1 Bacalaureat 2003

Rezolvări subiecte română oral


1) Ilustrează conceptul operaţional povestire, prin referire la o operă literară studiată.

Povestirea este specie a genului epic relatând faptele din punctul de vedere al unui narator care este martor sau participant la evenimentul povestit.
După apariţia mai multor volume de proză şi memorialistică, Mihail Sadoveanu îşi încheie cea dintâi etapă de creaţie artistică cu o capodoperă: Hanul Ancuţei. “Hanul Ancuţei” este alcătuită din 9 povestiri independente.
În povestirea Fântâna dintre plopi, naraţiunea debutează cu evocarea reîntâlnirii după un sfert de veac, la hanul Ancuţei celei tinere, dintre comisul Ioniţă din Drăgăneşti şi căpitanul Neculai Isaac. Cei doi s-au îmbrăţişat cu frăţească bucurie, Ioniţă întrebându-l pe celălalt în ce împrejurări cumplite “a pierdut o lumină oculară”. Îndemnat de prietenul regăsit, el istoriseşte o dramă petrecută în tinereţea sa aventuroasă. Căpitanul îi mărturiseşte cu tristeţe că în acelaşi spaţiu, dar cu 25 de ani înainte, “a avut loc o întâmplare năpraznică, iar Dumnezeu l-a întors iarăşi prin locurile acelei dureri”. Protagonistul întâmplării recunoaşte că în tinereţe “era buiac şi ticălos”, mama lui încercând să-l cuminţească şi să-l însoare. Îndrăgostindu-se sincer de o tânără ţigancă, pe nume Marga, căpitanul va fi atacat într-o noapte de complicii fetei, cu scopul de a-l jefui. Marga fusese învăţată să-l avertizeze abia în ultimul moment asupra primejdiei, ca el să nu i se mai poată opune. Când înţeleg că potenţiala victimă a aflat mai devreme decât trebuia despre intenţiile lor, aşteptându-i înarmat şi cu Lupei, câinele, alături de el, ţiganii o ucid pe Marga şi o aruncă în fântână, făcând-o să plătească trădarea neamului său cu propria viaţă.
Fântâna, cu adâncurile ei simbolizează atât viaţa, cât şi moartea, reunite în amintirea de neşters a unei femei deosebite şi a devotamentului ei absolut în numele iubirii.


 2) Ilustrează conceptul operaţional de nuvelă psihologică, prin referire la opera studiată.

Nuvela este operă epică în proză, cu un singur fir epic, cu un conflict concentrat, cu puţine personaje şi construită, de obicei, în jurul unui personaj principal.
Nuvela Moara cu noroc, de Ioan Slavici, este considerată o capodoperă a prozei române de observare psihologică.
Nuvela devine o adevărată scenă de confruntare a două caractere puternice: Ghiţă şi Lică Sămădăul, celelalte personaje având menirea să le scoată mai bine în evidenţă trăsăturile. Ghiţă ia în arendă cârciuma de la Moara cu noroc cu intenţia de a se îmbogăţi, dar nu ca să trăiască mai bine, ci ca să fie cineva, să fie respectat.
Frământările sufleteşti ale hangiului se ivesc în momentele apariţiei lui Lică, o prezenţă fatală care zădărniceşte bunul mers al lucrurilor.
Ana, soţia lui Ghiţă, intuieşte chiar de la început că acest personaj ciudat e “un om rău şi primejdios”. Ghiţă se simte fascinat, dar şi înspăimântat de tăria de caracter a Sămădăului şi treptat se lasă antrenat, direct sau indirect, în afacerile necinstite ale acestuia.
Aflat în faţa judecătorului, Ghiţă nu îndrăzneşte să dea în vileag fărădelegile porcarului Lică, acestea neputând fi dovedite, deoarece “Lică ştia să-şi aleagă stăpânii...”
Totuşi, setea de răzbunare a lui Ghiţă, jignit de Sămădău, în cele din urmă nu poate fi stăvilită. Se hotărăşte să-l dea prins lui Pintea, dar întorcându-se cu acesta şi cu alţi doi jandarmi, îl vede plecând de la Moara cu noroc, cârciumarul pierzând prilejul de a dovedi vina lui Lică. Ghiţă mai speră în îndreptarea lucrurilor şi, astfel, cei care iniţial erau călăuziţi de principiul onestităţii, sfârşesc într-un mod tragic.
Slavici pedepseşte toate personajele amestecate în afaceri necinstite, iar flăcările care cuprind cârciuma au efect purificator.


3) Ilustrează conceptul operaţional nuvelă istorică, prin referire la o operă studiată.

