşa încât în ea încape o barcă de dimensiuni mijlocii, cu echipaj cu tot. Faringele şi esofagul balenelor este însă foarte îngust (de 10 cm la o balenă de 20 m), aşa încât ele nu pot înghiţi decât animale mici. În schimb, un delfin mai mare poate înghiţi în întregime un pinguin sau un pui de focă.

Dinţi n-au decât delfinii şi caşalotul, numiţi din această cauză odontocete. Balenele, în schimb, sunt lipsite complet de dinţi; mugurii dentari ai lor se resorb încă din timpul vieţii intrauterine. Odontocetele sunt monofiodonte şi homodonte, întrucât ele rămân cu dentiţia de lapte toată viaţa, iar dinţii lor sunt mai mult sau mai puţin uniformi şi inapţi pentru a mesteca hrana. La unele odontocete numărul dinţilor a crescut până la 260, la altele, din contră, s-a redus, iar dinţii rămaşi pot fi foarte mici sau, din contră, foarte mari. Balenele, lipsite complet de dinţi, au în gură

-2-

formaţii cornoase numite fanoane, crescute pe cerul gurii şi omoloage, probabil, cu crestele palatine de la celelalte mamifere. Fanoanele sunt nişte plăci cornoase triunghiulare, groase şi prevăzute pe marginea lor dinspre limbă cu filamente cornoase lungi şi dese. Ele atârnă de pe cerul gurii şi sunt aşezate trasversal pe axa corpului şi paralel între ele în două serii, constituind împreună cu limba enormă un dispozitiv de filtrare. La unele balene fanoanele pot avea o lungime de 3 m şi mai bine, iar numărul lor este foarte mare. Balaenoptera musculus are mai mult de 400 de fanoane mari şi, printre ele, mai mult de 1000 de fanoane mici.

Cetaceele nu mestecă hrana în gură şi, ca o compensaţie, ele au un stomac complicat, împărţit în 3-14 compartimente, după specii. Cele mai multe din compartimente au pereţi glandulari. Intestinul este de 5-16 ori mai lung decât corpul.

Căile respiratorii încep cu nările deplasate spre centrul capului, între ochi, şi sunt complet separate de căile digestive, astfel încât odontocetele pot mânca sub apă fără ca apa să le pătrundă în plămâni. Coardele vocale lipsesc. Plămânii au o structură particulară, dar volumul lor relativ nu este mai mare decât cel al animalelor terestre. Expiraţia şi inspiraţia se fac cu ocazia ieşirii la suprafaţă. La balene, aerul din plămâni, încărcat cu vapori de apă, este aruncat pe nări cu presiune şi zgomot şi în ţinuturile reci vaporii condensaţi dau aspectul unei fântâni arteziene. Unele balene aruncă vapori de apă la o înălţime de 4-5 m. Inspiraţia încă se face cu putere şi este uşurată de slaba articulaţie a coastelor la coloana vertebrală şi la stern. În schimb, cetaceele aruncate la ţărm nu-şi pot umfla coşul pieptului şi mor neputincioase. Când înoată liniştit, cetaceele ies la suprafaţă pentru a respira la intervale de 1-15 min, dar în caz de pericol pot să stea sub apă şi 1-2 ore.

Cetaceele au uter bicorn şi placentă difuză şi indeciduă. Ele nasc câte un singur pui foarte bine dezvoltat. El este alăptat la două mamele, aşezate pe faţa ventrală a femelei, de o parte şi de alta a organelor genitale şi puţin înaintea orificiului anal. Fiecare mameleon este închis într-o pungă cu deschidere longitudinală. mamelele sunt prevăzute cu un muşchi compresor, care împroaşcă laptele în gura puiului cu mare putere.

Biologia cetaceelor a fost studiată, între alţii, şi de savantul nostru Emil Racoviţă, cu ocazia călătoriei sale la Polul Sud. El a constatat că fiecare specie poate fi recunoscută şi numai după comportamentul ei particular, după mişcări, după modul de scufundare, după felul în care aruncă aerul din plămâni etc. Cetaceele sunt animale sociale, care trăiesc sau vânează în cete de diferite mărimi.

