1 Introducere
Concomitent cu concretizarea funcţiei de predicat, predicaţia determină realizarea, implicită sau explicită, printr-un nume (pronume etc.) a funcţiei de subiect gramatical, principal complement semantic al verbelor personale şi al verbelor impersonale relative.
În desfăşurarea comunicării lingvistice ca act de cunoaştere şi de transmitere a cunoaşterii, numele (pronumele etc.) poate „preceda", în conştiinţa vorbitorului, predicatul, poate fi, adică, punctul de plecare (elementul cunoscut) în interpretarea lingvistică a realităţii extralingvistice, dar el devine subiect, în organizarea unui enunţ sintactic, numai din momentul în care un verb şi-a asumat predicaţia, cel puţin prin componenţa ei semantic-gramaticală.



Cuprins: „SUBIECTUL”

Concomitent cu concretizarea funcţiei de predicat, predicaţia determină realizarea, implicită sau explicită, printr-un nume (pronume etc.) a funcţiei de subiect gramatical, principal complement semantic al verbelor personale şi al verbelor impersonale relative.
În desfăşurarea comunicării lingvistice ca act de cunoaştere şi de transmitere a cunoaşterii, numele (pronumele etc.) poate „preceda", în conştiinţa vorbitorului, predicatul, poate fi, adică, punctul de plecare (elementul cunoscut) în interpretarea lingvistică a realităţii extralingvistice, dar el devine subiect, în organizarea unui enunţ sintactic, numai din momentul în care un verb şi-a asumat predicaţia, cel puţin prin componenţa ei semantic-gramaticală.
În funcţie de planul lui semantic (lexical sau lexico-gramatical), verbul care realizează predicaţia:
• o poate reţine în sfera sa ca predicat,
• o poate desfăşura în exterior prin implicarea unui nume (pronume etc.)-subiect.
a. Reţin predicaţia în sfera predicatului:
• verbele impersonale absolute: a ploua, a tuna, a fulgera, a ninge etc. Fiind autosuficiente, aceste verbe nu mai pot atrage în sfera lor semantică, împlinită la nivel lexical, un nume (pronume etc.), care să devină subiect. Ele admit subiect dacă se produc mutaţii în sfera lor semantică; în enunţul „Hoţii veneau la apusul soarelui, se lăsau pe rîpi şi înnoptau sub maluri." (E. Barbu), verbul a înnopta dezvoltă sensul personal de „a rămîne peste noapte" sau „a petrece noaptea" şi primeşte, de aceea, subiect gramatical: substantivul hoţii.
Verbul a ploua este întrebuinţat uneori cu subiect intern, redundant, realizat prin substantivul ploaie: „Plouă ploaie rece de toamnă."
• expresiile impersonale absolute, alcătuite din verbul a fi (sau a se face) şi un substantiv în nominativ: a-i fi foame (frig, dor, teamă etc.), a (nu) fi nevoie, a fi păcat, a nu fi chip, a fi duminică (toamnă, primăvară, seară etc.) sau din verbul a fi şi un adverb: a fi tîrziu (devreme etc.);
• locuţiunile verbale a-i părea bine (rău);
• verbe dezvoltînd difente sensuri în relaţie obligatorie cu un pronume personal (formă atonă) în dativ: a (nu)-i arde (de glumă etc.), a i se acri, a i se urî (de şcoală) etc.
• verbul a (nu)-i păsa.
b. Între verbele care desfăşoară predicaţia prin implicarea unui nume (pronume etc.)-subiect se disting două subcategorii:
b.l. verbe (locuţiuni verbale) personale; verbe care, realizînd predicaţia, dezvoltă în realitate sintactică ceea ce avea existenţă virtuală, manifestată la nivel morfematic, în mod abstract, prin categoria gramaticală a persoanei. Subiectul acestor verbe funcţionînd ca predicate reprezintă prelungirea în expresie sintactică a persoanei verbale.
„Voi credeaţi m scrisul vostru, noi nu credem în nimic!” (M. Eminescu) „O pasăre albastră zvîcnise dintre ramuri
Şi viaţa căprioarei spre zările tîrzii
Zburase lin...” (N. Labiş)
De altfel, la persoanele I şi a II-a, realizarea sintactic-lexicală a subiectului este facultativă şi, de aceea, se încarcă cel mai adesea cu valori stilistice.
b.2. verbe impersonale relative; verbe care, realizînd predicaţia, atribuie calitate de subiect unui nume (pronume etc.)-„obiect". Subiectul acestor verbe-predicat este expresia sintactică a intrării unor nume (pronume etc.) în cîmpul lor semantico-sintactic:
„Nu-mi trebuie flamuri, / Nu voi sicriu bogat.” (M. Eminescu)
„Decît să-mi toarcă mîţele-mprejur / Mi-ar fi plăcut, fireşte, un valtur.” (T. Arghezi)
Raportul general-particular se desfăşoară în reciprocitate, dar predomină un sens al particularizării, în funcţie de apartenenţa verbului la una din cele două subclase.
Cînd funcţionează ca predicate verbele din prima categorie, ele au rolul activ în actualizare, particularizînd numele (pronumele etc.) devenit subiect, din perspectiva unei trăsături semantice dinamice, proprie conţinutului lor lexical: „Copiii aleargâ/dorm/se joacâ/studiazâ etc."
Cînd functionează ca predicate verbele din categoria a doua, predomină rolul particularizator al numelui (pronumelui etc.):
Îmi trebuie timp / curaj / haine / bani etc.
Această deosebire - relativă - se reflectă în (şi este întărită de) comportarea celor două subcategorii de verbe în organizarea enunţului sintactic.
Verbele din prima subcategorie sînt verbe personale (tripersonale, majoritatea, sau unipersonale). În consecinţă, ele impun realizării concrete a subiectului doar restricţii care ţin de exigenţe ale unei compatibilităţi semantic-lexicale: „Fetiţa pictează.” dar nu „Privighetoarea pictează.”, „Cîinele latră.” dar nu „Mircea latră.”
Verbele din subcategoria a doua sînt, de fapt, apersonale. Ele impun subiectului restricţii privind natura lexico-gramaticală a termenului prin care acesta se poate realiza în mod concret; ele nu pot atribui calitate de subiect unui pronume personal şi numai unele dintre ele pot transforma în subiect un „obiect" - substantiv exprimînd realităţi umane:
„Îmi trebuie un copil.” dar nu „Se întlmplă un copil.”
În desfăşurarea actului lingvistic, verbele pot trece uneori dintr-o subcategorie în alta:
• verbele din prima clasă preiau comportamentul sintactic al verbelor din cea de a doua, cînd îşi pierd, prin diateză, caracterul personal:
El spune multe.          Se spun multe.
• verbele din a doua clasă pot primi subiect „personal” cînd, prin concentrare sintactică şi mutaţii semantice, îşi pierd caracterul apersonal: „Merg, părinte, încotro văd cu ochii; şi fiindcă mi te-ai întîmplat sfinţia ta în cale, apoi merg şi eu la schit." (C. Hogaş).

