Coşbuc cunoscuse greul muncii de pe ogoare. Există, de altfel, după cum s-a putut observa în baladele şi idilele sale, o realitate umană a satului, diferenţiată şi sub aspect moral şi economic. Dispreţul faţă de omul bogat din Duşmancele sau Numai una, capătă glas de mânie, devine incendiar în alte poezii.
Poet militant, Coşbuc a făcut adesea din versurile sale o armă de luptă împotriva exploatării, atât în Ardealul subjugat imperiului habsburgic, cât şi în România burghezo-moşierească.
Poezia Ex ossibus ultor exprimă încrederea poetului în triumful cauzei iobăgimii ardelene. Legenda spune că un împărat tânar a făcut dreptate, smulgând de la tirani averile şi puterea. Tiranii coalizaţi l-au ucis şi l-au îngropat într-o pădure îndepartată, interzicând poporului să-l jelească. Dar un fulger alb arată groapa tăinuită şi o prevestire spune că din o seminţe se va ridica răzbunătorul, ex ossibus ultor: “Ieşi-va mortul împărat, /Şi-n iadul lor, de-unde-au plecat, /S-or prăbuşi tiranii iarăşi “. Nu este exclus ca poetul să se fi gândit la Horea _________, adică împăratul tânăr.
Într-un gazel, Lupta vieţii, Coşbuc îşi făcuse un catehism al activităţii, condamnând plânsul şi lipsa de ideal. El înţelegea să lupte nu numai pentru el, dar pentru întreaga colectivitate:” O luptă-i viaţa; deci te luptă /Cu dragoste de ea, cu dor. Pe seama cui ? Eşti un nemernic /Când n-ai un ţel hotărâtor. /Tu ai pe-ai tăi! De n-ai pe nimeni; /Te lupţi pe seama tuturor. ”.
Un astfel de exemplu de luptă “pe seama tuturor “ este poemul Noi vrem pământ!, scris cu ocazia răscoalelor ţărăneşti din 1894 şi publicat în revista “Vatra”. Unica prin violenţa acuzării, poezia exprimă răspicat atitudinea scriitorului în problema ţărănească. În poezia lui, Coşbuc vorbeşte despre un ţăran “flămând şi gol, făr’ adăpost”, sărăcit, umilit şi batjocorit de stăpânirea ciocoiască, poetul exprimând totodată uriaşa forţă pe care o reprezintă masele asuprite.
În prima strofă, mizeria în care se zbătea ţărănimea “flămândă” şi “goală” este raportată la un singur exponent al ei, “scuipat” şi “bătut” de ciocoi, folosit ca vită de povară. Apoi revolta se generalizează, “eu” devine “noi”, pentru ca revendicarea “noi vrem pământ” să se repete de câteva ori până la sfârşit. Prin gura ţăranilor răzvrătiţi, Coşbuc demască orânduirea silnică burghezo-moşierească, statul constituit ca instrument de exploatare şi opresiune în mâinile celor tari: “Aţi pus cu toţii jurământ /Să n-avem drepturi şi cuvânt; /Bătăi şi chinuri, când ţipăm, /Obezi şi lanţ, când ne mişcăm, /Şi plumb, când istoviţi strigăm /Că vrem pământ”.
Glasul obijduiţilor trece de la expunerea obiectivă a situaţiei intolerabile la invocarea umanităţii: “Voi ce-aveţi îngropat aici? /Voi grâu? Dar noi strămoşi şi taţi, /Noi mame şi surori şi fraţi! /În lături venetici !/Pământul nostru-i scump şi sfânt, /Că el ni-e leagăn şi mormânt, /Cu sânge cald l-am apărat, /Şi câte ape l-au udat /Sînt numai lacrimi ce-am vărsat /Noi vrem pământ “.
Pământul se identifică cu ţara, cu istoria ei, udata cu sânge de ţăran şi cu lacrimi de suferinţă. Aceasta este ideea ce motivează şi ameninţarea prevestitoare de inevitabilă răsturnare a ordinii sociale, mânia robilor ce nu mai pot răbda: “Când nu vom mai putea răbda, /Când foamea ne va răscula, /Hristoşi să fiţi, nu veţi scăpa /Nici în mormânt!”.
Patetică, răscolitoare prin mesajul ei, poezia a devenit populară prin rapida ei răspindire, ea a întreţinut o stare de spirit ce a făcut explozie în istoria răzvrătirilor ţărăneşti, cu pojarul întins al anului 1907. Răsunetul acestui manifest clocotitor de ură împotriva tiraniei a fost, de altfel, mondial. El a străbătut, tradus în diferite limbi, Franţa, Belgia, Spania, agitând ţărănimea asuprită de pretutindeni.
În Doina, tonul e mai potolit şi la prima vedere s-ar părea că poetul vrea doar să explice semnificaţia acestui cântec al poporului. Dar, ca în poezia populară, în Doina lui Coşbuc este plânsul “unui neam întreg”. Personificată cu chip de copilă, ea întâmpină pe fete în faptul serii, la izvor, şi le învaţă ce e iubirea; mângâie înstrăinarea flăcăului plecat la oaste, alină durerea plugarului “slăbit de-amar şi frânt”; ea naşte poezie din farmecul amurgurilor, din zgomot de pâraie; ascultă glas de codru şi spune munţilor durerea “prin jalnice cântări “; ea blestemă şi strânge “în codru, noaptea, sub brazi, pe lânga foc ...”, “pribegi de bir şi clacă ”.
O singură dată se bucură doina, atiunci când haiducii, fârtaţii ei, răzbună suferinţele îndurate de popor din partea exploatatorilor: “Grăbit, când prind ei puşca, /Scoţi plumbii de la brâu; /Iar când ochesc, cu hohot /Tu râzi, căci plumbii moi /S-au dus în piept de-a dreptul /Spurcatului ciocoi “.
Ura împotriva ciocoilor rămâne laitmotivul poeziei de revoltă socială la Coşbuc.
În poezia Hora, publicată în “Sămănătorul “ în 1902, flăcăul care joacă nu are decât o singură ciudă, pe ciocoi. De aceea îşi exprimă dorinţa de a se răfui cu el: “M-a plesnit şi ieri cu biciul, /Ici grămad-aş vrea să-l pui /Jos pe podini ca ariciul, /Şi să-i joc, ca azi la nuntă, /Care sârbă-i mai măruntă /Pe spinarea lui !“.
| Cele mai ok referate! www.referateok.ro |