Cetaceele înoată mai ales prin mişcări în plan vertical, datorită bătăilor cozii în sus şi în jos, şi prin ondulaţii laterale ale corpului, iar cârmuirea o îndeplinesc cu membrele anterioare. Viteza pe care o ating unele balene este de 30-36 km pe oră, dar ea nu poate fi menţinută decât câteva zeci de minute. În schimb, delfinii urmăresc ore şi zile întregi nave care înaintează cu o viteză de 27 km pe oră. Delfinii pot să ţâşnească din apă cu tot corpul şi să se scufunde cu mare uşurinţă. Pentru a se scufunda la o adâncime mai mare, balenele fac eforturi ce se observă şi la suprafaţa apei. În mod normal, balenele se scufundă între 50-200 m, iar caşalotul poate şi mai adânc. Durata scufundării durează de la 3,5-15 minute până la 1-2 ore. Cetaceele pot să stea atâta timp sub apă deoarece bioxidul de carbon acumulat în sânge nu excită centrul respirator.

Hrana cetaceelor este variată. Cei mai mulţi delfini sunt ihtiofagi, adică se hrănesc cu peşti. Ei mănâncă însă şi cefalopode şi, ocazional, păsări şi pui de foci. Caşalotul se hrăneşte de preferinţă cu cefalopode, dar mănâncă şi peşti. Hrana preferată a balenelor sunt crustaceii planctonici, în special creveţii. Balenele din mările nordice consumă, însă, şi heringi sau alţi peşti mici precum şi copepode. Puţine sunt acelea care se hrănesc cu crustacei de pe fundul mărilor.

Multe specii de delfini se întâlnesc în toate mările reci şi calde. Câteva specii trăiesc la vărsarea marilor fluvii în mările tropicale. Caşalotul trăieşte numai în mările temperate şi calde. Balenele sunt răspândite mai ales în mările reci, însă în urmărirea hranei fac călătorii lungi dintr-o emisferă în cealaltă.

Numeroasele forme actuale de cetacee sunt grupate în două subordine, foarte bine stabilite şi îndepărtate unul de altul: odontocetele şi misticetele. Ambele derivă, independent, din cetacee primitive, care au trăit în prima jumătate a erei terţiare, în eocen şi oligocen, şi care sunt cuprinse în subordinul Archaeoceti. Prin scheletul lor, mai ales prin craniu, precum şi prin dentiţie,

arheocetele se aseamănă foarte mult cu carnivorele creodonte, din care derivă sau cu care au o origine comună în forme şi mai vechi, protocreodonte, care, la rândul lor, sunt considerate a fi descendente directe ale pantoterienelor din jurasic.

Subordinul Odontocete (Odontoceti)

Odontocetele sunt cetacee cu dinţi şi fără fanoane. Dinţii sunt simpli şi mai mult sau mai puţin uniformi. Numărul lor obişnuit este de 8-15 într-o jumătate de falcă, dar unele specii n-au în total decât patru sau doi dinţi, în schimb la alte specii numărul lor creşte şi la delfinul-comun ajunge până la 260. Faţa odontocetelor este mai mult sau mai mult puţin simetrică. Nările sunt unite într-un singur orificiu extern. Membrele sunt pentadactile. În frunte au o cocoaşă de ţesut gras. Cecul intestinal lipseşte; nervul olfactiv de asemenea.

Odontocetele actuale sunt repartizate în şase familii: Plantanistidae, Delphinidae, Phocaenidae, Delphinapteridae, Ziphiidae şi Physeteridae.

Familia plantanistide (Plantanistidae) cuprinde câteva specii primitive care trăiesc în câteva fluvii mari din Asia şi America.

Familia delfinide (Delphinidae) cuprinde cetacee mari, a căror lungime variază, de regulă, între 1,5 şi 5 m, dar la unele specii ajunge până la 9-10 m. Corpul lor fusiform este prevăzut, în general cu o înotătoare dorsală triunghiulară. Capul la unele specii este alungit într-un bot în formă de cioc, iar la altele este scurt şi conic. Dinţii sunt conici şi foarte numeroşi. Ei lipsesc de pe intermaxilare. Delfinii sunt răspândiţi în toate mările, de unde pătrund şi în gurile râurilor. Se hrănesc mai ales cu peşti, dar şi cu cefalopode, echinoderme şi crustacei.

Delphinus delphis, delfinul, are o lungime de 1,5-2,5 m. El trăieşte în cete mari şi este răspândit în toate mările din emisfera nordică. În Marea Neagră este comun. Tursiops tursio, delfinul-cu-bot-gros, este mai mare şi mai răspândit decât precedentul. În Marea Neagră este rar.

