1                                                   EMILIAN GALAICU-PAUIN
Nici un scriitor basarabean din generaţia mai nouâ nu a fâcut mai mult decât EMILIAN GALAICU-PÂUN (s-a nâscut m 1964 la Unchiteşti-Floreşti, studii la Universitatea de Stat a Moldovei 1981-1986; aspirant la institutul de Literatură „M. Gorki.” din  Moscova; redactor la Literatura şi Arta, Sfatul Ţării, Basarabia;  volume: Lumina Proprie 1986;  Abea-Dor 1989; Levitaţii deasupra hăului 1991; Cel bătut îl duce pe cel nebătut Cluj, 1991. Premiul Uniunii Scriitorilor di Moldova, Premiul special al Uniunii Scriitorilor din România, Premiul republican pentru tineretul de creaţie, 1993) în provincia interriveranâ, pen-tru a demonta structurile poetice ale tradiţiei şi a impune gesticulaţia avangardistâ. El îşi revendicâ o atitudine globalâ, preconizând adoptarea simultanâ şi necondiţionatâ a standardelor de evaluare şi de expresie ale literaturii române şi universale contemporane. Sincronizare şi emulaţi!'. - iatâ deviza sa.
Rupand cu tradiţia, poetut nu se sustrage totuşi condiţiei sale etnice, care, marcându-1 existenţial, îi reclamâ concilierea ingenuitâţii strategiilor distructiv-negativiste cu mai profunda-i vocaţie de vizionar, altoitâ pe o sensibilitate mesianica, biblicâ şi parabolicâ, atentâ la proiecţiile şi desfaşurările tragicului, deschisâ spre captarea de apocalipse şi regenerâri. Produs al contrariilor, pactul nu e farâ fisurâ, de unde şi scindarea interioarâ a eului între nonconformismul propoziţiilor teoretice şi însâşi substanţa demersului poetic, între sensibilitatea naţionalâ şi sociala ultragiate şi ispita aderârii la deja aureolata spiţâ a artistului cosmopolit, între tentaţia de a rima şi aceea de a exalta anarhismul prozodic, între apolinic şi dionisiac, teribilismul buf şi patosul tragediei, pudoare şi impudoare, sacru şi profan, senzualitate şi ascezâ, eufemismul calofilic şi vocabula frustă, între bine şi râu, urât şi fruos, purificare şi maculare, chip şi mascâ etc.
În ceea ce priveşte un alt aspect al discursului - acela al raportului dintre fond şi formâ, Em.Galaicu-Pâun aspirâ sa atinga o înaltâ cota a lirismului pe calea speculaţiei metafizice şi a exploatârii multiple a trucurilor formaliste.
Numeroşii sai comentatori - şi de dincolo de Prut, şi de dincoace - 1-au "citit" când de la o frigidâ distanţa academicâ. când îmbrâţişându-l fratern şi glosând »-inarginea poeziei, când cu o incisivitate povâţuitoare sau minutios scotocitoare când punându-i haine cusute parca pentru altcineva. Nimeni nu a remarcat însâ drama poetului basarabean (privat un secol de dreptul la identitate culturarâ naţională, iar api dupa un scurt respiro, în perioada interbeiicâ, şi de cel la identitate europeană smulgând zgarda convenţiilor literaturii oficiale si declarându-se urmaş testamentar al avangardei istorice, al versiunii decantate, modemisle, a acesteia şi a acelor ticuri retorice, numite, de la o vreme, postmodeme.
