1
Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război
de Camil Petrescu
Romanul a apărut în anul 1930. Despre elaborarea romanului, autorul
însuşi spune că: “A fost o ardere continuă, mistuitoare, în care
rândurile se chemau unele pe altele, fără nici un fel de răgaz,
sfârşită după luni şi luni de trudă a condeiului, odată cu căderea
ultimelor frunze în băltoacele ploilor de toamnă, lăsându-l pe autor
bolnav în pat pentru multă vreme”.
Criticul G. Călinescu, înţelegând cel mai profund noutatea romanului îl
caracterizează drept “… o proză superioară”.
Stări de conştiinţă legate de război şi personaje de front, abia
schiţate în Ciclul morţii, sunt reluate, în dimensiuni mai ample, în
romanul Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, în care
găsim precizarea că: “drama războiului nu e numai ameninţarea continuă
a morţii, măcelul şi foamea, cât această permanentă verificare
sufletească, acest continuu conflict al eului tău, care cunoaşte astfel
ceea ce cunoştea într-un anumit fel.” Ţinând să ajungă la maximum de
veridicitate şi autenticitate, C. Petrescu sondează sistematic
straturile profunde ale conştiinţei. Exprimarea adevărului, fie el cât
de crud, devine o normă morală fundamentală.
Romanul este alcătuit din două cărţi aparent distincte. Prima carte
cuprinde monografia analitică a sentimentului geloziei, ca element
psihic dominant în viaţa sufletească a lui Ştefan Gheorghidiu. Nu este
o analiză de psihologie generală, ci analiza sentimentului trăit de
personaj în condiţii date, cele ale unei societăţi cuprinse de febra
afacerilor prilejuite de pregătirea intrării în război şi de
participarea la război. A doua carte este propriu-zis jurnalul de
campanie al autorului împrumutat eroului din roman. Integrarea acestui
jurnal în roman i-a schimbat caracterul de notări zilnice, documentare,
iar arta scriitorului i-a dat autenticitatea unei experienţe dramatice,
în care eroul a dobândit înţelesurile profunde ale vieţii şi soluţiile
juste ale chinurilor din conştiinţa lui stăpânită de gelozie.
Cele două cărţi se îmbină într-o unitate de compoziţie de largă viziune
structurală; ele sunt două părţi care se alătură cronologic, sudura lor
nu este o juxtapunere, ci o sudură organică în care problema primei
părţi se rezolvă prin experienţa din a doua carte, ca un triumf moral
al personajului principal.
Această unitate compoziţională o relevă şi titlul romanului, care
subliniază că ultima noapte de dragoste este şi întâia noapte de
război. E noaptea punctului de sudură care unifică consubstanţial cele
două părţi.
Aşadar în structura romanului distingem două nervuri fundamentale: una
socială şi una psihologică şi ele aparţin celor două planuri: unul
subiectiv care vizează descrierea monografică a unei iubiri, în toate
fazele ei, de geneză, de stabilizare şi de acord al afectului cu
spiritul la cote superioare şi de declin, şi un plan obiectiv care
vizează fundamentul pe care se desfăşoară o lume, un întreg univers în
care se consumă experienţe. Cele două planuri se dezvoltă paralel şi
uneori se şi interferează.
În planul subiectiv ca şi la Proust, memoria reînvie întâmplări
trecute, dar la Camil Petrescu conştiinţa selecţionează acele fapte
care vor contribui la dezvăluirea adevărului. Retrăirea explică şi
sistematizează fapte care vor conduce la opţiunea finală. Eroul
principal, Ştefan Gheorghidiu, se aseamănă cu eroii lui Stendhal,
pentru că şi acesta îşi înzestra personajele cu energie, virilitate şi
loialitate.
În conştiinţa sa se derulează, într-o rememorare dramatică, viaţa lui
interioară, supusă unei autoanalize, pentru a discerne adevărul iubirii
lui. E o iubire pură, ideală şi absolută care este pătată de
infidelitatea soţiei sale Ela?
