1                                        Literatura chineză

Literatura chineză a cunoscut o primă dezvoltare importantă în perioada dinastiei Cijou, între sec. XI şi III î.e.n. Este o perioadă în care orînduirea sclavagistă începuse să se descompună, deschizînd astfel era unei societăţi feudale care avea să dureze milenii.
Încă din primele timpuri, spiritul chinez a manifestat înclinarea spre poezie. Muzica a jucsat un rol însemnat în dezvoltarea creaţiei poetice.
Multă vreme manifestarea literară s-a mărginit la tradiţii populare, cristalizate în legende despre regi, cu nararea unor lupte dure împotriva monştrilor, a unor evenimente din natură, fapte legate de lucrarea pămîntului. O dată cu stabilirea unui sistem de scriere, o parte din aceste legende, aflate pînă atunci doar în circulaţie orară, au trecut în culegeri scrise, dînd astfel naştere primare monumentelor literare. Cităm: Cartea  legendelor istorice, Cartea schimbărilor, Cartea cîntecelor.
Cartea cîntecelor (Şitzin). Cartea care poartă acest titlu este o antologie cuprizînd trei sute cinci compuneri în versuri scrise în preajma secolului al VI-lea î.e.n. Unele aveau caracter cult, cele mai multe, însă sînt de provenienţă populară. În ce priveşte conţinutul, acestea merg în direcţii diferite lirice, epice, didactice, împărţite în patru grupe vechi cîntece lirice din perioada împăraţilor Cijou, ode scurte cu accente eroice închinate mai ales vechilor conducători ai Chinei. Poezia curteană, ode ample, tot de provenienţă curteană . În fine, imnuri majoritatea cu caracter ritual, în memoria strămoşilor şi împăraţilor din trecut ţări.
În numeroase poeme ni se cîntă dragostea, cu mîngîierile şi suferinţele ei. Iubirea curată şi statorniciă se bucură de aprecieri directe, entuziaste. Infidelitatea în dragoste şi în căsnicie este privită ca o abatere „de la drumul drept al vieţii”. Nefericirile din unele căsătorii provin din condiţii de inferioritate în care e ţinută femeia.
   Alte poeme celebre muncile plugarilor. Unele din aceste poeme însoţeau dansurile rituale, cu prilejul sărbătorilor închinate fertilităţii agrare. Se aduc mulţumiri anotimpurilor, se ridică imnuri pentru fecunditate pămîntului, se cîntă înfrăţirea prin muncă a omului cu natura. Sînt însă în aceste poeme şi momente cînd tabloul lor de viaţă apare cu unele umbriri, şi anume acela care reflectă situaţia de sclavi a muncitorilor agricoli de acum trei mii de ani.
O seamă de poeme, de întinderi diferite, descriu lupte vitejeşti cu tribul invadatoare din nord, purtate de eroi intraţi în legendă. Nu conţin suficient material şi suflu epic ca să fi putut stimula întocmirea unei epopei, sînt totuşi revelatoare, prin descripţii lor realiste despre viaţa poporului şi despre îndeletnicirile lui agrare, în perioada dinastiei Cijou.
Numeroase alte poeme cuprind zugrăviri de stări sociale, într-o notă realistă, însoţită cîteodată şi de trăsături satirice. Aflăm despre dăjdiile grele pe care trebuia să le plătească ţăranii, despre înrobirea lor ca soldaţi, despre lăcomia funcţionarilor, despre mizeria îndurată în colibele lor triste, despre condiţia inferioară în care erau ţinuţi ca militari, despre tratamentul umilitor aplicat femeilor, toate acestea în contrast sfidător cu luxul şi opulenţa claselor stăpînitoare.
În viaţa literaturii chineze, şi mai cu seamă în constituirea tradiţiilor ei realiste cu fonduri şi semnificaţii morale, Cartea cîntecelor  a însemnat o piatră de temelie.
Constituirea poeziei culte. Trecerea de la creaţia populară la cea cultă s-a făcut printr-o importantă mişcare literară din secolele al IV – III î.e.n. în centrul căreia se afla Ţiui Yuan, primul mare poet al Chinei.

1 A trăit  într-o epocă de frămîntări, la care a luat parte de aproape. Ca demnitar la curtea regelui din statul Tju,  a stăruit  într-o politică de rezistenţă  şi de alianţe  împotriva regelui  Ţin, care urmărea ca prin războaie, invazii şi cuceriri să unifice China sub hegemonia sa. Pînă la sfîrşit, Ţinui Yuan avea să devină o victimă a intrigilor  de curte şi a situaţiilor de corupţie din epocă. Demis din demnităţile sale, silit să ia calea exilului, nevoit pe amărăciune, poetuyl şi-a pus capăt zilelor.