Familia focenide (Phocaenidae) cuprinde cetacee cu o lungime de 1,35-2 m, cu o înotătoare dorsală triunghiulară mică. Au dinţii numeroşi. Phocaena phocaena, porcul-de-mare, este răspândit pe lângă coastele nordice ale Oceanului Atlantic, în Marea Nordului, Marea Baltică, mai rar în Marea Mediterană şi mai numeros în Marea Neagră.

Familia delfinapteride (Delphinapteridae) cuprinde numai două specii, care se caracterizează prin capul lor rotund şi prin lipsa înotătoarei dorsale. Delphinapterus leucas, delfinul alb sau beluga, trăieşte în Oceanul Îngheţat de Nord şi în nordul Oceanului Atlantic. Monodon monoceros, narvalul, este răspândit aproximativ ca şi precedentul. Adultul nu are decât doi dinţi în falca superioară. La femelă ei nu sparg gingia, iar la mascul, cel stâng (rareori ambii) se alungeşte şi se răsuceşte ca un sfredel lung de 2-2,5 m şi îndreptat înainte. Lungimea corpului fără dinte este de 4-6 m.

Familia fizeteride (Physeteridae) cuprinde două specii actuale, dintre care cea mai importantă este Physeter macrocephalus, caşalotul. Circumferinţa corpului este de 9-12 m, iar lăţimea cozii poate atinge 5 m. Greutatea sa poate să fie mai mare de 100.000 kg. Pe cap poartă o cocoaşă enormă, terminată în partea anterioară de spermanţetă. Faţă de această cocoaşă, gura este situată subterminal ventral. În falca superioară, dinţii nu sparg gingia, iar în falca inferioară există 40-54 de dinţi conici uniformi. Caşalotul trăieşte în cete compuse dintr-un mascul bătrân şi din 20-100 de femele şi tineri şi se întâlneşte în toate mările, dar mai abundent în cele tropicale şi subtropicale. Hrana sa principală o formează cefalopodele. În afară de grăsime şi de spermanteţă, de la caşalot se întrebuinţează şi nişte concreţiuni intestinale, din care se extrage ambra, o materie plăcut mirositoare folosită azi în cosmetică.

Familia zifiide (Ziphiidae) cuprinde cetacee cu fălci alungite, asemănătoare cu un cioc, de unde le vine şi numele de delfini cu cioc.

Subordinul Misticete (Mysticeti)

Acest subordin cuprinde balenele; cetacee mari sau uriaşe, fără dinţi şi cu fanoane. Faţa lor este simetrică. Cele două nări sunt separate şi deplasate în creştetul capului. Cecul intestinal este prezent. Balenele sunt cele mai mari mamifere şi totodată cele mai mari animale existente. Importanţa lor economică este foarte mare ele fiind astfel foarte des vânate, din păcate.

Balenele sunt repartizate în trei familii: Eschrichtiidae, Balaenopteridae şi Balaenidae.

-4-

Familia balenopteride (Balaenopteridae) cuprinde cetacee a căror lungime variază între 9 şi 33 m, iar greutatea între 10.000 şi 130.000 kg. Ele au o înotătoare dorsală mică şi înotătoare pectorale înguste şi ascuţite. Pielea de piept şi o parte din pântece formează brazde longitudinale numeroase. Fanoanele lor sunt numeroase şi relativ scurte. Când aceste balene îşi deschid gura muşchii ventrali se relaxează şi brazdele se nivelează. În felul acesta, cavitatea bucală se măreşte foarte mult şi apa pătrunde în ea. Apoi balena îşi închide gura şi îşi contractă muşchii ventrali, încât pielea se brăzdează din nou şi cavitatea bucală se micşorează. În felul acesta, apa este presată afară printre fanoane, iar animalele mici oprite de filamentele fanoanelor sunt înghiţite. Balenopteridele fac călătorii regulate şi lungi.

Balaenoptera musculus, balena-albastră-mare, cea mai mare dintre toate balenele, poate atinge o lungime de 25-33 m şi o greutate 130.000 kg. În timpul verii trăieşte în mările antarctice, iar în timpul iernii călătoreşte spre ecuator, în Oceanul Atlantic şi Oceanul Pacific. Balaenoptera physalus, Balena-brăzdată-comună, atinge lungimea de 18,5-25 m. Are aceeaşi răspândire ca şi precedenta, dar puţin mai largă.