Ştefan Gheorghidiu se căsătorise cu Ela din dragoste, - el student la
Filozofie, ea studentă la Litere - o dragoste care aducea în viaţa lui
de student sărac unica bogăţie spirituală pe care o năzuia. Dar o
moştenire neaşteptată, lăsată lui de Tache Gheorghidiu, unchiul său
foarte bogat, îi transformă viaţa. Atrasă în lumea marii burghezii, Ela
se adaptează la morala acesteia. Noua sa condiţie socială o conduce la
mondenitate şi cochetărie erotică. Dragostea pentru soţul ei cade în
conformism conjugal, folosit cu iscusinţă ca să se apere. În psihologia
lui Ştefan Gheorghidiu explodează gelozia; sentimentul devine exclusiv
dominant şi-l torturează. De la nevoia de dragoste absolută la gelozia
chinuitoare - iată procesul sufletesc al lui Gheorghidiu.
Analiza psihologică, pe care o urmăreşte autorul, atinge profunzimi
neexplorate şi ea poartă amprenta autenticităţii, pentru că este o
introspecţie ascuţită a personajului.
De fapt, gelozia lui Ştefan Gheorghidiu apare ca o altă faţă, în fond
firească, a intensităţii sentimentului său de dragoste, a setei sale
după dragostea absolută.
Interesant pentru analiza sentimentului este episodul excursiei la
Odobeşti, organizat de Anişoara, care avea mania excursiilor “în
bandă”. Femeia de lume, Ela, face în aşa fel încât să-l aibă alături în
maşină pe G., “dansatorul abia cunoscut cu două săptămâni înainte”.
Gândurile lui Gheorghidiu devin amare, şi sufletul lui începe să fiarbă
înăbuşit. Excursia astfel devine o tortură pentru Gheorghidiu. Fiecare
gest al soţiei sale lua proporţii de cataclism al geloziei în
conştiinţa lui.
Despărţirea a devenit iminentă, altfel risca desfiinţarea lui ca
personalitate. A fost o despărţire chinuitoare, cu căutări îndelungi,
cu momente de nepăsări parţiale, cu intenţii de împăcare, cu hotărâri
întrerupte, cu aruncări orbeşti în mocirle instinctuale pentru a se
răzbuna. Noua lui experienţă nu-i scoate din suflet totuşi dragostea
pentru Ela; ea devenise parte componentă, din fiinţa lui. Împăcarea a
fost “o beţie de dureri amare, transformată în bucurii tari, cum se
schimbă drojdiile zăcătorilor în alcool. Totul, trecutul îmi apărea
acum clar, mai ales după noi explicaţii, mai ales după fericirea ei,
acum nestăpânită”.
Dar “fericirea” e scurtă: concentrat la Dâmbovicioara, Gheorghidiu
şi-aduce soţia la Câmpulung ca să-i fie mai aproape. Aici trăieşte însă
“ultima noapte de dragoste” zvârcolindu-se din nou în apele tulburi,
ale geloziei. Începe însă “întâia noapte de război”. C. Petrescu a
transpus în paginile romanului, războiul autentic, concret, fără
idealizare romantică şi fără grotescul naturalist, războiul crud şi
inutil, blamat de cei care îl duc efectiv, exploatat de cei care îl
provoacă. Scenele prezentate sunt de un profund realism şi ele par a fi
notate la faţa locului. Stările sufleteşti ce preced prima luptă denotă
o prospeţime răscolitoare. Pe front, se întretaie ordine
contradictorii, tragicul întâlnindu-se cu absurdul; eroismul alternează
cu panica. Împreună cu oamenii din plutonul său, Şt. Gheorghidiu, în
retragerea din Transilvania, trebuie să asigure retragerea
batalionului, iar acesta a diviziei. Dar tirul artileriei duşmane
răstoarnă planul retragerii organizate. Capitolul Ne-a acoperit
pământul lui Dumnezeu înregistrează situaţii dramatice, fiind o
ilustrare excepţională, de înaltă realizare artistică, a unei
psihologii a groazei şi a panicii. Cu această experienţă tragică, la
care se adaugă altele, ulterior, Şt. Gheorghidiu acumulează o
cunoaştere exactă a războiului şi a realităţii în general, încât
conştiinţa lui se limpezeşte de frământările minore care îi umpluseră
sufletul de veninul geloziei. Înapoiat acasă după zilele de spital, în
care şi-a vindecat rana dobândită în război, Şt. Gheorghidiu este
cuprins de o linişte caracteristică. Un bilet anonim îi dezvăluie că
nevastă-sa îl înşeală “cu un individ Grigoriade, care e la cenzură,
vezi bine”. Când aceasta vine acasă, îi arată scrisoarea “zâmbind”. La
protestele şi explicaţiile ei cu “platitudini încălecate”, îi spune cu
acelaşi zâmbet binevoitor :”- Ascultă, fată dragă, ce-ai zice tu dacă
ne-am despărţi?”.
