1 Gânduri despre Eminescu



     Afară ninge... Totul s-a îmbrăcat în haină albă de sărbătoare... M-am aşezat la masa de scris; lumina blândă a lămpii cădea uşor pe una din cărţi. Cu mâinile tremurânde o ridic şi o deschid: răsfoind filele îngălbenite de trecerea timpului, zăresc deodată un tânăr „cu ochi mari,/Cât istoria noastră” (M. Sorescu), un tânăr ce-mi aminteşte de oameni „cărora le plăcea să spună,/Seara, în jurul focului, poezii-Mioriţa şi Luceafărul şi Scrisoarea III...(M. Sorescu). Parcurgând acest tom, prin faţa mea se succed imagini de o rară frumuseţe: văd ca prin vis „codri adânci/Şi un băiet care vorbea cu ei(...)nişte păsări ori nouri(...) ca lungi şi mişcătoare şesuri(...) nişte tei şi cei doi îndrăgostiţi/Care ştiau să le troienească toată floarea într-un sărut.”(M.Sorescu). Peste toate acestea domneşte, însă, un OM şi „pentru că (...) trebuiau să poarte un nume/ Li s-a spus Eminescu.” (M. Sorescu). Multe se pot spune despre el, dar, cu siguranţă, nu poţi aduna pe  o coală de hârtie tot ceea ce simţi şi ceea ce crezi despre cel ce a fost, este şi va rămâne oglinda sufletului românesc.
     Voi încerca, în câteva cuvinte , să răspund la câteva dintre nenumăratele întrebări ridicate de viaţa tumultuoasă a marelui poet.
     Cine a fost Eminescu? Mai-nainte de toate, Eminescu a fost un om cu un destin asemănător multora dintre semenii noştri ce a  urcat cu paşi repezi treptele existenţei; poate că mulţi dintre cei de astăzi au călcat pe urmele paşilor săi, au învăţat în aceeaşi şcoală, au hoinărit prin aceiaşi codri seculari, dar fiindcă geografia fizică nu are deloc a face cu cea a sufletului şi a minţii, undeva, trebuie făcută diferenţa. El a fost „excesiv de sensibil” (Ibrăileanu), neputând să accepte minciuna şi demagogia, ura şi avariţia, într-un cuvânt „mizeriile vieţii” (Ibrăileanu).
     În timp ce slovele alergau pe foaia albă, afară, zăpada continua să cadă, cu fulgi mari şi pufoşi. Poate că vă întrebaţi adesea de ce aproape în fiecare an, în aşteptarea zilei lui Mihai Eminescu, începe să ningă; este probabil tradiţia „instituită între istorie şi forţele pe care nu a reuşit niciodată să le stăpânească, cele ale naturii. (Ana Blandiana).
     A iubit oare Eminescu?Fireşte că da; sentimentul acesta este trăit de fiecare fiinţă omenească în parte, doar că este perceput diferit; şi acesta nu este singurul motiv pentru care vorbesc astfel; o  parte din opera sa este închinată marelui dar oferit omului de către  Dumnezeu.
     O altă întrebare care stă pe buzele tuturora:
     A meritat Veronica să fie îndrăgită de un „geniu”?Dacă a meritat sau nu, este doar o părere; nu suntem noi  în măsură să judecăm doi „sacri”, ba, mai mult decât atât, ceea ce a rămas la loc de cinste este, fără îndoială, „legenda care i-a unit în viaţă şi în moarte” (G.Călinescu).
      Reprezintă oare publicarea scrisorilor un abuz asupra intimităţii „autorilor”?
    
   Apariţia scrisorilor de dragoste, ale celor doi, adunate sub titlul „Dulcea mea doamnă/Eminul meu iubit”, a stârnit numeroase controverse printre oamenii de cultură ai zilelor noastre, dar acest lucru nu i-a împiedicat pe cititorii de rând să-şi îmbogăţească nu doar bibliotecile, ci şi sufletele, deoarece, mulţi dintre ei au descoperit în aceste texte păstrate de timpul binevoitor, adevărata purificare.
     Descifrând gândurile aşternute cu „cerneală violetă”, descoperim că poetul i se confesează Veronicăi ori de câte ori se simte slăbit, spunându-i „Sunt nepractic, sunt peste voia mea grăitor de adevăr, mulţi mă urăsc şi nimeni nu mă iubeşte afară de tine.”- aflat la mare distanţă de femeia iubită, Eminescu se resemnează prin scris, aşteptând cu nerăbdare mâna binefăcătoare să-i poposească pe frunte şi să-i aline suferinţele.
     Ar mai fi multe de semnalat aici, dar închei în speranţa că am adus o rază de lumină în ceea ce priveşte omul-Eminescu.
     Când m-am ridicat şi am privit pe fereastră, ninsoarea se oprise; o pace nemaiîntâlnită m-a cuprins atunci şi un gând mă iscodea aievea: „Cărui popor i s-a mai făcut darul acesta...” (C. Noica).