1 Apus de soare
Barbu Ştefănescu Delavrancea

Accentuarea interesului pentru trecutul naţional, sub influenţa ideologiei paşoptiste, conduce şi în domeniul dramaturgiei la depăşirea unor etape a căutărilor (reprezentate de încercările lui Gh. Asachi, N. Istrati, M. Şoimescu, Al. Depărăţeanu în prima jumătate a secolului al XIX-lea), ca primă izbândă a genului impunându-se în 1867 drama lui B.P. Haşdeu, Răzvan şi Vidra. Pe drumul deschis acum vor păşi în anii următori Vasile Alecsandri, cu Despot-Vodă (1880), Al. Davila, cu Vlaicu-Vodă (1902), B. Şt. Delavrancea, cu Apus de soare (1909). Din istoria naţională autorii vor extrage modele şi semnificaţii pentru contemporaneitate. Ecoul evenimentului de la 1877 încă stăpânea conştiinţa românească la începutul veacului nostru, aşa încât personalitatea lui Ştefan, domnitorul ales de Delavrancea în Apus de soare, reprezintă răspunsul ideal pentru preocuparea de consolidare a independenţei naţionale, evidenţiind totodată mândria unui neam care ştie să-şi preţuiască eroii.
Istoria Moldovei este urmărită de autor în etape succesive într-o trilogie care pleacă de la vremea lui Ştefan cel Mare, în Apus de soare, continuă cu domnia lui Ştefăniţă în Viforul şi se încheie cu cea a lui Petru Rareş, în Luceafărul. În acest triptic, Apus de soare rămâne o adevărată capodoperă a dramei romantice româneşti, anunţând chiar - prin complexitatea eroului, prin problematica profund umană - orientări ulterioare ale teatrului modern. Sunt evidente sursele folosite în dimensiunea legendară a eroului, dar informaţiile legate de personajele istorice şi de evenimentele timpului sunt culese din Letopiseţele moldoveneşti publicate de M. Kogălniceanu, din Cronica românilor şi a mai multor neamuri de Gh. Şincai, din cartea lui C. Esarcu, Ştefan cel Mare, Documente publicate în arhivele Veneţiei, sau din contribuţiile istoricilor contemporani, ca B.P. Haşdeu şi N. Iorga.
Metafora din titlu conotează echivalenţa morţii lui Ştefan cu apusul soarelui Moldovei.
Structurată în patru acte, drama prezintă într-o gradaţie ascendentă evoluţia unui conflict politic între domnul autoritar şi câţiva boieri care plănuiesc încălcarea hotărârilor testamentale ale lui Ştefan, dar, concomitent, evidenţiază un conflict interior generat de limitele fiinţei umane, de confruntarea spiritului cu bătrâneţea şi boala. Eroicul nu este deci domeniul absolut al dramei şi nu eclipsează problematica general umană.
Subiectul cunoaşte momentele specifice: expoziţia, în actul I - în cetatea Sucevei, învăluită în lumina toamnei, personaje feminine surprinse în îndeletniciri casnice, evocă personalitatea lui Ştefan, care va apare ulterior însoţit de boierii credincioşi; intriga, în actul al II-lea - dezvăluirea complotului celor patru boieri; desfăşurarea acţiunii care adânceşte conflictele până la punctul culminant din actul al III-lea - împlinirea voinţei lui Ştefan prin înscăunarea lui Bogdan, tensiunea deosebită a momentului fiind accentuată de o natură dezlănţuită: vorbele domnitorului se însoţesc cu tunetele, iar figura îi este aureolată de lumina fulgerului; deznodământul, în actul al IV-lea - pedepsirea paharnicului Ulea şi trecerea în odihna veşnică a domnitorului Moldovei, cu numele ţării pe buze.

1 Personajul central, cu o psihologie complexă (conducătorul, părintele, bătrânul fiind ipostazele sale alternative) se conturează iniţial prin replicile celorlalte personaje; perspectiva este a unei colectivităţi profund ataşate domnitorului. Autocaracterizările sunt numeroase, culminând cu acea prezentare a politicii sale interne şi externe, subliniind permanent identitatea voinţei ţării cu aceea a domnitorului. Pe alocuri, un umor discret converteşte tonul grav.
Puternicul, viteazul, nemuritorul voievod este dublat permanent de bătrânul bolnav, de omul care are conştiinţa limitelor sale. Remarcăm că aureola eroului nu-şi diminuează strălucirea prin trimiterile la o condiţie umană precară, care dimpotrivă, îi asigură autenticitate, depăşind astfel schematismul personajului realizat de V. Alecsandri în Dumbrava Roşie.
Faptele sunt puţine, dar luminează acelaşi sentiment al iubirii de ţară: grija pentru viitorul Moldovei prin asigurarea unui urmaş demn. Într-un efort suprem, Bogdan este încoronat; rana de la picior îi este arsă şi Ştefan suportă cu bărbăţie durerea; Ulea este ucis.
Antiteza contribuie la individualizarea personajului, căci patriotismul domnitorului se conturează, în opoziţie cu interesele meschine ale boierilor potrivnici, iar vigoarea şi duritatea sa sunt mai evidente în vecinătatea blândei doamne Maria. De asemenea, comportamentul necruţător cu boierii necinstiţi i se opune duioşia relaţiei cu cei apropiaţi.
Natura este şi ea invocată în scopul iluminării eroului central; săgeţile privirilor către grupul lui Ulea se amplifică în fulgerele de afară, tunetul vorbelor se contopeşte cu cel ce însoţeşte ploaia, conferind personajului dimensiuni hiperbolice. Furtuna din sufletul său este preluată de natură, ceea ce duce la potenţarea sentimentelor eroului.
Drama îşi justifică apartenenţa la romantism nu numai prin apelul la istoria naţională, prin personajul excepţional sau prin stilul retoric, dar şi prin elementele de legendă, prin prezenţa în conştiinţa personajelor a credinţelor populare care creează o atmosferă fantastică ce aminteşte de Ibsen.
George Călinescu sintetiza astfel consideraţiile sale asupra dramei lui Delavrancea: "o capodoperă a dramaturgiei poetice şi oratorice şi nu mai puţin o dramă de observaţie a tipicului, singura din literatura noastră în care toate aceste aspecte se unesc prin armonie". (Istoria literaturii române de la origini şi până în prezent).


Copyright © 1999 by Lex <lex@ragemail.com>
All rights reserved.