1
A doua zi se mută la hotel şi-i lasă “absolut tot ce e în casă, de la
obiecte de preţ, la cărţi... de la lucruri personale, la amintiri.
Adică tot trecutul.”
Cel de-al doilea plan constituie fundalul pe care se desfăşoară drama
lui Ştefan Gheorghidiu, fundal concentrat pe două realităţi: moştenirea
şi războiul. Apoi moştenirea generează conflictul cu o seamă de
personaje: mai întâi cu familia. Apoi la masa de la unchiul Tache, îl
va înfrunta pe bătrânul avar şi pe Nae Gheorghidiu, într-o scemă şi
decor balzacian, prin descrierea interiorului casei din strada
Dionisie: “casă veche, mare cât o cazarmă”. Unchiul Tache este şi el un
personaj balzacian: ursuz, avar, bătrân. Locuia într-o singură cameră,
care-i servea de sufragerie, birou, dormitor. Un alt personaj
balzacian, doar schitat, pe care Gheorghidiu reuşeşte să-l cunoască tot
datorită moştenirii, este Vasilescu Lumânăraru, milionarul analfabet.
O lume de negustori îi înfăţişează lui Gheorghidiu viaţa ca pe un imens
hipodrom, în care toţi joacă la întâmplare şi câştigă la întâmplare.
Personaj balzacian este şi Nae Gheorghidiu, îmbogăţit prin zestre,
ahtiat de a face cât mai multă avere, un Stănică Raţiu ajuns în stadiul
de a fi considerat “unul din cei mai deştepţi şi mai periculoşi oameni
din ţara românească”. Împrejurările moştenirii i-o dezvăluie pentru
prima dată pe Ela într-o altă lumină. Intervenţia acesteia i-o
relevează vulgară.
Problema războiului, a intrării în război, apare, în prima parte a
cărţii, în gura proprietarului, a avocatului, lătrător şi demagog.
Problema războiului este dezbătută în tren, la Cameră, în ziarele
vremii, Discuţia din tren, ca şi cele de la Cameră, reînvie spiritul
lui Caragiale atât prin personaje cât şi prin atmosferă.
În prima parte a cărţii, problema războiului este dezbătută astfel,
încât să justifice psihologic numeroasele motive şi detalii care vor
interveni în “jurnalul de front”, cum a fost considerată cea de-a doua
parte.
Subiectul romanului analizează deci ascuţit tema căsniciei nerealizate,
devenită calvar pentru cei doi soţi care, neputând comunica în mod
esenţial, trăiesc într-un climat de suspiciune, gelozie şi minciună.
Este o poveste de dragoste cu accese dramatice de gelozie, interpolată
în povestea, trăită aievea, a unui fragment din primul război mondial.
Tragismul războiului schimbă optica eroului asupra lumii şi a
sensurilor ei.
Personajele. Eroul principal al romanului este un intelectual
preocupat, în primul rând, numai de probleme de conştiinţă. Este un
intelectual fin, care şi-a făcut din speculaţiile filozofice mediul
fundamental în care se mişcă cu dexteritate. Faptul acesta îi dă o
putere spirituală superioară, pe care o doreşte unică şi netulburată.
Este, propriu-zis, o izolare de viaţa trepidantă a complicaţiilor
sociale, o evadare într-o lume în care domină numai spiritul filozofic,
cu puterea lui de a gândi o altă orânduială. În această lume vrea s-o
ridice şi pe soţia sa pentru a trăi o dragoste eliberată de
contigentele comune ale vieţii sociale, o dragoste care să fie numai a
lor, numai a lui. Pasiunea lui St. Gheorghidiu izvorăşte dintr-o
metafizică a iubirii pure şi absolute care spiritualizează actul erotic
şi acesta este şi izvorul geloziei sale, care îl fac să se zbată între
certitudini şi îndoieli.