Nuvela este operă epică în proză, cu un singur fir epic, cu un conflict concentrat, cu puţine personaje şi construită, de obicei, în jurul unui personaj principal.
În primul număr al “Daciei Literare” a apărut şi cea dintâi nuvelă istorică: Alexandru Lăpuşneanul de Costache Negruzzi.
Nuvela prezintă un episod din istoria Moldovei, în fragmente simetrice cei 5 ani ai celei de-a doua domnii a lui Alexandru Lăpuşneanul. În centrul nuvelei, scriitorul îl aşează pe Domnul Moldovei, toate celelalte personaje, ca şi acţiunile prezentate fiind orientate spre reliefarea caracterului acestuia.
Fiind trădat de boieri, în prima sa domnie, Lăpuşneanul se întoarce în ţară cu ajutor turcesc. Solia celor patru boieri: Veveriţă, Moţoc, Spancioc şi Stroici, încearcă să-l convingă să renunţe la scaunul domnesc, “nărodul nu te vrea, nici nu te iubeşte şi Măria Ta să te întorci înapoi...” Dar hotărât şi neînduplecat el zice: “Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreu, dacă voi nu mă iubiţi, eu vă iubesc pre voi şi voi merge cu voia sau fără voia dumneavoastră”, “Să mă întorc? Mai degrabă-şi întoarce Dunărea cursul îndărăt”.
Când ocupă tronul este tiranic şi despotic cu boierii, pe care-i pedepseşte cu asprime. Cuvintele de avertisment: “Ai să dai samă, Doamnă” sunt spuse de soţia unui boier ucis doamnei Ruxandra, de aceea ea intervine la crudul domn, care îi promite şi ei un leac de frică, dar totul este în zadar. Boierii sunt atraşi într-o capcană, fiincă Lăpuşneanul cere împăcare şi în biserică ţine o cuvântare. La ospăţul de la Curtea domnească, 47 de boieri sunt ucişi din porunca lui Lăpuşneanul. În acest timp, poporul adunat în faţa palatului cere pe Moţoc: “Capul lui Moţoc vrem”, şi acesta moare ucis de mulţime.
După câţiva ani, Lăpuşneanul, bolnav, roagă să fie călugărit, dar când îşi revine din leşin şi văzându-se îmbrăcat în rasa de călugăr, este cuprins de furie şi strigă “De unde mă voi scula, pre mulţi am să popesc şi eu”. Îngrozită de atitudinea lui Lăpuşneanul, doamna Ruxandra, la îndemnul boierilor Spancioc şi Stroici, îl otrăveşte.


4) Ilustrează conceptul operaţional nuvelă fantastică, prin referire la o operă literară studiată.

Nuvela este operă epică în proză, cu un singur fir epic, cu un conflict concentrat, cu puţine personaje şi construită, de obicei, în jurul unui personaj principal.
La Ţigănci alături de nuvela “Pe strada Mântuleasa” este considerată capodopera nuvelei fantastice a lui Eliade. Fantasticul este o categorie estetică desemnând abolirea ordinii cunoscute a universului real prin modificarea dimensiunilor spaţio-temporale. Se reconfigurează un alt univers cu logici proprii dar care constituie o alternativă verosimilă a universului real.
Protagonistul este un ins mediocru cu un discurs bombastic: “Eu sunt Gavrilescu, dar pentru păcatele mele am ajuns profesor de pian”.
Nuvela este alcătuită din 8 episoade desemnând interferenţa dintre real şi fantastic: I, III, V, VII (real), II, IV, VI, VIII (ireal). În acest fel se sugerează interferenţa între universurile paralele în care trăieşte Gavrilescu, iar nuvela se defineşte cu o alegorie a morţii.


5) Ilustrează conceptul operaţional roman, prin referire la o operă literară studiată, alegând un tip de roman din lista următoare: tradiţional, modern, obiectiv, subiectiv.

Romanul este specia genului epic, în proză, de mare întindere, cu acţiune complexă ce se poate desfăşura pe mai multe planuri, cu personaje numeroase a căror personalitate este bine individualizată şi al căror destin este determinat de trăsăturile de caracter şi de întâmplările ce constituie subiectul operei.
E. Lovinescu îl fixează pe Liviu Rebreanu drept “creatorul obiectiv” prin excelenţă al romanului romantic. Romanul Ion a apărut în 1920 în forma sa definitivă şi fundamentează romanul obiectiv şi realist. Este o monografie a realităţilor satului ardelean de la începutul secolului al XX-lea. Conflictului este generat de lupta aprigă pentru pământ. Într-o lume în care statutul social al omului este stabilit în funcţie de pământul pe care-l posedă, este firesc faptul ca mândria lui Ion al Glanetaşului să-l ducă spre patima devoratoare pentru pământ. Soluţia lui Rebreanu este aceea că Ion se va căsători cu o fată bogată, Ana, deşi nu o iubeşte, Florica se va căsători cu George pentru că are pământ, iar Laura, fiica învăţătorului Herdelea îl va lua pe Pintea nu din dragoste, ci pentru că nu are zestre.
Personajul central al cărţii, Ion al Glanetaşului, este personaj reprezentativ pentru colectivitatea umană din care face parte prin mentalitatea clasei ţărăneşti şi a vremurilor căreia îi aparţin.
Sfârşitul lui Ion este năprasnic, este omorât de George Bulbuc, care-l surprinde iubindu-se cu nevasta lui.
Limbajul artistic al lui Liviu Rebreanu se individualizează prin câteva trăsături: precizia termenilor, acurateţea şi concizia exprimării, sobrietatea stilului, stilul anticalofil, lipsit de imagini artistice şi respectul pentru adevăr de unde reiese obiectivitatea şi realismul romanului.


6) Ilistrează conceptele operaţionale incipit şi final, folosind ca suport un text narativ studiat.

