1



Poezia “Doina” se include în volumul Poezii adunate şi îndreptate de Vasile Alecsandri, culegere de folclor publicată în 1852.
    Creaţia lirică, populară, în versuri, ce exprimă confesiv cea mai bogată gamă de sentimente umane: dragoste, ură, jale, revoltă.
    Ca orice creaţie folcloricăţi aceasta are caracter oral, anonim, tradiţional, sincretic şi traditional.
    Ca o formulă specifică doinei este cea de început: “Doină, doină cântec dulce”, sau o structură poetică exclamativă, vizînd legătura omului cu natura.
    Apar astfel motive specifice cum ar fi: al comuniunii omului cu natura, al codrului, al dorului. Sentimentele dominante sunt exprimate sub forma unui monolog sau al unui dialog cu elementele naturii.
    Lirismul oscilează între tristeţe şi speranţă. Tehnicile specifice doinei sunt: vocativele, repetiţiile, verbele la imperativ, exclamaţiile şi interogaţiile.
    Procedeele artistice specifice sunt: invocaţiile retorice, personificările, paralelismele, epitetele, comparaţiile şi inversiunile.
    Titlul denumeşte una din cele mai frumoase şi mai dragi creaţii populare româneşti.
    Creaţia lirică, doina exprimă sentimente de dragoste ale românului faţă de această creaţie specifică neamului românesc.
    Aceasta la însoţit pe român în toate momentele decisive ale vieţii, versurile mângâindu-i sufletul şi alinându-i tristeţea în momente de restrişte, vibrând de bucurie în clipele sale de fericire. Această creaţie lirică debutează cu cu o repetiţie asociată cu un epitet expresiv, cu o formulă de adresare: “Doină, doină cântec dulce”. Viersul ei vrăjit încântă pe oricine şi-l ţine în loc, ipresionându-l prin vitalitate şi pasiune(“viers de foc”): “Când te-aud, nu m-aş mai duce!; Când răsuni, eu stau pe loc!”.
Rotaţia anotimpurilor e transpusă în universul ei sensibil: bucuria la venirea primăverii o dată cu renaşterea naturii(“Eu cânt doina pe afară, / De mă-ngând cu florile     /Şi privighetorile“), dar şi tristeţea la venirea iernii ce viscoleşte. Când românul cânta doina lângă vatră (“Eu cânt doina-nchis în casă, / De-mi mai mângâi zilele, / Zilele şi nopţile”).
La venirea primăverii, românul  îşi simte sufletul tresărind la cântecul tumtos al doinei haiduceşti (“Frunza-n codru cât învie, / Doina cânt de voinicie”). Apare aici un motiv specific al acestei creaţii literale folclorice: comuniunea strânsă dintre om şi natură.
    Doina reprezintă chiar sufletul românului, căci suspinul şi şoapta ei îi dau bucuria de a trăi, înfruntând soarta ( Doina cânt, doina şoptesc, /Tot cu doina vieţuiesc”). Repetiţiile “doina” şi enumeraţiile: “zic”, “şoptesc”, “vieţuiesc”, precum şi epitetele “cântec dulce” , “viers cu foc” amplifică varietatea sentimentelor faţă de această creaţie cu caracter oral, anonim, tradiţional, sincretic şi sincretic. Totodată repetiţiile şi enumeraţiile: De mă-ngând cu florile     /Şi privighetorile“ amplifică ideea de timp îndelungat de când doina a apărut în viaţa românului.
Enumeraţia personificărilor este procedeul artistic fundamental din această poezie.
    Ca tehnică specifică se observă folosirea exclamaţiilor realizate prin vocative: “Doina, doina,”
    Enumeraţia verbelor la indicativ: “zic”, “şoptesc”, “vieţuiesc” aduc versul doinei mai aproape de sufletul omului.
    Subiectivismul este accentuat de folosirea verbelor şi pronumelui de persoana I: aud, m-aş duce, stau, cânt, mângâi .
    Subiectivismul dă muzicalitate versurilor amplificată de elementele prozodice: rima împerecheată, ritmul trohaic, măsura scurtă, de 7-8 silabe.
    Argumentele aduse demonstrează că această operă lirică, populară, în versuri, ce exprimă confesiv cea mai bogată gamă de sentimente umane: dragoste, ură, jale, revoltă este o doină.