1        Aţi avut vreodată curiozitatea să căutaţi în dicţionarul explicativ al limbii române ce însemnă „femeie”? Sunt sigură că nu.. Ei bine, femeia este definită ca o persoană adultă de sex feminin; muiere, o persoană de sex feminin căsătorită, soţie sau nevastă în limbajul popular. Nimic uimitor, nimic special, cu toţii am văzut o femeie, totuşi dacă dăm câteva pagini în urmă şi căutăm cuvântul bărbat s-ar putea sa avem o surpriză şi nu din cauza autorilor ci din cauza mentalităţii antice, pe care unii dintre noi o consideră valabilă şi astăzi. Bărbatul este persoana adultă de sex masculin, este un om în toată firea, folosit rar ca adjectiv, reprezentând în acest caz o persoană de sex masculin curajoasă, voinică, harnică şi activă.
     Se observă uşor o doză de misoginism, venită, după cum am spus, nu din partea autorilor, ci din partea oamenilor. De câte ori nu am auzit expresia: „fii bărbată”, care ar vrea sa însemne fii curajoasă, harnică, activă, şi totuşi e o problemă de subiectivism, pentru că vorbesc din punctul de vedere al unei fete, viitoare femeie.
      Această idee subtilă de misoginism este prezentă şi în literatura română, întrucât foarte rar auzim de o scriitoare renumită, sau şi mai rău, poate din dorinţa de sensibilitate şi din dovada unui stil sensibil suntem convinşi că Nichita Stănescu este o femeie, sper că ştim cu toţii că nu este aşa.
      Literatura română , nu numai că nu are numeroase reprezentate feminine, dar nici nu crează o imagine memorabilă şi plin de apreciere a femeii. Chiar marele critic George Călinescu, consideră că femeia trebuie să stea în spatele ilustrului bărbat şi să-l inspire. Pentru el bărbatul reprezintă transcendentul, în timp ce femeia este mundana. Trage, apoi, concluzia că femeia româncă n-are viaţă spirituală şi, în genere, n-are stil. E «prea în afara spiritului » zice marele critic (...) Şi mai este ceva ce supară pe autorul romanului Enigma Otiliei: femeia română nu manifestă suficient interes pentru omul excepţional. Precizând romanul Enigma Otiliei, ne este greu să nu ne amintim de eroina lui, Otilia. Ea ilustrează gândul lui Călinescu că femeia sublimă este aceea care inspiră experienţa artistică şi ideologică a bărbatului pe care îl iubeşte. El crează chipul Otiliei din mustrarea faptului că literatura română nu a creat mari figuri feminine. Ea reprezintă cel mai modern personaj al romanului, atât prin tehnicile de realizare, cât şi prin problematica sa existenţială, reprezentând drama feminităţii, este după cum o aprecia Călinescu: „eroina mea lirică, tipizarea mea în ipostază feminină”. Fascinantă şi imprevizibilă, Otilia, o tânără de optsprezece ani, se diferenţiază de celelalte personaj feminine din literatura română, pentru că ea se află permanent într-un proces dinamic, în continuă devenire. Portretul ei fizic se remarcă prin farmec şi candoare, prin inocenţă şi maturitate, prin tinereţe şi eleganţă, imagine completat[ de cea a camerei sale, transpunerea personalităţii sale. O fire imprevizibilă şi plin de exuberanţă juvenilă, ea trimite cu gândul către un univers spiritual, universul feminin. Datorită numeroaselor opinii ale celorlalte personaje, Otilia este cel mai complex personaj al romanului, pentru că se oferă astfel posibilitatea de comparare a imaginii pe care Otilia o creează în ochii cititorului, cu cea pe care ea o crează în ochii celorlalte personaje. Pentru Costache ea este „fe-fe-fetiţa mea” , pentru Felix ea este o fată admirabilă, superioară, pe care nu o înţelege, pentru Pascalopol este o femeie în devenire, „o rândunică”, pentru Stănică Raţiu este o fată deşteptă, iar pentru Aglae şi Aurica ea este „o zănatică, o dezmăţată, o stricată”.