Romanul Ion a apărut în 1920 în forma sa definitivă şi fundamentează romanul social modern, obiectiv şi realist.
Incipitul romanului descriind drumul, semnifică o metaforă a vieţii cu bucurii şi necazuri. Numele locurilor: “Cişmeaua Mortului”, “Râpele Dracului”, sugerează faptele malefice petrecute acolo, numele satului Pripas, o comunitate oarecare a cărei viaţă poate fi regăsită oriunde. Crucea de lemn strâmbă, Hristosul de tablă ruginită, coroniţa de floare veştedă sunt indiciile unei comunităţi care a abandonat credinţa creştină, făcându-şi alţi idoli: pământul şi averea.
Finalul romanului reia metafora drumului, viaţa merge înainte, comunitatea n-a învăţat nimic din faptele petrecute în Pripas; singurele care se îndreaptă spre viitor sunt credinţa şi nădejdea reprezentată de turnul bisericii noi şi de raza care poleieşte Hristosul de tinichea. Generaţiile se succed, tânărul învăţător Zăgreanu va continua truda socrului său, ducând crucea unei existenţe mediocre însufleţite însă de sentimentul datoriei. Comunitatea a rămas aceiaşi, o vâltoare de patimi omeneşti fără început şi fără finalitate.


7) Ilustrează conceptele operaţionale temă şi motiv literar, pe baza unei poezii studiate, aparţinând unui autor canonic.

Tema este aspectul fundamental de viaţă pe baza căruia scriitorul îşi cunstruieşte subiectul, prin transpunere artistică.
Motiv literar reprezintă o situaţie cu caracter de generalitate, un personaj, un obiect sau un număr simbolic ori o maximă sau formulă care se repetă în momente variate ale aceleiaşi opere sau în creaţii diferite.
Poezia Glossă a apărut în primul val editat de Titu Maiorescu în 1883.
“Glossa” lui Mihai Eminescu se încadrează în marile creaţii universale şi ale literaturii romantica, având ca temă fundamentală timpul, iar ca motive: fugit irreparabile tempus (timpul fuge fără să se mai întoarcă), fortuna lobilis (soartă schimbătoare) şi vanitas va nitatum (deşertăciunea deşertăciunilor).
Încă din prima strofă, considerată strofa – temă a poeziei, unde vorbele sunt puse la prezentul etern, cititorul intră în contat cu aceste adevpruri general-valabile.
Ca şi în alte poezii, poetul meditează asupra perisabilităţii timpului: “Vreme trece, vreme vine/ Toate-s vechi şi nouă toate.”, repetiţia cuvintelor “vreme” şi “toate”, şi antinomia termenilor “vechi”-“nouă” sugerează tocmai această idee.
În strofa a patra, apare lumea ca teatru, motiv preluat de Eminescu din filosofia antică hindusă.
În “Glossă”, lumea este văzută ca o imensă scenă de teatru spre care înţeleptul priveşte ca spectator: “Privitor ca la teatru/ Tu în lume să te-nchipui/ Joace unul şi pe patru/ Totuşi tu ghici-vei chipu-i”.
Revenind apoi în strofele VI şi VIII, această idee devine laitmotivul poeziei.


8) Caracterizează personajul preferat dintr-o comedie studiată.

Zoe Trahanache din “O scrisoare pierdută” (I. L. Caragiale)
Zoe Trahanache, soţia lui Zaharia Trahanache şi amanta lui Tipătescu, este singurul personaj feminin al lui Caragiale care reprezintă doamna distinsă din societatea burgheză, nefăcând parte, ca celelalte eroine, din lumea mahalalelor. Este tipul cochetei, este inteligentă, autoritară, ambiţioasă şi îşi impune voinţa în faţa oricui. Marchează în comedie triunghiul conjugal, prin care Caragiale satirizează tarele morale ale societăţii burgheze. Este o luptătoare hotărâtă, folosind tot arsenalul de arme feminine pentru a-şi salva onoarea, de la rugăminţi şi lamentaţii (“Fănică, dacă mă iubeşti, dacă ai ţinut tu la mine măcar un moment în viaţa ta, scapă-mă, scapă-mă de ruşine”), trecând la ameninţarea cu sinuciderea (“Trebuie să-mi cedezi, ori nu şi atuncea mor şi dacă mă laşi să mor, după ce-oi muri poate să se întâmple orice”) până la o energie impresionantă la o femeie ce se dovedeşte a fi o luptătoare (“Am să lupt cu tine, om ingrat şi fără inimă”). Deşi în epocă femeile nu aveau dreptul la vot, ea îşi impune candidatul, pe Nae Caţavencu, având un singur ţel, acela de a căpăta scrisoarea de amor, altfel şi-ar fi distrus prestigiul şi poziţia socială, viaţa tihnită şi lipsită de griji de care beneficia din plin (“îl aleg eu, eu şi cu bărbatul meu”). Pendulând între soţ şi amant cu inteligenţă şi abilitate, conduce din umbră manevrele politicii, toţi fiind conştienţi de puterea ei (“al dumneavoastră, coane Fănică şi-al coanii Zoiţica” - Pristanda). Are asupra bărbaţilor o seducţie aparte, care o face înţelegătoare, generoasă, săvârşind cu delicateţe gestul de iertare a lui Caţavencu atunci când îşi recapătă scrisoarea, asigurându-se cu abilitate de devotamentul acestuia pentru a conduce festivitatea alegerilor, pentru că aceasta “nu-i cea din urmă Cameră”. Cetăţeanul turmentat închină şi el “În cinstea coanii Joiţichii că e damă bună!”.