Relectura cârţilor sale este edificatoare în ceea ce priveşte felui cum disponibilitâţile înnoitoare declanşeazâ, incepând cu Lumina proprie (1986) un proces de înmagazinare progresivâ a mijloacelor po(i)etice, concretizat într-n gesticula|ie de o diversitate tehnicâ fara precedent în literatura din Moldova. Şocul Galaicu a fosl cu afât mai semnificativ cu cîl optzecismul românesc, redescoperind avangarda, consumase faza de exploatare turbulentâ a jocurilor de limbaj Rocada seturilor de clişee nu garanleaza valoare poeziei. Izolatâ, opţiunea avangardistâ are semnificaţia unei palme provocatoare, aplicata desuetului present. Postmodernist în literâ şi optzecist în entuziasmul sâu diferenţiator, discursui galaichian evolueaza cu douâ trene strâlucitoare, una avangardistâ, alta modemistâ, ambele împovârate încâ, pentru cititorul basarabean, de nobleţea istoricelor isprâvi iconoclaste. Neproductiv la scara mare a liricii romîneşti, el are o eficienţâ alfabetizanta acolo unde poezia nu s-a ocupat îndeajuns de uneltele sale.. Perfomanţa poeticâ se produce atunci când  “continuarea sintetica” şi.. selectiva a modemismului" devine "o replicâ la adresa acestuia"2. Pârând ca sacrifica lirismul elanurilor culturalizatoare, poetul se oglindeşîe, narcisiac, în orice achiziţie sau inovaţle tehnicâ. Em.Galaicu-Pâun e un poet civilizator. Fara el nu se putea. Asimilarea expresâ a unui secol de poezie modemâ, arderea succesiva a celor mai importante momente şi etape ale lirismului modem nu se va reaîiza în Moldova decât printr-o exemplara asumare teoretico-practicâ şi didactică, Sorin AIexandrescu are perfectâ dreptate atunci când nu se sfieşte sâ prezinte în volumul Une anthologie de la poesie moldave tânara poezie basarabeanâ şi dintr-o perspectivâ istorico-sociologică. Dacâ e adevâral ca orice generalie e de sacrificiu, optzecismul, cu atât mai mult cel basarabean, nu face excepţie. Aici stâ dimesiunea gravâ a mesianismului galaichian, superior înţles faţa de mesianicii începutului de secol (O.Goga, A.Matecvici) sau de cei reprezentând poezia spaţiului concentraţionar românesc (R.Gyr, A.Ciunmga) şi modernizat în consens cu adevaratei patrii-mama. Dezinvolt şi dens, discursul mesianic izvorâşte uneori din transpunerea textului evanghelic în partiturâ poeticâ: Mama, iată fiul tău!
Transmisa prin intermediul visului, neliniştea pierderii identitaţii, alimentata  de dedublâri progresive, ce amânâ regăsirea de sine ca fiinţa întregită etnic şi religios, uneori ia proporţii halucinatorii: visez în altă limbâ -/ adorm de parcă cineva îmi schimbă’n   plind vitezd roţile la vamă; sânt nopfi când numai strigătul meu sânt (Limb). Şocurile emotive de naturâ expresionistâ scot în vileag o ardere maximă a individului ispâşitor, care îşi asumâ destinul colectivitâţii prin patimile eului expus de voinţa superioarâ supliciului, morţii şi învierii mântuitoare.

1 Citite ca parabole ale mântuirii prin creaţie, un numâr mare de poeme din  volumele Levitaţii deasupra hăului şi Cel bâtut îl duce pe cel nebatut evidenţâ sacrificiul artistului întru sensibilizarea ideii de nereceptivitate a contingentului la harul său. Ultimele douâ poeme din Levitaţii... - De la loan şi (epilog)  la care se adaugâ înălţarea (poem reluat în finalul volumului Cel bâtut...), comunică   revelaţie creştinâ-câlâuzâ (lemnul sterp al crucii dâ roade - să ne-nveţe) desprinderea spiritului de ţârâna trupului şi proiectarea sa în lumina logosului divin fiind vâzute printr-o prismâ cu totul misterioasâ: nicicând/ nu eşti aşa cum  eşti/ când eşti Cel care sânt. La Em. Galaicu-Pâun caracterul laic al poeticului fuzioneazâ cu sacralitatea paradigmei culturale creştine, instituind astfel un demers postmodem de recuperare a istoriei. Mallarmean scriindu-şi Singura Carte (. revizuitâ şi adâugitâ cu fiece ediţie, nuanţatâ sau rescrisâ de la un text la altul ( vezi şi cele douâ versiuni ale poemului Cel bătut îl ducepe pe cel nebătut), Em.Gălaicu Pâun dezvâluie o structurâ liricâ în perpetuâ mişcare, demersul analytic fiind obligat sâ înfrunte opoziţia ludicâ a unui cod ermetic, alegoric şi simbolizant manevrat şi redimensionat ştrengâreşte de un sistem poetic cu virtuţi plurivalente
