Moara cu noroc

de Ioan Slavici:
(prezentare generală)

            Alături de Eminescu, Caragiale, Creangă, Slavici este un clasic al literaturii româneşti, completând fericit peisajul literar din a doua jumătate a sec. al XIX.-lea. Este defapt primul mare scriitor al Transilvaniei; este un creator complex, excepţional nuvelist, romancier, dramaturg, publicist şi memorialist.

Contribuţia lui Slavici la dezvoltarea prozei româneşti:
Prin creaţia lui Slavici proza românească dobândeşte o consolidare a dimensiunii realiste şi o remarcabilă deschidere spre psihologic.

1. Consolidarea dimensiunii realiste
Prin nuvelele şi romanele sale Slavici a demonstrat necesitatea prezentării realităţii aşa cum este ea. Slavici respinge înfrumuseţarea, prezentarea idilică a satului românesc.
Departe de imaginea sămănătoristă, satul lui Slavici este un spaţiu tensionat din cauza inegalităţii sociale, un spaţiu al rivalităţilor pentru avere. Cu Slavici se consolidează reflectarea realistă, obiectivă a realităţii rurale, ceea ce va constitui punctul de plecare al realismului obiectiv, impus de Liviu Rebreanu.
Agârbiceanu, referindu-se la contribuţia lui Slavici, la progresul realizat de acesta în reflectarea satului şi a ţăranului, preciza: proza literară ardeleană îşi are începutul în nuvelele lui Slavici.
Slavici oferă o imagine autentică a satului românesc, observat în momentele lui rituale: naşterea, nunta, sărbătorile, moartea. De exemplu în nuvela Pădureanca Slavici descrie obiceiurile de la seceriş; în nuvela Gura satului prezintă obiceiurile de la peţit; în nuvela La crucea din sat descrie muncile agricole; în Moara cu noroc obiceiurile de Paşti; în nuvela Pădureanca obiceiurile de la nuntă şi la înmormântare.
Slavici este atent şi la spiritualitatea ţărănească concretizată în proverbe, zicători, sentinţe populare.
În concluzie, Slavici -prin nuvelele sale- realizează un tablou etnografic al satului ardelean, lipsit de orice intenţie de idilizare.

2. Deschiderea spre psihologic
Slavici este primul scriitor, care demonstrează că sufletul ţăranului este un univers bogat şi demn de interes.
Personajele lui Slavici nu sunt schematice, simple, primitive, ci sunt indivizi înzestraţi cu o bogată viaţă interioară, capabil de sentimente, trăiri profunde. Slavici îşi înzestrează personajele cu complexitate psihologică, cu calităţi şi defecte, cu acel amestec de bine şi rău, ce se află la oamenii adevăraţi, după cum observă George Călinescu.
Slavici îşi pune personajele în situaţii limită când trebuie să aleagă între solicităţi simultane, dar care se exclud reciproc (Ghiţă din Moara cu noroc). Asupra personajului se exercită constrângeri deformatoare ale partenerului, ale familiei sau ale satului (Gura satului). Din aceste situaţii rezultă drame ale demnităţii şi ale vanităţii (mândriei). Slavici este un maestru al analizei psihologice; ştie să urmărească gradat instalarea crizei sufleteşti şi evoluţia ei de la primele semne până la punctul culminant.
Procedee ale analizei psihologice: acumularea lentă a faptelor (Moara cu noroc), descrierea celor mai fine mutaţii sufleteşti, notarea reacţiilor fiziologice, monologul interior, dialogul conflictual, legătura dintre criza sufletească şi cadrul natural, deplina motivare socială şi psihologică a dramelor. Slavici este creatorul nuvelei realiste-psihologice româneşti.