9) Ilustrează conceptul operaţional dramă, prin referire la o operă literară studiată.

Drama este specie a genului dramatic, caracterizată prin ilustrarea vieţii reale într-un conflict complex şi puternic al personajelor, cu întâmplări şi situaţii tragice, în care eroii au un destin nefericit. Drama are o mare varietate tematică.
Drama Jocul ielelor îl are ca protagonist pe Gelu Ruscanu, redactor şi director al ziarului socialist “Dreptatea socială” care este în posesia unor date compromiţătoare asupra ministrului justuţiei Şerban Saru-Sineşti.
Dorind să publice aceste date în numele principiului adevărului absolut, Ruscanu se loveşte de împotrivirea camarazilor săi de partid care ar dori să negocieze eliberarea unui muncitor bolnav în schimbul nepublicării scrisorii.Eroul crede că adevărul trebuie cunoscut indiferent de urmările pe care revelarea lui ar avea în vieţile oamenilor.
Aflând despre delapidarea săvârşită de tatăl său în tinereţe, despre faptul că ministrul l-a ajutat în acea împrejurare pe Grigore Ruscanu, eroul simte clătinându-se principiile sale morale, ferm în ideile sale despre justiţie, el devine ambiguu când se raportează la elementele concrete ale vieţii, conştientizează propria sa duplicitate şi se sinucide. Înainte de aceasta, Gelu îşi recunoaşte înfrângerea: “lumea asta din care îţi tragi hrana este atât de objectă încât nu te tolerează decât cu preţul complicităţii.”
În dialogul său cu tovarăşul din partid, Praida, se dezvăluie rigiditatea în convingerile abstracte. Praida numeşte dreptatea lui Gelu Ruscanu inumană, “cel puţin abstractă” şi defineşte goana lui după absolut ca pe o vrajă care a învăluit un flăcău ce a surprins într-o noapte cu lună jocul ielelor.
Drama se defineşte astfel ca o creaţie ce surprinde contradicţiile în care se zbat o conştiinţă şi o inteligenţă severă cu ea însăşi. Este o meditaţie asupra absolutului înţeles ca o aspiraţie umană.


10) Ilustrează trăsăturile prozei romantice, prin referire la o operă literară studiată.

Romantismul este mişcarea literară şi artistică apărută la începutul secolului XIX ca o reacţie împotriva clasicismului şi regulilor lui formale, fiind caracterizată prin introducerea notelor de lirism, de sensibilitate, de imaginaţie, prin cultul naturii şi tendinţa evaziunii în trecut.
Romantismul nuvelei Alexandru Lăpuşneanul este susţinut de tema capodoperei care este de natură istorică, de felul în care este creat personajul principal. Astfel, Lăpuşneanul este un personaj excepţional pus în împrejurări excepţionale, prin cinismul, tirania şi despotismul său ucide boierii şi alcătuieşte o piramidă cu capetele lor. De asemenea, este un personaj romantic – fiind contradictoriu, adică conceput din “umbre şi lumini”. Antiteza romantică este realizată între blândeţea gingaşă, duioşia doamnei Ruxandra şi cruzimea, tirania, despotismul lui Lăpuşneanul. Punctul culminant este realizat într-o scenă romantică macabră, măcelul.
Prezenţa poporului este o preocupare a romancierilor care aduce personaje şi din alte clase sociale, de jos. Dar cu forţă realistă remarcabilă, Negruzzi realizează personajul colectiv prin trăsături, gradat relevate: mai întâi mulţimea vine la palat din curiozitate, apoi, întrebată ce vrea, se adună în cete, ca în cele din urmă să devină o singură voinţă, să aibă unitate de idei: “Moţoc să moară! Capul lui Moţoc vrem.”
Alte elemente romantice mai sunt: descrierea naturii sinistre, otrava, nebunia, culoarea de epocă prin descrierea vestimentaţiei şi a bucatelor.


11) Ilustrează trăsăturile prozei realiste prin referire la o operă literară studiată.

Realismul este curentul literar prin care concepţia artistică, literară, are ca preocupare reprezentarea obiectivă, veridică a realităţii.
Romanul Ion a apărut în 1920 în forma sa definitivă şi fundamentează romanul realist modern.
Subiectul are o intrigă simplă: Ion Pop al Glanetaşului dorelte pământul cu o patimă mistuitoare căci tatăl său “sărac iască şi lenevitor de n-avea pereche” a mâncat repede zestrea Zenobiei.
Iubea pământul de mic copil. A crescut râvnind şi pizmuind pe cie bogaţi, dorind cu orice preţ să aibă pământ “cât mai mult”. “De pe atunci pământul i-a fost mai drag ca o mamă.”
În acest scop o seduce pe Ana, fiica lui Vasile Baciu, “bocotanul” satului, deşi era urâtă şi n-o iubea.
Bătută, alergând mereu între un bărbat care abia o mai cunoştea şi un tată care o trata ca pe o duşmancă, Ana, care rămăsese însărcinată, vedea în nunta ei capătul necazurilor. Urmărindu-şi scopul cu tenacitate, Ion intră în posesia pământurilor pe care jindui-se cu lăcomie.
Odată nunta făcută, Ion se îndepărtează de Ana “De-abia acum înţelesese Ion că odată cu pământurile trebuie să primească şi pe Ana şi că fără ea n-ar fi dobândit niciodată averea. I se părea o străină şi nu-i venea a crede că în pântecele ei se plămădeşte o fiinţă din sângele lui.”
Iubirea ascunsă pentru Florica, cae frumoasă şi săracă, măritată mai târziu cu George Bulbuc, nu-i dă pace.
Tratată inuman şi de către Ion şi de către tatăl ei, Ana îşi curmă viaţa. Copilul rămas se îmbolnăveşte şi moare spre disperarea lui Ion care vedea în el graniţa păstrării pământurilor lui Vasile Baciu.
Ion este ucis de către George Bulbuc, bărbatul Floricăi, fiind astfel pedepsit pentru faptele sale nelegiuite.


