1                     Titu Maiorescu- Eminescu si poeziile lui

Ceea ce caracterizeaza mai întâi de toate personalitatea lui Eminescu, este o asa de covârsitoare inteligenta, ajutata de o memorie, careia nimic din cele ce-si întiparise vreodata nu-i mai scapa (nici chiar în epoca alienatiei declarate), încât lumea în care traia el dupa firea lui si fara nici o sila, era aproape exclusiv lumea ideilor generale ce si le însusise si le avea pururea la îndemâna. În aceeasi proportie tot ce era caz individual, întâmplare externa, conventie sociala, avere sau neavere, rang sau nivelare obsteasca si chiar soarta externa a persoanei sale ca persoana, îi erau indiferente. A vorbi de mizeria materiala a lui Eminescu însemneaza a întrebuinta o expresie nepotrivita cu individualitatea lui si pe care el cel dintâi ar fi respins-o. Cât i-a trebuit lui Eminescu ca sa traiasca în acceptiunea materiala a cuvântului, a avut el totdeauna. Grijile existentei nu l-au cuprins niciodata în vremea puterii lui intelectuale; când nu câstiga singur, îl sustinea tatal sau si-l ajutau amicii. Iar recunoasterile publice le-a despretuit totdeauna.
Vreun premiu academic pentru poeziile lui Eminescu, de a carui lipsa se plânge o revista germana din Bucuresti? Dar Eminescu ar fi întâmpinat o asemenea propunere cu un râs homeric sau, dupa dispozitia momentului, cu acel surâs de indulgenta miloasa ce-l avea pentru nimicurile lumesti. Regina României, admiratoare a poeziilor lui, a dorit sa-l vada, si Eminescu a avut mai multe convorbiri literare cu Carmen Sylva. L-am vazut si eu la Curte si l-am vazut pastrând si aici simplicitatea încântatoare ce-o avea în toate raporturile sale omenesti. Dar când a fost vorba sa i se confere o distinctie onorifica, un bene-merenti sau nu stiu ce alta decoratie, el s-a împotrivit cu energie. Rege el însusi al cugetarii omenesti, care alt Rege ar fi putut sa-l distinga? Si aceasta nu din vreo vanitate a lui, de care era cu desavârsire lipsit, nu din sumetia unei inteligente exceptionale, de care numai el singur nu era stiutor, ci din naivitatea unui geniu cuprins de lumea ideala, pentru care orice coborâre în lumea conventionala era o suparare si o nepotrivire fireasca!
Cine-si da seama de o asemenea figura, întelege îndata, ca nu-l puteai prinde pe Eminescu cu interesele, care ademenesc pe cei mai multi oameni. Luxul starii materiale, ambitia, iubirea de glorie nu au fost în nici un grad obiectul preocuparilor sale. Sa fi avut ca redactor al TTimpuluit mai mult decât a avut, sa fi avut mai putin; pentru micile lui trebuinte materiale tot atât era. Numai dupa izbucnirea nebuniei, în intervalele lucide, în care se aratau însa felurite forme de degenerare etica, obisnuite la asemenea stari, devenise lacom de bani.
Prin urmare legenda, ca mizeria ar fi adus pe Eminescu la nebunie, trebuie sa aiba soarta multor alte legende: sa dispara înaintea realitatii.
Si nici munca speciala a unui redactor de ziar nu credem ca trebuie privita la Eminescu ca o sfortare impusa de nevoie unui spirit recalcitrant. Eminescu era omul cel mai silitor, vesnic cetind, meditând, scriind. Lipsit de orice interes egoist, el se interesa cu atât mai mult de toate manifestarile vietii intelectuale, fie scrierile vreunui prieten, fie studierea miscarii filozofice în Europa, fie izvoarele istorice, despre care avea cunostinta cea mai amanuntita, fie luptele politice din tara. A se ocupa cu vreuna din aceste chestii, a cugeta si a scrie asupra lor, era lucrul cel mai potrivit cu felul spiritului sau. Si energia, cu care a redactat TTimpult, înaltimea de vederi, ce apare în toate articolele lui, puterea neuitata, cu care în contra frazei despre nationalismul liberal al partidului de la guvern a impus importanta elementului autohton, sunt o dovada pentru aceasta.
Cu o asa natura, Eminescu gasea un element firesc pentru activitatea lui în toate situatiile, în care a fost pus. La biblioteca, pentru a-si spori comoara deja imensa a memoriei sale; ca revizor scolar, pentru a starui cu limpezimea spiritului sau asupra nouelor metode de învatamânt; în cercul de amici literari, pentru a se bucura fara invidie sau a râde fara rautate de scrierile cetite; la redactia TTimpuluit, pentru a biciui frazeologia neadevarata si a formula sinteza unei directii istorice nationale: în toate aceste ocupari si sfere Eminescu se afla fara sila în elementul sau.