Moara cu noroc

         Este o nuvelă psihologică şi realistă remarcabilă prin complexitatea personajului principal, prin compoziţie, prin observaţie psihologică şi socială.
A vedea în personajul principal doar un individ dezumanizat din cauza setei de bani ar însemna o simplificare nepermisă a nuvelei şi a personajului, mai precis, o reducere a acestuia numai la una din laturile sale fundamentale. Personajul trăieşte o dramă profundă a indeciziei, a imposibilităţii de a alege între două soluţii simultane, dar contradictorii.
Personajul principal trăieşte şi o dramă a vanităţii rănite. Împotriva părerii generale, Ghiţă nu este un om slab, dimpotrivă, setea de bani o întâmpină o puternică rezistenţă atunci când este vorba de pierderea cinstei. Reacţiile personajului, mai ales în a doua parte a nuvelei au la bază setea de răzbunare asupra aceluia care l-a supus unor umilinţe repetate.
Acţiunea nuvelei este plasată în mediul ardelenesc în a doua jumătate a secolului al XIX.-lea. Atenţia se concentrează asupra lui Ghiţă, a cărui evoluţie este urmărită pe fundalul unei lumi stăpânită de violeţă, de crimă şi de corupţie.
Începutul nuvelei stă sub semnul înţelepciunii populare, exprimate de mama Anei: omul să fie mulţumit cu sărăcia sa, căci, dacă e vorba, nu bogăţia, ci liniştea colibei tale te face fericit, deci omul trebuie să fie mulţumit cu rostul lui, să nu-şi schimbe locul şi tradiţia de dragul bogăţiei şi al câştigului uşor. Întreaga nuvelă se conformează acestui principiu. Esenţa nuvelei o reprezintă zbaterea dramatică a personajului principal, lupta acestuia cu sine însuşi şi cu ceilalţi.
La începutul nuvelei Ghiţă apare ca un om harnic şi cumsecade, care trudeşte din greu pentru întreţinerea familiei; nemulţumit de condiţia sa, el doreşte sincer să-şi schimbe viaţa, să trăiască altfel: să cârpesc şi mai departe cizmele oamenilor, care umblă toată săptămâna în opinci ori desculţi, iară dacă dumineca e noroi îşi duc cizmele până la biserică, şi să ne punem pe prispa casei la soare, privind eu la Ana, Ana la mine, amândoi la copilaş, iară d-ta la tustrei. Iacă liniştea colibei.
Împotriva sfaturilor soacrei, Ghiţă hotăreşte singur să se mute la Moara cu noroc pentru a face avere; deşi locul e rău, izolat, în calea tâlharilor, Ghiţă hotăreşte tot singur şi îşi asumă toate riscurile. Stabilit la han, prin hărnicia sa, reuşeşte să transforme locul neprimitor într-un popas plăcut pentru călători. Ghiţă dovedeşte în acelaşi timp şi o capacitate de adaptare.
După o scurtă perioadă de mulţumire şi de prosperitate, Ghiţă descoperă că adevăratul stăpân al locurilor este Lică Sămădăul. Primul semn îl pune pe gânduri: porcarii lui Lică vin, mănâncă, beau şi pleacă fără să plătească; Ghiţă nu este un om slab, el intuieşte ce-l aşteaptă şi se pregăteşte de rezistenţă morală, cumpărându-şi pistoale, aducându-şi câini şi tocmind o slugă.