12) Ilustrează modalităţile de caracterizare a personajului, prin referire la un roman de tip subiectiv studiat.

Eroul romanului Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, de Camil Petrescu, trăieşte două realităţi: realitatea timpului cronologic (frontul) şi realitatea timpului psihologic.
Ştefan Gheorghidiu este un personaj problematic; un intelectual-student la filozofie, cu preocupări teoretice, un tip orgolios, avid de cunoaştere absolută atât prin dragoste cât şi prin experienţă directă, trăită a războiului.
Prima experienţă a cunoaşterii, iubirea, trăită sub semnul incertitudinii, e semnalată direct. Căsătorit cu cea mai frumoasă dintre colegele sale, în care crede a fi găsit idealul femeii iubite, tânărul cuplu cunoaşte o schimbare radicală a existenţei lor datorată unei moşteniri neaşteptate lăsate de un unchi bogat, Tache.
Aspirând la dragostea absolută, eroul doreşte certitudinea absolută. Natura reflexivă, conştient de chinul său lăuntric, Ştefan Ghiorghidiu adună, progresiv, semne ale neliniştii şi îndoielilor sale interioare şi le disecă cu minuţiozitate. Viaţa lui Ştefan Gheorghidiu a devenit curând “o tortură”, nu mai putea citi nici o carte, părăsise universitatea.
Plimbarea la Odobeşti, într-un grup mai mare, declanşează criza de gelozie şi incertitudinea iubirii, pune sub semnul îndoielii fidelitatea femeii iubite. Compania domnului G., avocatul obscur, dar bărbat modern, acordă soţiei sale, Ela, care cocheta, amplifică suspiciunile lui Ştefan.
Confesându-se şi analizându-se, eroul respinge ca vulgară etichetarea ca gelos: “Nu, n-am fost niciodată gelos, deşi am suferit atâta din cauza iubirii.”
Experienţa războiului constituie pentru Ştefan Gheorghidiu o experienţă decisivă, un punct terminus al dramei intelectuale, o dramă a personalităţii.
Gheorghidiu devine alt om în primele ceasuri de război. Gelozia rămâne undeva, departe, şi lipsită de însemnătate. Jurnalul lui de front conturează o personalitate complexă, aflată în împrejurări inedite, confruntându-se cu moartea, dar mai ales confruntată cu ea însăşi.
Rănit şi spitalizat, se întoarce în Bucureşti. Acasă, lângă Ela, simţea o înstrăinare definitivă. Experienţa frontului a fost decisivă. Drama iubirii lui este acum intrată definitiv în umbră.
Prin cele două ipostaze pe care le trăieşte eroul, romanul “Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” este un “neîntrerupt marş tot mai adânc în conştiinţă”.


13) Prezintă construcţia subiectului unui roman de George Călinescu, prin referire la acţiune, conflict, relaţii spaţiale şi temporale.

Apariţia romanului Enigma Otiliei (1932) este determinată de atitudinea polemică a lui George Călinescu faţă de proza subiectivă.
Subiectul romanului nu este spectaculos, demersul narativ neurmărind, în principal, relatarea unor evenimente, ci conturarea unei atmonsfere, cea a familiei burgheze cu putreziciunea ei morală.
Romanul se deschide în spirit balzacian, cu o scenă de familie “într-o seară de la începutul lui iulie 1909”, în casa lui Costache Girgiuveanu din strada Antim, din Bucureşti. Sunt reuniţi la jocul de cărţi, ce se desfăşoară în fiecare seară, membrii celor două familii a lui moş Costache şi cea a surorii sale Aglae, musafirul lor nelipsit fiind Pascalopol, atras de feminitatea adolescentină a Otiliei.
Planul epic principal al romanului îl are în conceptul său pe bătrânul Costache Giurgiuveanu a cărui biografie se împleteşte cu a Aglaei, sora lui, ce manifestă o grijă maternă sufocantă pentru Olimpia, Aurica şi Titi, copii ei, rezultaţi din căsătoria cu Simion Tulea. Acestora li se adaugă inventivul Stănică Raţiu, ginerele Aglaei, soţul Olimpiei.
Eforturile lor sunt canalizate, pe de o parte, spre a urmări ca nimic din averea bătrânului să nu se înstrăineze, iar pe de alta, spre înlăturarea Otiliei, fiica vitregă a lui Costache, căreia i s-ar fi cuvenit moştenirea. Îndemnat de Pascalopol să-i asigure acesteia viitorul, bătrânul amână la nesfârşit întocmirea testamentului, ţinând banii ascunşi sub saltea. Nici după ce cade grav bolnav, nu se hotărăşte, ceea ce-i va înlesni “clanului” Tulea să-l supravegheze mai îndeaproape. De starea lui va profita mai ales Stănică Raţiu care, surprinzând-ul singur, pe patul de suferinţă, îi va smulge banii ascunşi, provocându-i astfel un şoc cerebral ce-i va fi fatal. Intrând în posesia moştenirii, escrocul o va părăsi pe Olimpia, în timp ce Aglae, îşi pierde interesul faţă de familie, uitându-şi chiar şi soţul internat în ospiciu.
Demersul narativ din planul secundar, urmăreşte dragostea sinceră dintre cei doi adolescenţi, Felix şi Otilia. Tânăra îl iubeşte cu dăruire pe ambiţiosul Felix, pe care îl admiră pentru preocupările sale intelectuale, considerând însă că iar sta în calea carierei, din care tânărul îşi făcuse un ideal, Otilia optează în cele din urmă pentru Pascalopol, cu care se şi căsătoreşte, spre a trăi o viaţă confortabilă.
Romanul are un final deschis, cititorul aflând cu surprindere că, după scurt timp, îl părăseşte şi pe Pascalopol, devenind “nevasta unui conte sau aşa ceva” de prin Spania sau America, destinul ei rămânând şi mai departe o enigmă.