Familia balenide (Balaenidae) cuprinde balene, în general, lipsite de înotătoare dorsală şi de brazde ventrale longitudinale. Înotătoarele pectorale sunt scurte şi late. Falca superioară este puternic arcuită şi îndepărtată de falca inferioară, iar distanţa dintre ele este ocupată pe cele două laturi de fanoanele lungi şi înguste, prinse pe cerul gurii. Falca inferioară este ca o lingură enormă, cu care, atunci când gura este deschisă, balena soarbe apa. Aceasta se scurge apoi pe laturile gurii printre fanoane, iar animalele mici încurcate printre filamentele fanoanelor sunt împinse de limba musculoasă spre faringe. Balaena mysticetus, balena-de-Groenlanda, are o lungime de 15-21 m, rareori 24 m.

Despre aceste minunate animale cred că fiecare dintre noi a auzit foarte multe lucruri interesante: ştiri senzaţionale, legende despre delfini, filme cu Flipper, sau cu orice alt delfin, salvând vieţi omeneşti. Adevărul este că aceste minunate mamifere ne-au fascinat încă din antichitate cu bunătatea şi inteligenţa lor.

Călătorind spre îndepărtatele ţărmuri ale Insulei Somerset, în nordul Canadei, ne îndreptăm spre unul dintre locurile preferate de una din speciile de cetacee. Sfârşitul lui septembrie aducea odată cu ultimele raze de soare o strălucire fantastică a imenselor tărâmuri îngheţate. Brusc, se vede înaintând un întreg “câmp de gheaţă”. Cum, fără să bată vântul? Nu, nu sunt blocuri de gheaţă, ci spinările a 1700 de balene albe sau, cum mai sunt cunoscute, balene Beluga.

Înaintează alcătuind un fel de cor, ciripind asemenea canarilor. În apele liniştite, balenele vânează raci şi cambule. E adevărat că ele se pot scufunda până la 600 m adâncime, însă la apă mică viaţa este mult mai uşoară. Numai dacă n-ar veni refluxul!

Apa se retrage brusc, uneori scade până la şapte metri. Majoritatea balenelor reuşesc să ajungă la timp în zonele de adâncime, însă cele mai puţin prompte sunt nevoite să stea ore în şir în bălţi, întinse pe bancuri de nisip, în aşteptarea fluxului care să le redea vigoarea. Pe uscat ele stau nemişcate, fără să scoată nici un sunet, asemeni unor gheţari, pentru a nu-şi trăda prezenţa. Duşmanii lor, vigilenţii urşi polari, sunt întotdeauna la pândă.

Cu rechinii şi cu delfinii, balena albă se joacă cu mare plăcere de-a şoarecele şi pisica. Rechinul polar este un monstru care atinge până la 4 m lungime şi trăieşte în zonele arctice. În timpul jocului, balena se scufundă uneori până la 2 km sub câte un banc de gheaţă. Când este nevoită să iasă la suprafaţă ca să respire se foloseşte de “spărgătorul ” de gheaţă: ea are de-a lungul spinării un fel de spadă. Se încovoaie, apoi împinge cu toată puterea în sus, spărgând 7 m de gheaţă cu uşurinţa cu care ar sparge o coajă de ou. Uriaşul de 5,5 m îi place la nebunie să se joace: se scufundă adânc şi suflă spre suprafaţă bule de aer asemenea unor rotocoale de fum. Apoi urmăreşte cu vădită plăcere cum se ridică bulele şi devin tot mai mari. În final, inspiră perlele de parcă ar savura apă minerală. Şi totul dintr-o fantastică bucurie a jocului. În timpul nopţii polare, la minus 50 de grade, se poate urmări în lumina difuză cum ies la suprafaţă balenele şi dau drumul aerului reţinut asemenea unor fântâni arteziene. Apa condensată îngheaţă pe loc şi cade trosnind în rafale de grindină. Balenelor pare să le placă în mod deosebit acest joc. Dacă rămâne mai multă vreme la suprafaţă, deasupra capului balenei se formează un glob de gheaţă ca o cupolă cosmică.

-5-

Când se apropie iarna, balenele albe pornesc în călătorie. Se adună câte 20.000 mii şi părăsesc malurile insulelor nord-americane şi ale Golfului Hudson, îndreptându-se spre est, până pe ţărmul Groenlandei, apoi, urmând cursul gheţarilor, în continuare, spre sud. Începutul următoarei primăveri le va regăsi pe balene în regiunile îngheţate atât de îndrăgite de acestea. Viteza lor de deplasare poate fi observată. Ele înoată într-un ritm de aproximativ 100 km pe zi. Un imens strat de grăsime le protejează perfect împotriva frigului. La animalele mai bătrâne acest strat este atât de gros încât capul le iese dintre cutele de grăsime ca dintr-un guler de blană.

