1
                                     D-l Goe

 
              In schita D-l Goe, Goe este personajul principal al operei construit pe constrastul dintre aparenta si esenta, ca multe alte personaje ale lui Caragiale, prin caracterizare directa, caracterizare indirecta, dar si prin prezentarea personajului in relatii cu alte personaje – Goe reprezinta tipul copilului rasfatat si prost educat.
               Tema educatiei pe care unele odresle o primesc de la parintii lor este bogat illustrata in prozele scurte ale autorului “ Scrisori pierdute “. Astfel pe Goe il gasim in bogata galerie a copiilor de tipul lui Ionel, un Mitica in evolutie sau un Leonida de mai tarziu din farsa “ Conul Leonida fata cu reactiunea”.
Personajul nostru este prezentat intr-un moment important al vietii sale – o calatorie din provincie spre Bucuresti, spre capitala – unde Goe urmeaza sa fie recompensat in cadrul festiv al unei sarbatori nationale de 10 Mai, ziua regelui – pentru a nu mai ramane repetent si anul acesta .
             Cu o arta desavarsita, prin descriere si folosirea cu abilitate a amanuntului semnificativ – inscriptia “ Le formidable “ de pe palaria elegantului costum de marinar al lui Goe – copilul este caracterizat in mod direct de catre autor, subliniind si mai mult contrastul dintre ceea ce vrea sa para personajul – un domn, un formidabil elegant si manierat – si ceea ce este el in realitate – un copil obraznic, rasfatat si repetent pe deasupra.
    Dupa o prezentare succinta, in care autorul renunta voit la portretul fizic, pentru a da personajului un mai mare grad de generealitate, se recurge la conturarea portretului moral al personajului prin toate mijloacele caracterizarii indirecte. Personajul este creionat treptat prin nazbatiile pe care le face, specifica de altfel varstei, dar pe care Goe le face din perspectiva celui care ii sunt tolerate toate capriciile iar executile ii sunt admirate si recompensate de insotitoare si rudele sale pe parcursul calatoriei.
             In fiecare secventa autorul insista pe atitudinea personajului fata de familie si fata de straini; surprinde gesturile sale si mimica pentru a subilinia relele deprinderi ale copilului, dar mai ales este expluatata vorbirea personajului. Accentual pe vorbirea directa, pe dialog – devine la Caragiale o adevarata arta. Arta dialogului da viata si autenticitate personajului sau. Din modul cum vorbeste ne dam seama de gradul de cultura a personajului iar din tonul de comanda pe care-l adopta este sugerata obraznicia, impentinenta si iresponsabilitatea sa.
            Pentru a primi ceea ce i se cuvine personajul tipa, urla, zbiara, bate din picioare si este nerecunoscator si pretentious cu cei din jur. Nu asculta de nimeni pentru ca nu i s-a cerut acest lucru, nu are rabdare pentru ca n-a invatat acest lucur. A fost mereu  “puisorul”,”desteptul” “pricopsitul” – admirat mereu si tolerat in orice imprejurare, a invatat repede sa-si tiranizeze mama, bunica si matusa. De altfel autorul nu scapa prilejul de-a sugera cititorului ca personajul sau este “cu capul gol” si “incuiat – aceasta fiind adevarata esenta a lui Goe.
             Goe poate fi vazut si ca o victima a educatiei dificitare, dar, din nefericire, si ca o prezenta actuala.