Ştefan Gheorghidiu este, cu toate acestea, un lucid. Sub luciditatea
conştiinţei sale, ca sub o lupă, sunt examinate şi faptele Elei, şi
frământările din conştiinţa sa. Singurul adevăr pe care îl ştie, este
că o iubeşte pe Ela; această iubire îi dă coşmarul geloziei, deşi neagă
că ar fi gelos. Când “certitudinile” sale îl apropie de adevăr şi
hotărăşte despărţirea, o face totuşi sub rezerva unui îndoieli; este
motivul ce va determina împăcarea ulterioară, dar şi motivul care,
spulberându-se, va pecetlui definitiva despărţire.
Şi-a cunoscut Şt. Gheorghidiu soţia, în esenţa feminităţii sale?
Desigur. Dar a socotit că o poate aduce în sfera unei purităţi a
iubirii, care să înfrângă obişnuitul, comunul, din relaţiile sociale
curente. Soţia sa însă a rămas înăuntrul acestor relaţii, adaptându-se
perfect.
Pe Şt. Gheorghidiu moştenirea însă nu l-a integrat în societatea
burgheză a timpului său, ca pe soţia sa; a rămas un neadaptat, un
inadaptat superior pentru că revolta lui izvorăşte din setea de
cunoaştere şi din credinţa că nu există salvare fără curajul
adevărului. Este, deci, Şt.Gheorghidiu un învins? Este un învins în
cadrul societăţii burgheze pe care o detestă şi deasupra căreia se
ridică. Dar el se desparte de soţia sa- şi implicit de anturajul
acesteia - lăsându-i “tot trecutul”. Face acesta cu convingerea că nu
poate aparţine unei asemenea lumi. Moraliceşte, eroul nu este un
învins. El a învins sentimentul geloziei, care îl dezumanizează; i-a
nimicit dimensiunile, pe care le socotea “enorme”; a pus într-un raport
just frământările din conştiinţă cu frământările obiective ale vieţii
sociale, cele din urmă cântărind mai greu în balanţa conştiinţei.
Într-un cuvânt şi-a învins trecutul şi şi-a salvat astfel
personalitatea morală.
Ela, soţia lui Gheorghidiu, nu înţelege valoarea morală a acestuia.
Este o instinctivă pentru care dragostea este un joc de societate, în
condiţiile prielnice ale bogăţiei materiale. Nu sensul dragostei
soţului ei o interesează, în fond, ci averea acestuia, ca platformă
pentru cochetăria ei erotică. Luxul în care trăieşte trebuie să aibă
pentru ea un atribut sinequa nou: infidelitatea. Şt. Gheorghidiu îi
dezvăluie lăcomia şi vulgaritatea şi i le alimentează lăsându-i cu
mărinimie şi dispreţ suveran, o bună parte din avere. În gestul lui e o
răzbunare, dar şi o eliberare morală.
Tănase- Vasilescu- Lumânăraru şi Nae Gheorghidiu sunt personaje prin
crearea cărora Camil
Petrescu părăseşte problemele de conştiinţă, rămânând în planul social.
Observaţia subtilă şi exactă relevă tablouri demne de o largă frescă
socială. Lumânăraru îl concurează pe Nae Gheorghidiu la cumpărarea unei
fabrici de metalurgie, iar Nae Gheorghidiu. printr-o stratagemă
bancară, îl anihilează pe Lumânăraru şi-l scoate din concurenţă,
umilindu-l. Asociaţia lor, este o asociaţie banditească, pusă sub egida
“deşteptăciunii” politice a lui Gheorghidiu. În curând devin rechini ai
războiului, făcând afaceri necurate cu duşmanul, în defavoarea ţării.
Cei doi asociaţi sunt tipuri balzaciene, pe care însă a
utorul nu le
dezvoltă până la capăt, dar le reia în romanul Patul lui Procust.
Cele mai ok referate! www.referateok.ro |