         Chiar de la prima întâlnire cu Lică îşi dă seama de adevăratele intenţii ale acestuia şi refuză orice colaborare: Eu nu stau aici ca să ţin seamă despre cei ce vin şi trec şi aşa nici nu-i prea ştiu. Este însă repede redus la tăcere şi silit la colaborare de Lică Sămădăul, care îi ia toţi banii sub formă de împrumut; lui Ghiţă nu-i rămân prea multe posibilităţi, pentru că denunţându-l pe sămădău şi-ar putea pierde banii.
Prima greşeală a lui Ghiţă este acceptarea grăsunilor trimişi de Lică. Treptat, cârciumarul face tot mai multe compromisuri; el ajunge astfel la încrucişarea unor motivaţii puternice, dar opuse: pe de o parte dorinţa de a rămâne om cinstit, dar sărac, iar pe de alta tentaţia câştigului uşor, dar care înseamnă pierderea cinstei.
Cârciumarul începe un joc al disimulărilor: pe faţă îl informează pe Lică, dar în ascuns ia legătura cu jandarmul Pintea. El îşi propune să-şi facă acest joc 2-3 ani, până strânge ceva avere. Socoteala sa este greşită: el nuşi dă seama că Lică cere totul, o supunere deplină şi necondiţionată. Asocierea cu răul nu se produce uşor, ci are consecinţe profunde asupra cârciumarului, care-şi pierde liniştea sufletească, bucuria câştigului cinstit şi seninătatea.
Cârciumarul este chinuit de remuşcări; zbaterea sa este cu atât mai dramatică, cu cât el este conştient de decăderea sa. Cârciumarul opune sămădăului o rezistenţă susţinută reacţionând puternic împotriva umilirii: Îmi iai banii! Săţi fie de bine! Mi-ai luat liniştea sufletului şi mi-ai stricat viaţa: să-ţi fie de bine! Dar să nu crezi că mă ţii legat, să nu crezi că te prinde să mă iai în bătaie de joc!; Lică, nu crede că poţi să mă ţii de frică. Dacă eşti om cuminte, caută să te pui la bună înţelegere cu mine.
Ghiţă îşi dă seama de propria sa degradare morală prin asocierea cu sămădăul; în discuţiile cu acesta răzbate un fel de revoltă neputincioasă împotriva celui mai tare: Nu te juca dar cu mine. Gândeşte-te că tu m-ai făcut să nu mai am multe de perdut şi bagă de seamă să nu mai perd şi cele ce am! Să-ţi fie frică de mine!
Devenind tot mai mult omul lui Lică, Ghiţă se schimbă radical: dintr-un om sociabil, deschis, devine un om închis în lumea propriilor sale gânduri, veşnic preocupat de propria sa familie. Din dorinţa de aşi opcroti familia el o ţine pe Ana departe de problemele şi gândurile sale; armonia, seninătatea, veselia dispar treptat din familia sa.
Ghiţă acceptă să schimbă banii murdari ai lui Lică şi să-i dea informaţiile necesare; el prinde gustul banului nemuncit şi drept rezultat lăcomia sa se amplifică tot mai mult. Prima lovitură morală o reprezintă luarea banilor de către sămădău; a doua implicarea sa în procesul împotriva lui Lică şi a oamenilor săi. Ghiţă este nevinovat, dar apariţia la proces alături de porcarii bănuiţi de crimă, îl descalifică. Reputaţia sa de om cinstit, autoritatea sa morală se prăbuşesc; înstrăinat de propria sa familie, condamnat la dispreţul oamenilor, umilit de repetate ori de sămădău, Ghiţă încearcă o aprigă sete de răzbunare împotriva sămădăului.
El îşi dă seama foarte bine, că datorită lui Lică a pierdut totul: mulţumirea câştigului cinstit, liniştea şi fericirea familiei, rescpectul oamenilor; gestul său din final, abandonarea Anei în braţele sămădăului este în fond o încercare disperată de răzbunare.
Din nou, socoteala sa este greşită, crezând că femeia va rezista până când el va aduce pe jandarm pentru a-l prinde pe sămădău cu dovezi compromiţătoare asupra lui: Tare om eşti tu, Ghiţă, grăi Pintea pe gânduri. Şi eu îl urăsc pe Lică; dar n-aş fi putut să-mi arunc o nevastă ca a drept momeală în cursa, cu care vreau să-l prind.
Uciderea Anei este pe fond o expresie a iubirii profunde pentru că viaţa lor din acest moment ar fi fost imposibilă.
Sfârşitul lui este o ilustrare a eticismului ardelean însensul că Ghiţă a greşit trădându-şi tradiţia şi părăsind munca cinstită de dragul câştigului uşor, al banilor.