Cât despre delfini, aceşti jucăuşi întători ai mărilor, deşi sunt foarte prietenoşi cu omul, între ei duc un război continuu. Printre delfini domneşte o lipsă acută de femele dispuse să întemeieze o familie. Femela delfin naşte o dată la partu-cinci ani câte un pui, mai des nu este “dispusă”. Aceasta este cauza pentru care masculii aproape că se războiesc pentru cele câteva “doamne” interesate. Şi atunci nu-i de mirare ca un grup de delfini care are o femelă dispusă a se împerechea să fie mereu pregătit pentru atacurile unor grupuri rivale. Masculii se adună de multe ori în formaţie de câte trei-patru şi pornesc la atac împotriva unui grup vecin, care posedă o “doamnă” – o luptă pe mare, cu muşcături, lovituri cu capul şi cu înotătoarele. Dacă adversarii sunt aproximativ la fel de puternici şi victoria nu se întrevede de nici o parte, atacanţii aduc ajutoare. Un lucru foarte simplu, având în vedere că majoritatea delfinilor sunt în căutarea unei femele. Apoi se sărbătoreşte victoria cu sărituri spectaculoase şi mireasa este salvată prin bătăi prietenoase din înotătoare. În cazul în care se împotriveşte, bătăile pot deveni mai puţin prietenoase. Sindicatul delfinilor-gangsteri funcţionează însă doar sporadic. În lupta pentru răpirea femelelor, aliaţii de azi pot fi mâine adversari.

Însă pe cât de războinici sunt delfinii între ei, pe atât de prietenoşi sunt cu oamenii. Mereu apare câte o ştire despre oameni salvaţi de la înec de către delfini. În Shark Bay, plajă din vestul Australiei, turiştii se pot juca zilnic cu delfinii, care se lasă hrăniţi, mângâiaţi şi uneori chiar şi călăriţi de copii. Cert este că delfinii au salvat, de-a lungul timpului, marinari naufragiaţi în Florida, pescari ucrainieni în Marea Neagră, înotători de performanţă în apele Scoţiei, un pasager căzut peste bord în Golful Suez, ba chiar şi pescari japonezi-deşi tocmai aceştia prind şi omoară delfini.

Lângă San Francisco, s-a înregistrat un caz în care delfinii au salvat un leu de mare atacat de un rechin: ingenioşii delfini au tulburat nisipul de pe fundul apei în aşa măsură, încât rechinul n-a mai putut vedea nimic. Salvatorii, în schimb, s-au orientat cu ajutorul radarului lor, bazat pe ultrasunete, lovindu-l apoi în branhii pe rechinul dezorientat, până când acesta a murit. De ce sunt delfinii duşmanii rechinilor?

De ce oamenii iubesc delfinii? Există vreo legătură mistică între om şi delfin? Sau ceea ce ne atrage este doar zâmbetul simpatic al mamiferului marin, pus mereu pe şotii? Şi totuşi, delfinii sunt fiinţe mereu prietenoase şi puse pe glume. În delfinariul Port Elisabeth din Africa de Sud, delfinul bebeluş Dolly a descoperit în spatele unui perete de sticlă un vizitator al delfinariului care fuma un trabuc. Îndată i s-a făcut micului delfin poftă să fumeze. Dar cum? Şi-a luat de la mama sa o gură de lapte pe care l-a suflat apoi sub apă ca pe un nor de fum înspre peretele de sticlă. La Institutul Oceanografic din Hawaii, unul dintre delfini a fost învăţat de către dresoarea sa să inventeze singur numerele de circ. Într-una din zile, delfinul a invitat-o pe dresoare să sară în apă şi i-a aruncat o minge pe care ea trebuia să o balanseze frumos, întocmai cum fac delfinii. După ce dresoarei i-a reuşit figura, delfinul i-a scuipat un peşte în faţă-un premiu care-l păstrase special în scopul dresurii de oameni.

Toate acestea duc la concluzia că delfinii posedă o inteligenţă uimitoare. Iar faţă de acest lucru trebuie să avem un mare respect. Căci, pe de altă parte, în strădaniile lor de a înţelege limbajul delfinilor, oamenii nu s-au dovedit extrem de isteţi.

Bibliografie: Pop Victor:

“Zoologia vertebratelor II”