Caracterizarea lui Ştefan Gheorghidiu
Ştefan Gheorgidiu face parte din familia personajelor lui Camil, fiind şi el un intelectual orgolios, interiorizat, un spirit lucid şi absolutizant. Ştefan Gheorgidiu aplică absolutul iuburii, cunoaşterii oamenilor din jurul său. Aceştia nu corespund exigenţelor sale şi rezultă drame ale incompabilităţii între: el şi Ela, el şi societatea mondenă, el şi realitatea tragică a frontului.
Trăind o profundă dramă a cunoaşterii, Gheorgidiu descoperă caracterul relativ al sentimentelor umane. El aspirase la o simbioză sentimentală, văzând în iubire un sentiment unic, irepetabil: Simţeam că femeia această era a mea în exemplar unic, aşa ca eul meu, ca mama mea, că ne întâlnisem de la începutul lumii, peste toate devenirile amândoi şi vrem să pierim la fel amândoi.
Spirit lucid, inflexibil, personajul trăieşte profund drama incertitudinii (nesiguranţa) (îl chinuie mai mult că nu ştie adevărul), a geloziei chinuitoare. Neputincios asistă la tranformarea femeii iubite: dintr-o tânără sensibilă, atrăgătoare, într-o femeie avidă de ban, de lux şi de distracţii: Vedeam cum femeia mea se înstrăina de zii şi zii în toate preocupările şi admiraţiile ei, de mine. Suflet hipersensibil, Gheorgidiu suferă din cauza schimbării Elei, oscilănd dramatic între sperantă, tandreţe, dispreţ, chiar ură. Încearcă să se comporte la fel, chinuind-o pe Ela cu bănuierile şi reprosurile lui. Încearcă şi răzbunări penibile ca de exemplu: o înlocuieşte pe Ela cu altă femeie. În sfârşit crede într-o ultimă iluzie: chemat de Ela el trăieşte frenezia viitoarei întâlniri la care descoperă profund dezamăgit că soţia l-a chemat pentru a-şi asigura viitorul printr-o donaţie.
După discuţiile cu colonelul la întoarcerea la front, Gheorgidiu trăieşte deziluzia toatală. Experienţa dramatică a frontului, îi aduce adevărata vindecare sufletească. Suferinţa personajului provine din faptul că el este un inadaptat pe plan social şi sentimental, din faptul că se raportează mereu la o ierarhie spirituală şi nu una socială, bazată pe avere şi bani, ca ceilaţi din jurul său. Alături de drama intimă, Gheorgidiu mai suferă şi drama omului superior, dominat pe plan social de indivizi inferiori. Exigenţele personajului sunt absolute, pentru că în fond viaţa este alcâtuită dintr-o sumă de mici compromisuri, care îi fac acceptabilă. În fond personajul trece prin două procese opuse: unul de mistificare, mai exact de automistificare şi unul de demistificare.
Din roman aflăm numai varianta lui Gheoghidiu care este subiectiva. Elei nu i se oferă această posibilitate. Şi în acest roman există tehnica perspectivistă, deşii în mai mică măsură decât în Patul lui Procust. Astfel toate frământările lui Gheoghidiu pot fi puse pe seama inclinaţiei sale recunoscute spre exagerare. În ai doilea rănd personajul este contradictoriu: pe de o parte îi cere femeii iubite inteligenţă, pe de altă parte îl deranjează orice manifestare de îndependenţă sau de maturitate, care devin incomode pentru orgoliul bărbatului.
Ignoranţă fermecâtoare a femeii place bărbatului: Aşa o doream răzbrătind fermecâtor, lacomă pachetele de la băcămie. Bărbatul îşi etalează superioritatea în lecţia de filozofie. Idealul lui Gheoghidiu este egoist şi acapator. Când Ela intervine într-o discuţie de familie Gheoghidiu observă: …cu un fel fe maturitate care mă jignea oarecum. Intelctualul obsedat de lumea ideilor pretinde femeii o pasivitate de obiect de lux: Aş fii vrut-o mereu femenină, deasupra discuţiilor aceea vulgare, plăpândă şi având nevoie să fie ea protejată, nu să intervină atât de energic, interesată. Ela din această perspectivă ar trebuii să dovedească supunere, dociditate continuând să fie un spectacol minunat. Feminitatea ar însemna în această variantă o poartă amorfă în mâinile bărbatului. Din momentul în care se declanşează criza sufletească, paginea se încarcă de note negative privind transformarea fizică a femeii şi lipsită de intelectualitate.