Opera sa literară reflectă, într-o strînsă simbioză. Drama provocată de evenimentele la care ia parte în calitate de cetăţean al ţării sale, zbuciumul poetului. Poemele: Lisao, Chemarea sufletului, Întreb cerul, Trecînd rîul, plecînd din capitală – citind numai pe aceastea – stau mărturie. Poetul de dezvăluie un patriotis  puternic, trăit cu o viziune pe cît  de lucidă pe atît de patetică a lucrurilor. Ne înfăţişează cîteodată nu fără o notă sceptică  de sarcasm şi ironie, fapte, trăsături şi situaţii ca acestea. Insuficienţa autorităţii  regale, făţărnicia demnitarilor, reţeaua de intrigi şi calomnii întreţinută de slujbaşii curţii lipsa de interes pentru treburile ţării. În toate, simţim vibrarea poetului pentru suferinţe celor mulţi şi dragostea  pe care acesta înţelege s-o poarte omului bun şi simplu.
 Pentru destăinuirile sale, poetul întrebuinţase un limbaj suplu şi nuanţat, cînd laconic pînă la stricteţea noţiunii, cînd scăldat în lumini şi culori înflăcărate. Imaginile şi simbolurile îi ajută
să-şi definească simţirea şi aspiraţiile.
Ţiui Yuan deţine în istoria literaturii chineze un loc aparte, fiind socotit drept întemeitorul liricii culte. El scrie în genul poetic “ciu ti” de provenienţă populară orală   sau în genul creat de el, poezia “saati”. Literatura în perioada  dinastiei Han. În epoca dinastiei Han se cultivă cu precădere poezia epică, în vechiul stil “fu”, intermediar între vers şi proză. Insirată din viaţa şi faptele împăraţilor şi ale cercurilor curtene, această poezie este scrisă într-o  manieră preţioasă, emfatică, estetizată. Se ilustrează o întreagă familie de poeţi, în secolele  II – III e.n. familia Ţao, lirici  creatori şi teoreticieni  în acelaşi timp.
O eliberare a poeziei din îngrădinirile şi convenţiile liricii curente are loc în secolele IV – VI e.n Ţao Ţian aduce o creaţie viguroasă, o inspiraţie sinceră, hrănită la izvoarele naturii, ale vieţii campestre, ale familiei patriarhale, aduce un limbaj proaspăt, direct, comunicativ.
În timpul imperiului Tan, poezia lirică înregistrează noi afirmări. Fondul se îmbogăţeşte prin teme de ordin social. În acelaşi timp, se acordă o preocupare deosebită expresiei prozodia e bazată pe reguli stricte, impuse cu rigurozitate ştiinţifică. Epoca este marcată de prezenţa a doi mari arţişti lirici Li Tai Pe şi Du Fu.
Creator de armonie şi perfecţiune, cu o sclipitoare năvală de idei, cum îl caracterizează confratele Da Fu, Li Tai Pe este poetul vieţii cu toate împlinirile ei, capabil de pasiuni arzătoare, dar şi de sentimente delicate, stăpînite ce discreţie. A fost un om cultivat, un curtean, consilier al prinţului. Rolul impus de împărat îi inspiră elegii amare, care reflectă un sens pesimist al existenţei. Tema patriotică găseşte în opera sa dezvoltări variate şi adînci. Eroismul celor căzuţi pentru patrie este înfăţişat în imagini austere, de un patetism obiectiv în expresia lapidară a versurilor.
Tematica poeziei lui Li Tae Pe este variată, revine tema iubirii şi a petrecerii într-o atmosferă de voioşie şi nepăsare, străbătută uneori de o undă de tristeţe. Fuziunea om – natură, perceperea lucrurilor din univers cu o delicată acuitate a simţurilor, înzestrarea peisajului cu atribute umane, trăsături comune liricii descriptive orientale, iau în viziunea poetică a lui Li Tai Pe, forme de expresie de o pregnantă originalitate. Prezenţa mediativă a poetului pe malul lacului devine prilej de asocieri şi corespondenţe evocatoare.
Du Fu, de originea modestă, a avut de luptat toată viaţa cu lipsuri şi nedreptăţi. El depăşeşte manierismul şi convenţionalismul artei curtene într-o creaţie de profundă umanitate şi sinceritate a expresei. Foarte receptiv la fenomenele sociale, poezia sa oscilează între accentele de protest împotriva asupririi, a consecinţelor războiului, a stării de mizerie a ţăranilor, şi cele de compasiune pentru obidiţi. Du Fu găseşte forme noi în poezie, pe care le aplică mai ales turul plastic al imaginii, ca şi ecoul ei sonor.
Poezia chineză a exercitat o-înrîurîre puternică asupra dezvoltării poeziei popoarelor învechite, în primul rînd a indicat direcţii şi forme poeziei japoneze, apoi celei coreene.