Lică Sămădăul este un personaj la fel de complex şi complicat. Fără îndoială are câteva calităţi: inteligent, temerar, bun cunoscător al oamenilor, autoritar, voluntar, dar aceste calităţi sunt puse în slujba răului.
Este un om tare, al cărui scop este puterea, prin care să-i supună şi să-i manevreze pe ceilalţi. Faţă de Ghiţă adoptă o adevărată tactică a domesticirii: îi oboseşte adversarul prin aşteptare prelungită, lăsându-l pe cârciumar să se frământe, să se macine în gol.
Ca o demonstraţie de forţă, îşi trimite oamenii, care mănâncă, beau şi nu plătesc. Când apare la han, intră pe uşa din dos, sugerând astfel că el este adevăratul stăpân al locurilor: Aci, la Moara cu noroc, nu putea să stea nimeni fără voia lui Lică: afară de arândaş şi afară de stăpânire mai era şi dânsul care stăpânea drumurile şi în zadar te înţelegi cu arendaşul, în zadar te pui bine cu stăpânirea, căci, pentru ca să poţi sta la Moara cu noroc, mai trebuie să te faci şi om al lui Lică.
Chiar de la prima discuţie Lică îi pune în vedere lui Ghiţă că trebuie să colaboreze cu el: Ori îmi vei face pe plac, ori îmi fac rând de alt om la Moara cu noroc. Lică se autocaracterizează, dezvăluindu-şi brutalitatea şi cinismul:  Eu sunt Lică, sămădăul… tu vezi un lucru: că umblu ziua-n amiaza mare pe drumul de ţară şi nimeni nu mă opreşte în cale, că mă duc în oraş şi stau de vorbă cu domni".
Bun psihlog, Lică intuieşte slăbiciunea cârciumarului: Te ştiu om, care ţine la bani. Pentru a paraliza orice intenţie de nesupunere, Lică ia toţi banii cârciumarului sub formă de împrumut. Faptele lui Lică sunt: înşelăciune, furt, crimă. El se conduce după un cod moral propriu în afara legilor şi a statului.
În raporturile cu Ghiţă îşi calculează cu atenţie fiecare lovitură, lovind în demnitatea omului, în mândria bărbatului, în autoritatea sa de soţ şi părinte, de stăpân al hanului; şi nu în ultimul rând în imaginea sa de om cinstit.
Lică urmăreşte o subordonare totală; treptat, el înlătură toate elementele pe care s-ar putea sprijini cârciumarul, nelăsându-i decât o singură posibilitate: colaborarea cu Lică.
O demonstraţie de forţă este crima şi procesul, care urmează; printr-o singură lovitură, Lică îşi realizează mai multe scopuri: scapă de martori nedoriţi (femeia, Buză-Ruptă şi Săilă); îl implică pe Ghiţă, care deşi este nevinovat, prin apariţia sa la proces alături de porcarii bănuiţi de crimă, se descalifică (pierde stima şi încrederea celorlalţi); scapă nepedepsit, protejat de marii proprietari de turme de la oraş.
Lică este un om crud pentru care a ucide un om este o faptă obişnuită: Acum sângele cald e un fel de boală, care mă apucă din când în când pentru că tu nu ştii încă… ce grozavă e plăcerea de a lovi pe omul care te supără…
Pentru a-şi realiza scopurile, Lică este în stare de orice. Pentru a-l lipsi pe Ghiţă de sprijinul familiei, îi atrage la început pe copii, şi apoi pe Ana. Ana face şi ea parte din planul de supunere totală a bărbatului prin femeie. Aceeaşi tărie de caracter o dovedeşte şi în final, când dându-şi seamă că nu mai are nici o şansă, se sinucide.
Personajul exercită permanent o fascinaţie diavolică asupra celor din jurul său, acest lucru este intuit de Ana: …e om rău şi primejdios; asta se vede în ochii lui, din rânjetul lui şi mai ales din căutătura ce are, când îşi roade mustaţa cu dinţii. E om pătimaş, Ghiţă, şi nu e bine să te dai prea aproape de el.
Ana îşi iubeşte familia (soţul şi copii) şi suferă, când Ghiţă nu-i împărtăşeşte gândurile lui. Neglijată, ea iese treptat de sub influenţa soţului pentru a intra sub fascinaţia lui Lică. Deşi la început îl evită pe Lică, intuind fondul rău al acestuia, traptat este impresionată de caracterul puternic şi bărbăţia lui. Ea este o victimă înstrăinată de soţ, abandonată de Lică Sămădăul.