Sunt câţiva morţi în oraş, iubito, Cei vii se mişcă şi ei descompuşi
Chiar pentru asta am venit să-ţi spun; Cu lutul de căldură asudat;
Pe catafalc, de căldură-n oraş, – E miros de cadavre, iubito,
Încet, cadavrele se descompun. Şi azi, chiar sânul tău e mai lăsat.
Toarnă pe covoare parfumuri tari,
Adu roze pe tine să le pun;
Sunt câţiva morţi în oraş, iubito,
Şi-ncet cadavrele se descompun…
Creaţia poetică a lui G. Bacovia catalizează, într-o expresie artistică profund personală, întreaga experieţă a simbolismului, aşa cum s-a manifestat el în literatura noastră, şi depăşeşte, în unele privinţe graniţele acestui curent. Pentru G. Bacovia poezia inseamnă trăire dramatică, confundare cu arta însăşi, până la sentimentul impasului expresiei estetice. Acest impas este sugerat de caracterul sincopat al unora dintre versurile sale, expresie a efortului tragic de a articula un cântec, definit drept “bacovianism”, şi nu a epuizării talentului. Sugerând, în întregul ei, o atmosferă deprimantă, lirica lui G. Bacovia dă glas, în acelaşi timp, unui acut sentiment al existenţei tra-gice, fapt pentru care poetul este considerat şi precursor al expresionismului în literatura noastră.
Totuşi influenţele lui au fost indubitabil simboliste: Baudelaire şi Alan Edgar Poe. Se observă în poeziile sale caracteristici ale creaţiilor franţu-zeşti, ale lui Laforgue, Verlaine sau a olandezului Verhaeren. Bacovia a împrumutat de la “poeţii blestemaţi” atmosfera deprimantă, ostilă în care creatorul rămâne singur cu trăirile sale.
Originalitatea lui Bacovia constă în priceperea genială cu care reuşeşte să transmită gândurile şi emoţiile sale prin versuri simple la prima vedere, dar care sunt îndelung gândite. Simbolul, instrumentul de lucru al simboliştilor, este exploatat la maximum de poet, la fel ca lait – motivul, refrenul sau repetiţia. Majoritatea poeziilor bacoviene încep şi se termină simetric. Însă, poate cel mai important procedeu folosit de poet, este sinestezia. Capacitatea de a stimula mai multe simţuri deodată cu un singur simbol – metaforă este înnăscută la cel care adolescent fiind scria deja poezii.
Un alt element original al operei bacoviene este cromatica. Poetul nu foloseşte multe culori, dar cele câteva pe care le foloseşte exprimă fiecare câte ceva precis. În decorurile zugrăvite de artist – asemeni pictorilor impresionişti – nu găsim nuanţe, ci doar culori puternice, pastelate, care lovesc retina şi scoarţa cerebrală a cititorului cu o forţă de expresie extraordinară. Dintre aceste câteva culori menţionăm roşul, care reprezintă sânge, viaţă. Galbenul este al deznădejdii, al tristeţii iremediabile. Verdele, alături de violet, exprimă monotonie, iar rozul şi albastrul traduc starea de nevroză. Cele două extremităţi ale spectrului înseamnă vid – albul şi moarte – negrul. Între ele există cenuşiul şters al plumbului, care nu este altceva decât cenuşiul existenţei efemere şi lipsită de rost a omului în această lume.
Aceleaşi decoruri emoţionale pot fi pictate şi cu ajutorul sunetelor. Instrumentele muzicale au o mare importanţă la Bacovia, ca şi tot fundalul sonor, de altfel. Fanfara şi armonica sunt cele care exprimă monotonia, plictisul. Nevroza este cântată de violin sau flaut, instrumente care dau naştere unor sunete stridente. Starea de melancolie se aude în notele viorii sau ale clavirului.
Activitatea literară a lui G. Bacovia se întinde pe o perioadă de aproape jumătate de secol. Debutul literar este făcut la cincisprezece ani, iar de atunci de sub peniţa lui au ieşit multe volume dintre care “Plumb”, “Scântei galbene”, “Stanţe burgheze”, “Comedii în fond” sunt cele mai importante.