14) Ilustrează modalităţile de caracterizare a personajului, prin referire la o nuvelă psihologică studiată.

Nuvela În vreme de război a apărut în anul 1898 şi este alcătuită din 3 capitole, fiecare marcând o etapă în evoluţia lui Stavrache şi apoi pe 3 planuri, încadrându-l pe hangiu în categoria oamenilor haini, avari, autorul creează tipologii
În primul plan întâmplările sunt reletate de autor. Stavrache, care moşteneşte averea fratelui său, Iancu Georgescu, trăieşte spaima reîntoarcerii acestuia. Scrisoarea îl linişteşte o scurtă perioadă de timp, pentru ca apoi să cadă pradă halucinaţiilor. Glasul celui plecat îi revine în minte în mod obsesiv şi chinuitor: “Gândeai c-am murit, neică?” Hangiul şi-l închipuie pe popa Iancu într-o înverşunată încleştare, el reuşind să-şi înfingă degetele în muşchii grumazului adversarului,  rupându-i încheietura cerbicii.
Caragiale analizează minuţios reacţiile fiziologice ale acestuia în momentul întâlnirii cu popa Iancu: gura îi este întredeschisă, dar fără să poată vorbi, ochii holbaţi, iar mâinile încleştate. La un moment dar Stavrache este incapabil să distingă planul real de cel al halucinaţiilor. Pentru el, pierderea averii este o catastrofă de mari proporţii.

1 Cel de-al doilea plan al nuvelei, planul dialogat este surprins gradat, dialogurile sunt comprimate, propoziţiile interogative destul de numeroase, presupun gesturi. Din discuţia cu avocatul reies temerile lui Stavrache, în ciuda asigurărilor pe care le primeşte. Dialogul cu fetiţa care venise să cumpere rachiu şi gaz, dezvăluie capacitatea acestuia.
Natura intervine în planul al treilea când toate întâmplările au loc noaptea: popa Iancu vine la fratele său noaptea târziu şi tot noaptea se reîntoarce popa Iancu pentru a-i cere banii lui Stavrache.
 “În vreme de război”, una dintre cele mai reprezentative nuvele, urmăreşte un caz psihologic în care setea de bani desfigurează sufletul uman.


15) Prezintă particularităţile de structură şi de expresivitate prin care se manifestă sensibilitatea simbolistă într-o poezie studiată, aparţinând lui George Bacovia.

Simbolismul: curent literar care a apărut în Franţa care, considerând lumea reală drept un ansamblu de simboluri, căuta să interpreteze în poezie semnificaţiile profunde ale lumii prin intuirea acestor simboluri.
Spre deosebire de pastelul tradiţional, care zugrăveşte un peisaj oferit contemplării, poezia Decor este un pastel stilizat, realizat în spiritul esteticii simboliste. Decorul este tipic mediului citadin, fiindcă privirea poetului este atrasă de imaginea parcului. Dar, uimitor într-o poezie despre mediul citadin este că apar elemente ale cadrului funerar. Atmosfera este de o tristeţe sfâşietoare. Deşi pare o natură moartă din care lipseşte eul, prin versul liber se semnalează prezenţa umană. Tabloul iernii realizat prin alternanţa repetetă a celor două elemente contrastante “alb-negru” (copacii albi – copacii negri, frunze albe – frunze negre, pene albe – pene negre) simbolizează un “decor de doliu funerar”, corespunzând aşadar unui personaj interior, sufletesc, bacovian. Imaginile par frânturi din realitate pe care el le-a reţinut în mod deosebit. Decorul cromatic produce prin repetiţia obsesivă neaşteptate efecte muzicale, de incantaţie (“Copacii albi, copacii negri”).


16) Evidenţiază elementele de compoziţie într-un text poetic studiat, aparţinând lui George Bacovia (titlu, incipit).