„Subiectul inclus”

Cînd verbul-predicat (sau component al predicatului) se află la persoana I sau a II-a, în general, subiectul nu primeşte expresie sintactică. Suprapunerea sferei protagoniştilor comunicării cu cea a protagoniştilor enunţului lingvistic face de prisos - în condiţiile flexiunii bogate, distinctive a verbului limbii române - trecerea persoanei gramaticale, marcată dezinenţial, într-o expresie sintactică :
„Ai vâzut ce-ai făcut ?... Nu ţi-am spus să te-astîmperi ?” (I.L. Caragiale)
Subiectul gramatical primeşte expresie pronominală cînd îl încarcă vorbitorul cu o anumită valoare stilistică, cu rol activ în dezvoltarea semnificaţiei poetice în enunţuri artistice:
„Străin la vorbă şi la port
Luceşti fără de viaţă,
Căci eu sînt vie, tu eşti mort
Şi ochiul tău mă-ngheaţă.” (M. Eminescu)
Cînd verbul este la imperativ, subiectul rămîne totdeauna inclus: „Încearcă acum, dacă zici că nu ţi-e frică, reluă cea dintîi. Ghiceşte. Care-i ţiganca?” (M. Eliade)
Identitatea sa concret-lexicală poate fi transferată unui vocativ, pronominal, de persoana a II-a, sau substantival, care rămîne în afara unei funcţii sintactice propriu-zise:

1 „Tu, iartă-mă, fecioară, tu, căprioara mea!” (N. Labiş)

„Subiectul subînţeles”