1 Daca a înnebunit Eminescu, cauza este exclusiv interna, este înnascuta, este ereditara. Cei ce cunosc datele din familia lui stiu ca la doi frati ai sai, morti sinucisi, a izbucnit nebunia înainte de a sa si ca aceasta nevropatie se poate urmari în linie ascendenta.
De altminteri si în vremea, în care spiritul lui era în vigoare, felul traiului sau facuse pe amici sa se teama de rezultatul final. Viata lui era neregulata; adesea se hranea numai cu narcotice si excitante; abuz de tutun si de cafea, nopti petrecute în citire si scriere, zile întregi petrecute fara mâncare, si apoi deodata la vreme neobisnuita, dupa miezul noptii, mâncari si bauturi fara alegere si fara masura; asa era viata lui Eminescu. Nu aceasta viata i-a cauzat nebunia, ci germenele de nebunie înnascut a cauzat aceasta viata. Ceea ce o dovedeste, este, ca toate încercarile, adeseori si cu staruinta repetate de unii prieteni ai sai, între altii si de mine, nu au fost în stare sa-l aduca la un trai mai regulat.
Si nici de nefericiri, cari ar fi influentat sanatatea intelectuala sau fizica a lui Eminescu, nu credem ca se poate vorbi. Daca ne-ar întreba cineva: a fost fericit Eminescu? am raspunde: cine e fericit? Dar daca ne-ar întreba: a fost nefericit Eminescu? am raspunde cu toata convingerea: nu! Ce e drept, el era un adept convins al lui Schopenhauer, era prin urmare pesimist. Dar acest pesimism nu era redus la plângerea marginita a unui egoist nemultumit cu soarta sa particulara, ci era eternizat sub forma mai senina a melancoliei pentru soarta omenirii îndeobste; si chiar acolo, unde din poezia lui strabate indignarea în contra epigonilor si a demagogilor înselatori, avem a face cu un simtimânt estetic, iar nu cu o amaraciune personala. Eminescu, din punct de vedere al egoismului, era cel mai nepasator om ce si-l poate închipui cineva, precum nu putea fi atins de un simtimânt prea intensiv al fericirii, nu putea fi expus la o prea mare nefericire. Seninatatea abstracta, iata nota lui caracteristica, în melancolie ca si în veselie. Si lucru interesant de observat: chiar forma nebuniei lui era o veselie exsultanta.
Când venea în mijlocul nostru cu naivitatea sa ca de copil, care îi câstigase de mult inima tuturor, si ne aducea ultima poezie ce o facuse, o refacuse, o rafinase, cautând mereu o forma mai perfecta, o cetea parca ar fi fost o lucrare straina de el. Niciodata nu s-ar fi gândit macar sa o publice: publicarea îi era indiferenta, unul sau altul din noi trebuia sa-i ia manuscrisul din mâna si sa-l dea la Convorbiri Literare!
Si daca pentru poeziile lui, în care si-a întrupat sub o forma asa de minunata cugetarile si simtirile, se multumea cu emotiunea estetica a unui mic cerc de amici, fara a se gândi la nici o satisfactie de amor-propriu; daca el se considera oarecum ca organul accidental, prin care însasi poezia se manifesta, asa încât ar fi primit cu aceeasi multumire sa se fi manifestat prin altul: ne este permis a conchide nu numai ca era nepasator pentru întâmplarile vietii externe, dar si chiar ca în relatiile lui pasionale era de un caracter neobisnuit. Cuvintele de amor fericit si nefericit nu se pot aplica lui Eminescu în acceptiunea de toate zilele. Nici o individualitate femeiasca nu-l putea captiva si tinea cu desavârsire în marginirea ei. Ca si Leopardi în Aspasia, el nu vedea în femeia iubita decât copia imperfecta a unui prototip nerealizabil. Îl iubea întâmplatoarea copie sau îl parasea, tot copie ramânea, si el cu melancolie impersonala îsi cauta refugiul într-o lume mai potrivita cu el, în lumea cugetarii si a poeziei. De aci TLuceafarult cu versurile de la sfârsit:
"Ce-ti pasa tie, chip de lut,
Dac-oi fi eu sau altul?
Traind în cercul vostru strâmt
Norocul va petrece;
Ci eu în lumea mea ma simt
Nemuritor si rece"