Titlul Lacustră, semnificând o locuinţă construită pe stâlpi deasupra unei ape, în epoca primitivă, sugerează de la început tendinţa de izolare, de refugiu al eului liric bacovian “terorizat până la demenţă de singurătatea şi de mizeria existenţială.”
Incipitul poeziei sugerează dimensiunea infinitului printr-o imagine auditivă. Astfel, versul al doilea din ultima strofă (“Tot tresărind, tot aşteptând”) devine prelungirea celui de-al doilea din prima strofă (“Aud materia plângând”). Plânsul de dimensiuni cosmice al naturii relevă adâncimea însingurării în care este dat poetului să se confunde. Această idee este reluată prin întoarcerea în timp, în anii istoriei. La rândul lor, locuinţele lacustre semnifică o asemenea reîntoarcere.


17) Ilustrează conceptul operaţional neomodernism, prin exemple dintr-un text liric studiat, aparţinând lui Nichita Stănescu.

Neomodernismul poetic (1960-1980) a constituit o revigorare a poeziei, o revenire a discursului liric la formulule de expresie metaforică, la imagini artistice, la reflecţii filozofice.
Poezia Leoaică tânără, iubirea este considerată o capodoperă a liricii erotice româneşti, individualizându-se prin transparenţa imaginilor şi proiecţia cosmică prin originalitatea metaforelor şi simetria compoziţiei. Poezia reprezentând o confesiune lirică a lui Nichita Stănescu, o artă poetică erotică, în care eul liric este puternic marcat de intensitatea şi forţa celui mai uman sentiment: iubirea.
Tema o constituie consecinţele pe care iubirea ca un animal de pradă în spaţiul sensibilităţii poetice, le are asupra raportului eului poetic cu lumea exterioară şi cu sinele totodată.
Întreaga poezie se concentrează într-o unică metaforă.


18) Evidenţiază elementele de compoziţie într-un text poetic studiat, aparţinând lui Tudor Arghezi (două elemente, la alegere, dintre următoarele: titlu, incipit, secvenţe poetice, motive poetice).

Titlul Testament este sugestiv pentru ideea fundamentală a poeziei, aceea a relaţiei spirituale dintre generaţii şi a responsabilităţiiurmaşilor faţă de mesajul primit de la străbuni. De asemenea, titlul ilustrează şi u înţeles propriu faptul că poezia este un act oficial întocmit de poet, prin care lasă moştenire urmaşilor opera sa literară.
Poezia începe printr-o negaţie: “Nu-ţi voi lăsa drept bunuri după moarte,” care are rolul de a accentua valoarea deosebită a moştenirii, opera literară, bunul cel mai de preţ al poetului, pe care acesta o lasă prin testament viitorimii, “Decât un nume adunat pe-o carte”, accentuând faptul că ea constituie o acumulare spirituală “de la străbunii mei”, realizată cu mult efort şi în mod evolutiv.


19) Prezintă particularităţi moderniste în concepţia şi expresivitatea unei poezii studiate, aparţinând lui Lucian Blaga.

Poezia Gorunul reprezintă o elegie filozofică, tema acestei poezii este ilustrată de meditaţia poetului asupra morţii, pe care o percepe, nu ca pe un final implacabil şi neaşteptat, ci ca pe o mare trecere într-o altă stare spirituală, care se apropie pe măsură ce viaţa alunecă treptat spre neant. Presimţirea morţii este o componentă a vieţii şi se dezvăluie progresiv pe parcursul poeziei, ceea ce relevă lirica expresionistă în care se înscrie creaţia lui Lucian Blaga.
Ideea poetică exprimă senina detaşare, liniştea filozofică, meditativă, cu care Blaga, îşi contemplă curgerea lentă a vieţii în nesuferinţă.


20) Ilustrează conceptul operaţional basm cult, prin referire la o operă literară studiată.

Basmul cult este specie a genului epic cult, în care se narează întâmplări fantastice ale unor personaje imaginare aflate în luptă cu forţe malefice ale naturii sau ale societăţii, pe care ajung să le biruiască în cele din urmă.
Spre deosebire de basmul popular, basmul cult este puţin mai realist, fantasticul fiind puternic individualizat şi umanizat, personaje concrete şi cel mai important, se cunoaste autorul.
Ne putem da seama ca Povestea lui Harap Alb este un basm, chiar de la început, începe cu o formulă tipică basmului “amu cică era odată”, plasând întamplările povestite într-un timp îndepărtat şi neprecizat, poate la începutul lumii. Din această formulă înţelegem ca întâmplările sunt unice, nu s-au mai petrecut până atunci.
Sfârşitul e tipic ca la toate basmele, ceva ce mai continuă încă şi nu se va termina niciodată “şi a ţinut veselia ani întregi şi acum mai ţine încă.”
Şi în acest basm există o cifră magică, cifra 3 şi multiplii acesteia sunt cifrele magice din acest basm, dar în special 3: “trei fete”, ”trei băieţi”, Spânu l-a pus la trei încercări pe Harap-alb.
Există şi nelipsitele personaje negative şi pozitive ale basmului. Sunt şi personaje concrete: Harap-Alb, Roşu Împărat, Verde Împărat, Spânu, fica Împăratului Roş, şi personaje fantastice: Setilă, Flămânzilă, Gerilă, Păsări-Lăţi-Lungilă, Buzilă etc.
Nelipsitele elemente miraculoase: apa vie, apa moartă, smicele.
Limbajul este popular. La nivel fantastic personajele sunt umanizate nu numai prin comportament şi mentalitate ce permit o localizare. Personajele devin astfel niste tărani care vorbesc în grai moldovenesc.
In acest basm binele învinge răul şi toate înşelătoriile, finalul este fericit ca la toate basmele; Harap Alb se casătoreste cu fica Împăratului Roş.
Toate aceste lucruri fac ca “Povestea lui Harap-Alb” să fie un basm cult.