Poezia “Cuptor” face parte din volumul de început “Plumb”. A fost publicată prima oară la 12 februarie 1906 în revista “Românul literar” cu titlul “Iulie”.
După cum spunea N. Davidescu această poezie este o imagie a verii caniculare. Nu mai este, însă nici vara holdelor bogate, nici aceea a uriaşelor nopţi cu lună, nu e vara toridă a lui iulie, ci o vară lăuntrică, ucigătoare prin căldură şi parcă totuşi prin aceasta şi creatoare, ca hoiturile dătătoare de viaţă pentru viermi, de greoaie valori sufletesti. Totul în această poezie, care nu mai împrumută, ca mijloc de exprimare, elementele concrete şi disparate ale celei mai cotidiene observaţii, este de fapt pură abstracţie, imagine, creaţie statuară a unei intense vieţi cerebrale.
Imaginile întâlnite în această poezie sunt multiple. Cea predominantă e cea vizualo - olfactivă a cadavrelor aflate în descompunere. Căldura verii apăsătoare transformă corpurile a celor care au fost oameni în materie anorganică. Spre deosebire de “Stârvul” lui Baudelaire aici hoiturile nu sunt viermănoase, suculente, pline la rândul lor de viaţă, ci descompunerea lor atinge cote cosmice. Este o descompunere totală a Universului însuşi. O dată cu partea materială a oamenilor ( trupurile ) dispare şi cea spirituală. Poetul devine dezgustat de iubită “Şi azi, chiar sânul tău e mai lăsat.”. Versul respectiv traduce depărtarea treptată şi continuă de Eros. Erotica bacoviană se caracterizează prin faptul că nu cunoaşte decât stări pur fizice, goale de sentiment, iubita fiind unul din obiectele decorului, motiv pentru o tristeţe în plus, deloc sentimentală, nevroză consumată între pereţii iregulaţi ai intimităţii poetului.
Atmosfera acestei poezii este sinistră. Cuvinte ca “morţi”, “catafalc”, “cadavre”, “descompun” transformă fondul lexical al poeziei într-unul al morţii. Chiar mişcarea este moartă, singurul verb care indică o imagine motrică este “a mişca”. Cei vii nu fug, nu aleargă, nu merg, ci se mişcă. Folosirea acestui verb are rolul de a staţiona cât mai mult cadrele descrierii, pentru a încetini în acest fel pulsul vieţii în general.
Metafora lutului exprimă exact materia din care a fost făcut omul. Căldura apăsătoare îşi face efectul şi asupra lui, deci chiar materia primordială din care e făcut omul se topeşte accentuînd ideea descompunerii universale. Pecetea morţii se face simţită şi în aer. Mirosul înecăcios al cadavrelor intră, parcă şi prin nările cititorului. Ca răspuns la acest lucru poetul îi spune iubitei să toarne pe covoare parfumuri tari şi să se acopere cu roze.
Această încercare deznădăjduită de a ţine piept morţii este specific umană, dar inutilă. Se observă şi încercarea de a se uita spre Eros, tot inutilă pentru că destinul lui, ca şi al întregii lumi este de a se descompune, de a dispărea, lucru imposibil dacă ar exista iubire.
Punctele de suspensie de la sfârşitul poeziei indică un sfârşit incert, lasă un mesaj de meditaţie pentru cititor. Din punct de vedere al versificaţiei rima în fiecare dintre cele trei catrene se face între versurile doi şi patru, deci este o rimă semiîncrucişată. Măsura este de zece silabe.
“D-l Bacovia e înainte de toate, sincer. Poezia lui nu ţinteşte niciodată un anumit efect literar; totdeauna aduce însă cu sine, fără
să-şi dea seamă, unul. Aceste flori cresc repede numai din lipsa de preocupare cu care d-l Bacovia se mulţumeşte să se analizeze şi să-şi noteze scurt, precis, cu nervii strânşi, într-o înnăscută încordare impresiile.”
Bibliografie
“Plumb. Scântei galbene” – G. Bacovia
“Aspecte şi direcţii literare” – N. Davidescu
| Cele mai ok referate! www.referateok.ro |