În război Gheoghidiu participă la o experienţă colectivă din dorinţa de a nu se simţii inferior generaţii sale: N-aşi vrea să există pe lume o experienţă definitivă de la care să lipsesc. În război Gheoghidiu îşi reconstituie atitudinea faţă de lume, făţă de Ela, faţă de sine însuşi. Drama sa individuală i se pare minoră comarativă cu drama colectivă. Pe front el descoperă sentimentul solidalităţii umane în suferinţă. Astfel referindu-se la prietenia cu Orşican, Gheoghidiu notează între noi e o prietenie definitivă, ca viaţa şi ca moartea. Revenind de pe front, Gheoghidiu îl vizitează la spital pe fostul său camarad de luptă Nicolae Zamfir. Despărţirea de Ela nu mai produce nici o suferinţă: în ambele experienţe (iubire şi război) personajul trăieşte nişte revelaţii dureroase, descoperind contrastul dintre imaginile preexistente (teoretice) şi propriile imagini rezultată din experienţa directă. Drama războiului nu e numai ameninţarea continuă a morţii, măcelul şi foamea, cât această permanentă verificare sufletească, acest continuu conflict al eului său care cunoaşte altfel ceea ce cunoaşte într-un anumit fel.
La capătul acestor experienţe, al unor dureroase clarificări interioare, Ştefan Gheoghidiu nu este un învins, pentru că revanşa sa este în spirit. El adepăşit nişte experienţe care l-au marcat profund, dar îşi păstrează disponibilitatea pentru noi experineţe. Drama sentimentală nu se rezolvă în drama colectivă, ci se anulează.
Prezentarea războiului
Partea a două a romanului este un jurnal de front, scris din perspectiva participantului direct la prima conflagraţie mondială. Ca şi în cazul iubirii şi acum se confruntă două imagini total diferite despre aceeaşi realitate: prima cuprinzând ceea ce personajul cunoştea înainte de la alţii, când spera chiar într-o afirmare de sine, acoperită de glorie, de eroism; imaginea a doua rezultă din cunoaşterea proprie, directă, personală prin care războiul i se dezvăluie ca un fenomen tragic, absurd, iraţional, care anilihează personalitatea umană. Încă de la începutul romanului Gheoghidiu reţine mistificarea adevărului de câtre oficialităţi, de câtre gazete, şi politicieni. Ajuns pe front el descoperă o realitate tragică, total opusă limbajului bombastic, demagogic din presă şi din parlament. Astfel fortificaţiile de care s-a făcut de atătea caz sunt ca şi inexistente. Ordinele se contrazic; unii superiori dovedesc o nepricepere tactică incredibilă. Lupta în sine nu are nimic eroic.
Referindu-se la prezentarea războiului, Gheoghidiu se detaşează atât de idealizarea luptelor, cât şi de exagerarea grozăviilor războiului care falsifică adevărul: Cărţile care exagerează masacrele sunt tot atât de duşman ale adevărului, cât şi cele care idealizează luptele. Discuţia din tren cu Predescu dezvăluie mistificarea adevărului şi lipsa de responsibilitate a oamenilor politici, care susţineau că armata română este capabilă să câştige războiul fără tunuri, fără mitariere, fără cartuşe numai prin moral. Contribuţia lui Camil în proza de război este remarcabilă prin imaginea nefalsificată a războiului lipsită de eroismul de paradă, de orice exaltare nepotrivită.
Gheoghidiu este preocupat nu atât de prezentarea luptelor, cât mai ales de surprinderea realităţii interioare, a stării sufleteşti, a participanţilor războiului. Semnificative sunt în acest sens paginile care notează starea sufletească a lui Gheoghidiu înainte de a intra în luptă: este un moment al întrebărilor chinuitoare, al incertitudinii. Proximitatea morţii esenţializează gândurile personajului: el nu mai are timp să se gâdească la frământările sale intime, pentru esenţial devine instinctul de supravieţuire. El nu are timp nici pentru speculaţii filozofice; este preocupat exclusiv de problema fundamentală a vieţii şi a morţii. Camil Petrescu surprinde depersonalizare individului (pierderea individualizării) anonimarea lui în masa combardanţilor confruntaţi cu mizeria, caosul, spaima de moarte. În aceste condiţii personajul descoperă valoarea prieteniei, a solidarităţii în suferinţă cu ceilalţi. Înstrăinarea de familie, de femeia iubită sunt înlociute în partea două printr-o adevărată terapie a înţelegerii şi apropierii umane: Aşi devasta un muzeu, aşi jefui o biserică, pentru cei pe care-i văd cu ochii lor frumoşi şi credincioşi de châini osândiţi lângă mine.;…căci oamenii aceştia, convoi cu mine, camarazii mei, sunt singurul spirit acum pe lume, pentru mine şi orice gest a lor mă înduioşează ca gestrurile unui copil drag.- Suntem morţi de foame şi de sete. - Vreau să provoc admiraţia sfioasă a camarazilor, singurii care există acum real pentru mine, căci tot restul lumii e numai teoretic.