S-a fâcut mult caz, uneori pe nedrept, de "prolixitatea şi incoerenţa" galaichiene. Aplicatâ mecanic, fârâ precauţiile de rigoare, acuzaţia mizeazâ pe impresia suprafaţâ a demersului liric. La înţelegerea acestei poezii, legatâ, la prima vedere numai prin convergenţa diversitâţii lexicale spre o unicâ matrice şi considerată opacâ datoritâ abundenţei de alogisme şi ambiguitâţi gramaticale sau metaforice trebuie sâ excludem prejudecata decodificârii textelor numai în baza propriilor noastre lecturi. În planul dat ne-ar fi de ajutor atât ideile teoretice în materie de  poezie modemâ, cât şi lecturile propriu-zise ale poetului în discuţie. A proceda astfel înseamnâ a ţine cont de experienţa de lecturâ acumulatâ de-a lungul secolului al XX-lea. Or, pentru Em.Galaicu-Pâun autorii de câpâtâi sunt cei care îi stau cu  adevârat sub câpâtâi şi mai puţin (sau nicidecum) acei care apar în diverse ipostaze în cârţile sale. Apreciind importanţa ultimilor -- de la M.Eminescu la mari poeţii interbelici, apoi la N.Stânescu, M.Sorescu, N.Danilov, pe un versant, de la Grigire Vieru la Iulian Filip, pe celâlalt, iar pe de altâ parte, de la Homer, Dante, Shakepeare, Baudelaire, Rimbaud, Mallarme, Whitman la poezia avangardistâ şi  contemporanâ rusâ, am putea semnala câ în poezia lui Em.Galaicu-Pâun puţin-multul substrat livresc duce nu atât spre opere şi autori ţinând de domeniul obscurului cât spre adstratul (totalitatea elementelor strâine care se adaugâ unui idiom după  constituirea lui) ce se divulgâ aluziv sau intuitiv acelui critic iniţiat, primit cu titlu de “coautor” în spaţiul sacru al poemului şi despre care autorul Levităţii-lor vorbea, cu toată francheţea, întru-un interviu acordat lui Ion Gherman.
Poezia lui Em. Găllaicu Păun are valoarea unui pseudotrătat de poetică modernistă şi postmodernistă pentru cititorul hotărît să-şi assume noua sensibilitate lirică.  Ea se   aşeazâ, ca Turbinca, de-a curmezişul interpretârilor care nu-i pot fixa în formule suple vasta reprezentaţie de ceremonii sub formâ de citate şi acrobaţii lingvistice. Vom enumera o parte din ele: jocuri de cuvinte (cuvinte compuse, vocabule în şi între vocabule lexeme frânte la silaba care sunâ mai tâios sau mai frumos, cuvinte suprasaturate de semne de exclamare sau întrebare, de paranteze şi suspensii etc.), citate în relief şi false citate, o sumedenie de majuscule, paranteze pâtrate şi rotunde, scâriţe, spaţii albe, cifre (arabe şi romane), linii de pauzâ, nume strâine (personalitâţi, personaje mitice şi literare), referinţe poliglote, sublinieri, asteriscuri, note de subsol, calambururr paradoxuri, motouri (folclorice şi livreşti), dedicaţii, interjecţii, titluri (dublate, triplate) etc. Modelele sunt cunoscute, iar exemplele pot fi întâlnite la orice paginâ de carte a autorului în discuţie. Nu ele conteazâ: extravaganţa acestui rapsod postmodern care şi-a dus fluierul la anticar, în schimbul unui volum de vede, şi acum doineşte la sintetizator;
Nici un poet important ca inovator al formei nu scapă nevenerat în perpetuul inventar galaichian. Deocamdată cele patru volume lirice ale sale - chiar uitând "naiva" plachetâ Lumina proprie (1986) şi o bunâ parte din ezitantul între clasici şi modemi Abece-dor (1989) - ar umplea de sens o viaţâ de hermeneut care s-ar încâpâţina sâ tragâ de toate iţele, nodurile, dinţii spetei, suveicile, ţevile şi vâtalele poemelor...
Inegalâ în valoarea înscenârii tragediei apocaliptice, comico-grotesc implantatâ în istoria unui cotidian desacralizat, avid însâ de mîntuire, poezia lui Em.Galaicu-Pâun aratâ uneori o dezinteresatâ risipâ de talent, rod al unui optimism exaltat care e numai al vârstei. Adevârat, pe alocuri, aceastâ generozitate creativâ ia forme brute. E o poezie hamicâ, sub semnul reflecţiei antidogmatice, aerisitâ de o luciditate clarvâzâtoare, ironizând, cu şâgâlnicie, perfecţiunea de floare forjată a conceptului barbian, aşezat de acesta la antipodul liricii leneşe.        
Cu poemele Gesturi, Evantai, Elektra, Cel bătut îl duce pe cel nebătut, Vaca şi Înălţarea  Em. Galaicu-Păun concurează scrierile notabile ale optzecismului romănesc. Punctulcade pe locul unei promisiuni ieşite din comun . A