Cînd verbul-predicat (sau component al predicatului) se află la persoana a III-a, pentru realizarea fară echivoc a înţelesului global al enunţului, persoana verbală se prelungeşte, de regulă, într-o expresie sintactică: „Felix tresări. Va să zică Otilia citise scrisoarea. Fata îi ridică din nou bărbia rîzînd." (G. Călinescu).
Principiul economiei limbii şi exigenţe ale organizării stilistice a enunţului lingvistic determină limitarea la o singură exprimare lexical-sintactică a unei aceleiaşi realităţi extralingvistice. În consecinţă, dacă identitatea lui concret-lexicală este cunoscută dintr-un enunţ imediat anterior sau dintr-o parte a enunţului în desfaşurare sintagmatică, unde a putut (sau va putea) ocupa diferite poziţii sintactice, subiectul nu mai primeşte expresie sintactică; el rămîne subînţeles sau deductibil:
„Poate e vreo pasere în odaia cealaltă, vorbi dl. Nazarie. Dar era sigur [dl. Nazarie] că fusese o pasere.” (M. Eliade), „- Dumneata nu-l cunoşti pe Simeon. Totdeauna a fost niţel scrîntit.” [Simeon] (G. Călinescu), „Irina puse mănunchiul jos şi vru să se aplece la rădăcina spicelor să secere mai departe, dar se opri. Îşi duse mîna la frunte, ca şi cînd ar fi vrut să alunge vreo gînganie, se şterse apăsat, se uită la dosul palmei...” (M. Preda)
Dacă subiectul se realizează şi în relaţie cu alt predicat din acelaşi enunţ, fiind redundant, primeşte relief stilistic iar, în textele literare, se impune ca semn marcat în dezvoltarea semnificaţiei artistice:
„Toţi nu mai sînt / Toţi au plecat, de cînd ai plecat, /Toţi s-au culcat.” (T. Arghezi)
Cînd predicatul se realizează prin verbe impersonale relative (apersonale), subiectul primeşte în mod obişnuit expresie lexical-sintactică:
„Căci nimic nu se întîmplă în întinderea pustie.” (M. Eminescu) „Poate că-i convin tuspatru craii cărţilor de joc.” (M. Eminescu)
Subiectul acestor verbe rămîne subînţeles numai în enunţuri-dialog :
„- S-a întîmplat ceva ? /- Da, s-a întîmplat...”
Cînd în structura predicatului analitic, verbul copulativ este a însemna, întrebuinţat ca verb apersonal, sfera semantică a subiectului subînţeles se poate suprapune, relativ, peste conţinutul semantic global al unei propoziţii (sau al unor propoziţii aflate în relaţie de coordonare sau de subordonare), anterioare, relativ autonomă(e) în organizarea enunţului:
„Murise Isaac, pămîntul era încă reavăn, însemna că fusese îngropat de cîteva zile.” (P. Sălcudeanu)
Observaţii: Planul semantic pe care s-ar întemeia „realitatea” subiectului este adesea mascat de elemente adverbiale cu funcţie sintactică nedefinită : „Atunci, înseamnă că-ţi rămîn dator pe viaţă, părinte, spuse Isaac." (P. Sălcudeanu).
În fiincţie de desfăşurarea raportului dintre planul semantic al enunţului sintactic şi contextul său extralingvistic, se disting două categorii de subiecte neexprimate:
a. subiect determinat; sfera lui semantică se înscrie în limite informaţionale date, precis determinate sau determinabile în contextul extralingvistic al enunţului în enunţul „- Dar unde-ai fost pînă acum de nu te-am vâzut?” sfera subiectelor incluse este identificabilă în interiorul raportului, de suprapunere, între tu (ai fost) şi eu (nu te-am văzut), realitate lingvistică, şi locutorul, respectiv, interlocutorul enunţului verbal, realitate extralingvistică.
b. subiect nedeterminat; sfera lui semantică nu se înscrie sau nu se lasă înscrisă în contururi închise, precis delimitate sau delimitabile în contextul extralingvistic. Subiectul nedeterminat prezintă două variante:
- subiect general; identitatea lui semantică este deschisă; poate primi datele concrete ale oricărui subiect extralingvistic, variabil odată cu schimbarea protagoniştilor procesului de comunicare lingvistică.
Este, în mod obişnuit, un subiect inclus:
• al unei propoziţii cu verbul-predicat la persoana a II-a singular: „Dacă nu scrii ceea ce gîndeşti, de ce să mai scrii ?” (Camil Petrescu).
Observaţii: Prezent mai ales în proverbe: „Ai carte, ai parte.”, el ar putea fi numit aici subiect gnomic.
• al unei propoziţii cu verbul-predicat la persoana I plural: „Fie că vrem, fie că nu vrem, fie că trăim vreme de pace ori vreme de război, timpul îşi continuă lucrarea lui...” (Z. Stancu)
Observaţii: Din motive stilistice sau poetice, subiectul nedeterminat poate primi expresie sintactică:
„Ce e rău şi ce e bine /Tu te-ntreabă şi socoate.” (M. Eminescu)
Nu poate primi, însă, niciodată expresie sintactică subiectul (inclus) gnomic:
„Ai carte, ai parte.” „Bine faci, bine găseşti."
- subiect neidentificat; identitatea semantic-sintactică a subiectului rămîne necunoscută sau este lăsată necunoscută, întrucît nu prezintă interes pentru protagoniştii actului verbal. Acest tip de subiect caracterizează enunţuri cu verbul-predicat la persoana a III-a, mai ales singular, dar şi plural: „Bate la uşă...”, „Scrie la ziare...” „Au scos unt pe la două...”.



Concluzie:

Concomitent cu concretizarea funcţiei de predicat, predicaţia determină realizarea, implicită sau explicită, printr-un nume (pronume etc.) a funcţiei de subiect gramatical, principal complement semantic al verbelor personale şi al verbelor impersonale relative.
În desfăşurarea comunicării lingvistice ca act de cunoaştere şi de transmitere a cunoaşterii, numele (pronumele etc.) poate „preceda", în conştiinţa vorbitorului, predicatul, poate fi, adică, punctul de plecare (elementul cunoscut) în interpretarea lingvistică a realităţii extralingvistice, dar el devine subiect, în organizarea unui enunţ sintactic, numai din momentul în care un verb şi-a asumat predicaţia, cel puţin prin componenţa ei semantic-gramaticală.



Bibliografie:

Dumitru Irimia Gramatica l. rom. Ediţia Poliron