     Otilia rămâne într-o penumbră de mister în tot romanul. Enigma ei este însăşi feminitatea ei, mereu proaspătă, de un magnetism care diformează şi pe avarul Costache şi pe cei mai aprigi duşmani ai ei. Prin talentele sale, prin inteligenţa sa neobişnuit de matură pentru o fată de optsprezece ani, Otilia atrage şi în acelaşi timp duce cu gândul spre o altă eroină a literaturii noastre, mai ales că ea se îndrăgosteşte de Pascalopol, un obişnuit al casei, care caută o familie, la fel ca Maytrei cu Allan, în romanul lui Mircea Eliade. Asemănările dintre Otilia şi Maytrei sunt foarte mari; în primul rând amândouă atrag, nu printr-o frumuseţe de zeiţă, ci prin tinereţe, feminitate şi delicateţe. Sunt artiste, sunt femei superioare. Poveste lor de dragoste este descrisă concomitent cu societatea, şi amândouă iubesc un bărbat mai în vârstă. Totuşi dragostea Maitreyiei este mai profundă şi plină de erotism,  reprezentând o îmbinare perfectă de nevinovăţie virginală şi un rafinament de iubire pătimaşă. Pe plan fizic, iniţial ea apare descrisă ca o persoană urâtă: „mi se părea urâtă- cu ochii ei prea mari şi prea negrii, cu buzele cărnoase şi răsfrânte, cu sânii puternici, de fecioară bengaleză, crescută prea plin, ca un fruct trecut în copt.” Piele ei era „mată, brună, de un brun nemaiîntâlnit până atunci, s-ar fi spus de lut şi de ceară, iar braţul gol avea o nuanţă stranie de un galben întunecat atât de tulburător, atât de puţin feminin, de parcă ar fi fost al unei zeiţe sal al unei cadre decât al unei indiene.” Totuşi descrierea iniţială este uşor ştearsă din mintea cititorului, pentru că Maitrey ajunge să îi se pară frumoasă: „ îmbrăcată în sari de culoarea ceaiului palid, cu papuci albi, cusuţi în argint, cu şalul asemenea cireşelor galbene, şi buclele ei prea negre, ochii ei prea mari, buzele ei prea roşii.” Spre deosebire de Otilia, Maitrey se remarcă prin opinia generală de admiraţie a celorlalte personaje, creând imaginea unei femei inteligente, însă incapabilă de a rezista în faţa dragostei. Maitrey se remarcă prin senzualitate şi prin autenticitate, pentru că prin cultura căreia aparţinea şi prin mentalitatea ei asupra vieţii şi asupra iubirii, ea atrage şi incită.
   
1 Se observă uşor, că atât Otilia cât şi Maitrey sunt imaginile unor femei superioare, al unor mari figuri feminine ale literaturii române, chiar dacă ele nu întruchipează perfecţiunea. Cel mai aproape de perfecţiune se află un adevărat model de feminitate, de delicateţe şi sensibilitate, o femeie matură, numită enigmatic „Doamne T.”, personajul remarcabil al lui Camil Petrescu. Aflând din notele de subsol ca Doamna T. se numeşte Maria T. Mănescu, cititorul descoperă autoarea primei scrisorii cu care se deschide romanul. Spre deosebire de Otilia şi de Maitrey, ea este mult mai matură şi comunică direct cu cititorul prin relaţia pe care are cu autorul. Consideră că nu este potrivită pentru un rol într-o piesă, pe care i-l oferise autorul, pentru că după cum spunea: „N-am nimic în mine de arătat, pe scenă, lumii”. Cele patru scrisori trimise autorului, dezvăluie concepţiile sale despre iubire, despre relaţiile cu oamenii, despre viaţă şi afişează sentimentele sale. Un detaliu interesant, este culoare părului, întrucât putem să observăm cu uşurinţă că atât Otilia şi Maitrey, cât şi Doamna T. au părul închis şi nu duc cu gândul la vechile zeiţe ale Greciei. Doamna T apare descrisă din punct de vedere fizic în notele de subsol: „Nu înaltă şi înşelător de slabă, palidă şi cu un păr bogat de culoarea castanei (…) era poate prea personală ca să fie frumoasă în sensul obişnuit al cuvântului. Avea orbitele puţin neregulate, uşor apropiate, pronunţate, cu ochii albaştrii ca platina, lucind, fremătând de viaţă, care, când se fixau asupra unui obiect îl creau parcă. Bărbia feminină, delicată, dar prelungirea ei, întinsă frumos până sub ureche, cam aparentă, căci era lipsită de orice grăsime. Gura, foarte mobilă, vie ca o floare plină. Gâtul lung, robust, cu tendoane lămurite la orice întoarcere a capului (…), un soi de frumuseţe, incertă, am spune « pe muchie de cuţit »”. Doamna T, inteligentă, distinsă şi cu o profundă cultură, reuşeşte să deschidă un magazin cochet şi discret de mobilă stil, în care îşi poate hrăni pasiunea pentru artă. Astfel ca şi Otilia şi Maitrey ea este o artistă, ajungând chiar la un spirit critic asupra artei.
     Pentru Fred Vasilescu, personajul de care ea este îndrăgostită şi de care este iubită, ea este o femeie unică, capabilă de ai stârni în adâncul sufletului percepţii profunde ale feminităţii tulburătoare. Iubirea dintre ea şi Fred o aseamănă foarte mult cu Otilia, pentru că dezvăluie femeia enigmatică, care atrage prin eternul mister feminin.
     Pentru D., personajul care o iubea de mai bine de cincisprezece ani, ea este fascinantă, delicată şi elegantă prin tot ceea ce face.
     Prin modelul pe care ea îl creează, este capabilă să trezească trăiri şi analize profunde. Chiar George Călinescu spunea că femei ca Doamna T. nu există în viaţa reală, ea fiind „fantoma romanului, aspiraţiunea lui Fred, obscură şi enigmatică, tocmai prin aceasta, şi dacă autorul n-a ştiut să dea tonuri de ulei, este pentru că n-a putut  s-o scoată din mediul ei aerian.”
      Toate aceste trei personaje sunt imagini remarcabile ale literaturii române, reprezentante ale feminităţii. Reuşind să izbutească într-o lume, pe atunci, a bărbaţilor. Oricât de mare ar fi gradul de misoginism al vremii, aceste personaje feminine, sta drept dovadă, că femeia a avut un rol extrem de important în literatură.