Cel mai semnificativ capitol pentru prezentarea războiului este Neacoperit pământul lui Dumnezeu. Capitolul cuprinde trei momente esenţiale: discuţia dintre ofiţerii înaintea luptei; al doilea moment prezintă retragerea armatei din faţa inamicului, şi este realizat vizual şi auditiv; al treilea moment surprinde imaginea unui om care merge încă după ce i s-a retezat capul.
Camil Petrescu reuşeşte să folosească un limbaj plastic, pentru a fixa ecoul interior puternic al fenomenului exterior: Ne prăbuşim… Nervii plesnesc, pământul şi cercul se despică, sufletul a ieşit din trup ca să revină imediat, ca să vedem că am scăpat…deasupra ta întăia explozie îţi sparge urechile, te năuceşte, a doua te acoperă de pământ… animalic oamenii se ştrângunii lăngă alţii…nu mai e nimic omenesc în noi…
Gheoghidiu este preocupat de ecoul interior pe planul conştienţei. El îmbină notaţia rapidă de jurnal cu introspecţia, dar de data această ea este mult mai redusă decât în prima parte. Din aceste pagine se desprinde idea că războiul este drama personalităţii. În acest sens paginile redau tramatismul moaral al soldatului, pe care nu-l ajută nici lozincile din presă, nici discursurile parlamentarilor: La orice atac nu se pornea cu discursuri, soldaţii nu chinuiau de bucurie când primeau ordin de luptă. Şi pe front Gheoghidiu rămâne intelectualul lucid şi sensibil, străin de demagogia patriotardă a politicienilor. El nu rămâne un simplu observator, ci trăieşte intens o experienţă asumata (acceptată) şi consumată total. Şi în această parte conştiinţa personajului este interogativă. Dacă în prima parte întrebările obsedante vizau aflarea adevărului, dacă Ela înşeală sau nu, în partea a doua întrebările se referă la război ca experienţă adevărată, la absurditatea suferinţei şi a morţii la posibilitatea supravieţuirii. Descrierea luptei propriu zise se realizează printr-o aglomerare de verbe, prin imagini vizuale, prin folosirea timpului prezent şi a persoanei întăi: nervii plesnesc, sufletele rupte, coborâm speriaţi, împrăştiaţii, nu îndrăznim să dezlipim obrazul de pământ, ne aruncăm jos.
Introspecţia: nu pot gândii nimic; creierul parcă mi s-a zemuit (strors), nervii de atâta încordare s-au rupt ca nişte sfori putrede; numai îmi dau seama dacă oamenii au obrazurile murdare de pământ, sau de funingime…
Romancierul trece de la persoana întâi plural, al colectivităţii, notaţia interioară, la persoana întâi singular. Sentimentul dominat este cel de groază. Oamenii evoluiează de la depersonalizare până la animalitate. Imaginea este apocaliptică. Sentimentele sunt de groază, de laşitate sau de solidalitate. Frazele sunt alcâtuite din propoziţii scurte, principale. Imagini auditive: trăsnete de obuze prăbuşesc; exploziile se succed; şuierănd groaznice ca ceva şarpe de fier; exploziile ca prăbuşiri de locomotive îmi înfig cu lovituri de baros cuie în timane şi cuţite în măduva spinării; o explozie de obuze e ca o ciocnire de trenuri. Drama lui Gheoghidiu se consumă pe fundalul unui societăţi mediocre, animată de scopuri meschine (necinstite). Romancierul realizează imaginea de ansablu unei societăţi dominate de instinctul de parvenire. În prezentarea acestui societăţi romancierul face concesii metodelor clasice, tradiţionale: întâlnim adevărate personaje caracter - bătrânul avar Tache, afaceristul şi politicianul Nae Gheoghidiu, milionarul analfabet Vaisile Lumânaru, mondenul Grigoriade. Nae este tipul afaceristului în stare de orice, pentru a-şi mării veniturile. Lipsit de orice moral vinde aramă nemţilor, cu care ţară va intra în război. Abil politician este în relaţii bune şi cu guvernul şi cu opoziţie. Ştie să facă avare, să facă bani, manifestând un dispreţ profund pentru cultură: Cu filozofia dumitale nu faci doi bani. Cu Kant, ală al dumitale, şi cu Schopenhauer nu faci în afaceri nici o brânză. Eu sunt mai deştept de ei când e vorba de parale.
| Cele mai ok referate! www.referateok.ro |