Plumb

de George Bacovia:

A aparut în fruntea volumului Plumb  în 1916. Este considerata o capodopera a creatiei bacoviene si o culme a simbolusmului românesc.
Discursul poetic este conceput sub forma unui monolog tragic în care poetul exprima o stare sufleteasca disperata, lipsita de orice speranta. Poezia este alcatuita din 2 catrene, care corespund celor 2 planuri ale realitatii: realitatea exterioara, alcatuita din cimitir, cavoul, simboluri ale unei univers rece, ostil, care îl împinge pe poet la izolare si disperare si realitatea interioara, sufleteasca, deprimanta pentru care nici iubirea invocata cu disperare nu este o sansa de salvare.
În poezie exista un motiv esential: moartea, redat prin sicriu, mort, somn, dormeau adânc, cavou, coroane, era frig, era vânt. Celelalte motive - amorul, tristetea, singuratatea - sunt secundare, dar ajuta la reliefarea ideii esentiale de alunecare inevitabila spre moarte, neant.
Cuvântul-cheie al poeziei este plumb, care are valoare de simbol, repetitie si epitet. În exprimarea sicriele de plumb sugereaza nemiscare, încremenire; amorul de plumb sugereaza o senzatie de rece, de insensibil; si-i atârnau aripele de plumb sugereaza caderea, imposibilitatea zborului si a salvarii.
Prima strofa defineste un univers rece, strain, în care poetul traieste sentimentul singuratatii tragice:
Dormeau adânc sicriile de plumb,
Si flori de plumb si funerar vestmânt -
Stam singur în cavou… si era vânt…
Si scârtâiau coroanele de plumb.
Strofa a doua defineste realitatea interioara. Poetul invoca amorul, dar acesta doarme întors cu fata spre moarte. Aripile de plumb sugereaza caderea surda si grea, din care poetul nu se mai poate înalta; caderea în moarte este inevitabila, si nici macar iubirea invocata cu disperare nu reprezinta o sansa de salvare:
Dormea întors amorul meu de plumb
Pe flori de plumb, si-am început sa-l strig -
Stam singur lânga mort… si era frig…
Si-i atârnau aripile de plumb.
La toate nivelurile (lexical, fonetic, morfosintactic), poetul exteriorizeaza ideea de alunecare spre neant. Verbele la imperfect (dormeau, dormea, stam) sugereaza persistenta atmosferei deprimate. Repetitia conjunctiei si amplifica atmosfera macambra: Si flori de plumb si funerar vestmânt - / …si era vânt… / Si scârtâiau coroanele… si-am început sa-l strig… si era frig… si-i atârnau aripile de plumb…. Epitetele adânc, întors, funerar, singur contribuie la realizarea unei nelinisti metafizice. Frecventa consoanelor m, b, v, l, a diftongului au si a triftongului eau sugereaza foarte bine plânsetul, vaietzul, ca ecou al atmosferei insuportabile. La nivelul prozodic se constata folosirea iambului alternând ci peronul si antibracul.
Sentimentul dominant este de oboseala, de trecere inevitabila spre moarte. Se remarca maxima concentrare a discursului poetic.
Poezia exprimă în numai cele două catrene ale ei, o stare sufletească de o copleşitoare
singurătate. Atmosfera este de o dezolare totală în tremurătoarea apăsare materială fiind sugerată de greutatea metalului întunecat.
Poezia este structurată pe două planuri. Pe de o parte realitatea exterioară, prezentă prin cimitir, prin cavou o lume ce-l determină la izolare, iar pe de altă parte realitatea interioară care are în vedere sentimentul iubirii a cărui invocare se face cu desperare fiind i el condiţionat de natura mediului. Este de fapt încercarea poetului de a evada din lumea închisă izolată în care se zbate.
Poetul însă nu izbuteşte să depăşească momentul, cuvântul “întors” realizează de fapt misterul întregii poezii. Cuvântul cheie al întregii poezii este “plumb” care devine metaforă -                    - simbol i care este repetat de trei ori, număr fatidic în fiecare catren. Repetiţia acestui cuvânt sugerează o atmosferă macabră de cavou.
În acest mediu, sentimentul iubirii înseamnă “întoarcere spre apus” cum spune poetul Lucian Blaga, adică moartea.
“Dormea întors amorul meu de plumb,
… pe flori de plumb.”
În aceste condiţii poetul nu se poate redresa, nu se poate înălţa i ultimul vers, aduce consolarea i resemnarea “i-i atârnau aripele de plumb” sugerând zborul în jos, care cădere este surdă i grea.
Între aceste coordonate ale realităţii exterioare i interioare se desfăoară monologul tragic al poetului într-o atmosferă tulburătoare prin moarte (la nivel semantic) iar pe de altă parte prin repetiţia cuvântului plumb folosit obsesiv ca determinant. Apare de trei ori, în fiecare strofă în rima versurilor 1 i 4 la cezura versului 2.
Cuvântul cheie repetat astfel nu sugerează descompunerea materiei - element definitoriu pentru poezia bacoviană - ci împietrirea; presiunea fiind prea mare, poetul se pietrifică necondiţionat.
Poezia Plumb este o poezie simbolistă, nu numai prin corespondenţe din lumea minerală ci i prin muzicalitatea versurilor realizate cu ajutorul cezurei.
Versul este iambic în exclusivitate, iar tonul este elegiac. Prin repetiţia obsedantă a cuvântului cheie, poezia devine o elegie asemănătoare cu bocetele populare.
Structura poeziei este armonioasă, prima strofă se repetă în afară de versul al doilea, astfel încât versul 1 este în relaţie cu versul 5, 3 cu 7, i 4 cu 8.
Mijloacele artistice de realizare pe lângă simbol întâlnim metafore i personificări “Dormeau adânc sicriile de plumb”.
Remarcăm folosirea verbelor la imperfect: “dormeau”, “stau” care sugerează acea atmosferă de dezolare, o acţiune trecută dar neterminată, în continuă desfăurare încă.