1 Arta poetică_Concepţia despre poezie şi misiunea poetului-Mihai Eminescu

        Mihai Eminescu este în literatura română „poetul nepereche” ,creator al unei opere care străbate timpul neuscată de seve prin interpretare şi netocite de repetate rostiri.                                                                                                                                                                                           La Eminescu nu se poete vorbi de o poezie programatică , ideile sale despre artă nu se constituie în poezii anume, ci se regăsesc în întreaga sa creaţie , fie în publicistică, fie în poeziile despre artă, concepţiile sale despre condiţia poetului şi menirea artei sale fiind exprimate într-un fel sau altul , în majoritatea creaţiilor lirice. Câteva creaţii ale lui Eminescu direcţionează concepţia poetică ,cele mai multe fiind postume, deşi unele fuseseră scrise la începutul perioadei de creaţie ori în plină maturitate: ”Icoană şi privaz”, „eu nu cred nici în Iehova”, „Ordin şi poetul”, „Iambul”, „În zadar în colbul şcolii”. Între poeziile programatice antume se numără „Epigonii”, „Glossă”, „Odă(în metru antic)”, „Criticilor mei” care sunt şi cele mai valoroase din punct de vedere literar şi profund filozofice.
    În „Epigonii” Mihai Eminescu dă definiţia poeziei, pornind de la întrebarea „Ce e poezia?”, pe care o concepe ca pe o creaţie pură, divină, în care imaginile poetice sunt „icoane”, ce înnobilează prin sensibilitate, emoţie, „glasuri tremurate” mintea şi sufletul omenesc:
       „…Înger palid cu priviri curate,
         Voluptuos joc cu icoane şi cu glasuri tremurate,
        Strai de purpură şi aur peste ţărâna cea grea.”
    Eminescu îi mărturiseşte lui Iacob Negruzzi într-o scrisoare ce însoţeşte poezia „Epigonii”, motivele pentru care aduce laude poeţilor elogiaţi care „nu sunt pentru meritul intern al lucrărilor lor, ci numai pentru că într-adevăr te mişcă acea naivitate sinceră, neconştientă cu care lucra ei.”
   Eminescu se încadrează singur în curentul literar al romanticilor , recunoscând înclinaţia sa de vizionar, scepticismul solitar şi preferinţa sa pentru antiteză:
        „Nu mă-ntoarceţi nici cu clasici
         Nici cu stil curat şi antic
         Toate-mi sunt deopotrivă
         Eu rămân ce-am fost:romantic.”
                                                                         ( Eu nu cred în Iehova)
    În ciuda acestei afirmaţii ,Mihai Eminescu înclină uneori spre clasicism, preţuind profunzimea de gândire a anticilor prin promovarea idealurilor de bine, frumos şi adevărat, prin aspiraţia către perfecţiune şi echilibru, prin stil clar, armonios şi prin ironia rece a raţiunii:
          „Vreme trece, vreme vine,
            Toate-s vechi şi nouă toate,
           Ce e rău şi ce e bine
           Tu te–ntreabă şi socoate;
           Nu spera şi nu ai teamă,
          Ce e val ca valul trece;
          De te-ndeamnă de te cheamă,
          Tu rămâi la toate rece.”                                         Glossă
 
1   Eminescu aspiră în permanenţă spre o artă ideală, care să transfigureze realitatea, fiind mereu preocupat să găsească acel cuvânt „ce exprimă adevărul”:
           „Şi am visat odată să fiu poet…Un vis
            Deşert şi fără noimă ce merit-un surâs
            De crudă ironie …Şi ce-am mai vrut să fiu?
            Voit-am a mea limbă să fie ca un rău…”          Icoană şi privaz
   Viziunea sceptică eminesciană privind condiţia poetului în lume , în societatea contemporană superficială, incapabilă să aprecieze arta adevărată, preocupată fiind de interese materiale, meschine este ilustrată în poezia „Criticilor mei”:
     „Ah!Atunci ţi se pare                     Critici voi, cu flori deşerte        
      Ca pe cap îţi cade cerul:              Care roade n-aţi adus
      Unde vei găsi cuvântul                 E uşor a scrie versuri
      Ce exprimă adevărul?                 Când nimic nu ai de spus.”
  Poezia trebuie să exprime întotdeauna adevărul vieţii, sentimentele profunde trăite de poet, existenţa omului să fie singurul izvor al inspiraţiei lirice:
    „În zadar în colbul şcolii,                  Nu e carte să înveţi
     Prin autori mâncaţi de molii,          Că viaţa să aibă preţ
     Cauţi urma frumuseţii                     Ci trăieşte, chinuieşte
     Şi îndemnurile vieţii,                       Şi de toate pătimeşte
     (…)                                                  Şi-ai auzit cum iarba creşte.”     
                                                                        În zadar în colbul şcolii
    Ultimul mare romantic european a dat măsura perfecţiunii clasice în poezia „Odă (în mediul antic)”, operă a maturizării depline a artei eminesciene. Poezia exprimă viziunea filozofică a poetului asupra iubirii şi a morţii în substanţa clasică materializată cu elemente romantice. Poetul îşi înalţă privirea la „steaua/Singurătăţii”, căutând înţelesurile firii, aspirând spre ideal, printr-o reîntoarcere nostalgică spre propria tinereţe, vărsta visării, când moartea-i părea undeva departe: „Nu credeam să-nvăţ a murii vreodată.” Echilibrul sufletesc îi este tulburat de apariţia sentimentului de iubire „dureros de dulce”, care-i dă şi perspectiva morţii. Iubirea este un foc mistuitor pe care nu-l poate stinge „cu toate/Apele mării”. Chinurile provocate de iubire poetului sunt asemuite cu cele ale lui Hercule şi Nessus, personaje mitologice ce devin simboluri sugestive ale suferinţei. Poetul, mistuit de propriul vis, meditează asupra ideii de moarte, invocând tot un simbol mitologic, acela al păsării Pheonix:
   „De-al meu propriu vis, mistuit mă vaiet,
     Pe-al meu propriu rug, mă topesc în flăcări…
    Pot să mai renviu luminos din el ca Pasărea Pheonix?”
  Crezul artistic al lui Mihai Eminescu este acela că numai arta eternizează creatorului, îl poete face nemuritor, idee exprimată în poezia intitulată sugestiv „Numai poetul…”:
   „Lumea toată-i trecătoare,                 Numai poetul
    Oamenii se trec şi mor                      Ca pasări ce zboară
    Ca şi miile de unde,                          Deasupra valurilor,
    Ce un suflet le pătrunde ,                Trece peste nemărginirea timpului…
    Treierând necontenit                       În ramurile gândului,
   Sânul mării infinit.                           În sfintele lunci ,
                                                            Unde pasări ca el
                                                            Se-ntrec în cântări.”