21) Prezintă construcţia subiectului (acţiune, conflict, relaţii temporale şi spaţiale) într-un basm cult studiat.

Subiectul basmului Povestea lui Harap-Alb este simplu, specific basmelor populare cu eroi şi motive populare în care supranaturalul este împletit cu realul personajelor ţărăneşti.
Coflictul central îl reprezintă dezvăluirea identităţii Spânului de către Harap-Alb în faţa Împăratului Verde.
Diferenţa dintre fabulos şi terestru este realizată de autor la sfârşitul basmului când Harap-Alb îi dezvăluie Spânului identitatea, iar acesta îi tetează capul, urmând ca trei fete să-l reînvie pe tânăr.
Chiar şi numele tovarăşilor ce l-au însoţit pe Harap-Alb spre Roşu Împărat, evidenţiază în acelaşi timp calităţile acestora şi faptul că opera este un basm.
Personajele fabuloase, ajutoarele venite în sprijinul binelui, formulele tipice, fac ca acest basm popular să fie unul cult.


22) Ilistrează modalităţile de caracterizare a personajului, prin referire la un roman de tip obiectiv studiat.

Personajul Ion este unul de referinţă în literatura română, concentrând tragica istorie a şăranului ardelean din primele decenii ale secolului trecut.
Încă de la începutul romanului, la hora satului se evidenţiază feciorul lui Alexandru Pop Glanetaşu, Ion, urmărind-o pe Ana cu o privire stranie, apoi o vede pe Florica, care îi era dragă, însă e conştient că Ana are pământ. Conflictul interior care marca destinul flăcăului este vizibil încă de la început. Ion era “iute şi harnic ca mă-sa” chipeş şi voinic, dar sărac, el simţind dureros prăpastia dintre el şi “bocotani”. Astfel cade victimă celor două patimi: glasul pământului şi glasul iubirii.
Fiind dominat de dorinţa de a fi respectat în sat, stăpânit de o violenţă năvalnică, un temperament controlat de instincte primare, hotărât şi perseverent în atingerea scopului, dar şi viclean, Ion o seduce pe Ana.
Când s-a însurat cu Ana, Ion s-a însurat de fapt cu pământurile ei, soţia devenind o povară jalnică şi incomodă. Odată satisfăcută patima pentru pământ, celălalt glas ce mistuie sufletul lui Ion, iubirea pătmaşă pentru Florica, nevasta lui George Bulbuc, duce la destinul tragic al eroului, fiind omorât de George după ce îi surprinde pe amânoi în flagrant.
Astfel, Ion este drastic pedepsit de Rebreanu, întrucât el se face vinovat de dezintegrare morlă, răspunzător de viaţa Anei şi a copilului lor, tulburând liniltea unui cămin, liniştea unei întregi colectivităţi.


23) Exprimă-ţi opinia despre valoarea estetică a unei scrieri în proză de Ion Creangă, prin dezvoltarea a două argumente privind structura textului narativ şi/sau limbajul prozei narative.

Arta naraţiunii se conturează cu totul aparte în proza lui Ion Creangă prin ritmul rapid al povestirii, fără digresiuni sau descrieri suplimentare, prin dialogul dramatizat, prin umorul debordant realizat cu jovialitate, prin oralitatea stilului, dar mai ales de erudiţia sa paremiologică.
Oralitatea stilului lui Ion Creangă este dată de impresia de supunere a întâmplărilor în faţa unui public care ascultă şi nu cititorilor.
Modalităţile de realizare a oralităţii sunt: dialogul (“- Ia şăsaţi, măi, zise Ochilă, clipocind mereu dein gene.”), folosirea dtivului etic (“mi ţi-l înşfacă cu dinţii de cap, zboară cu dânsul în înaltul cerului şi apoi, dându-i drumul de-acolo, se face Spânul până jos praf şi pulbere.”), exclamaţii, interogaţii, interjecţii (“- Măi, Păsărilă, iacătă-oi, ia!”), expresii onomatopeice (“când să pună mâna pe dânsul, zbrr!”), formule specifice oralităţii (“vorba ceea”, “de voie de nevoie”, “toate ca toate”), proverbe şi zicători (“Cine poate oase roade, cine nu, nici carne moale”), versuri populare sau fraze ritmate (“La plăcinte, înainte/ La război, înapoi.”), cuvinte populare, regionalisme (a foşgăi, a clămpăni, a gădui, a boncălui).


24) Prezintă doctrina estetică promovată de revista Dacia literară.

În perioada paşoptistă (1830-1860), se afirmă primii noştrii scriitori moderni în cadrul curentului naţional-popular de la Dacia  literară (Iasi).
În “Introducţia” cu care se deschide revista, Mihail Kogalniceanu subliniază clar ideile ce vor sta la baza orientării literaturii:
    * “Dacia literară” îşi propune să faca “abstracţie de loc”, să fie o “foaie românească”, îndeletnicindu-se cu “producţiile româneşti, fie din orice parte a Daciei, numai să fie bune”.
    * Îşi fixează ca ţel exclusiv literatura, fără a părăsi însă ţelurile politice, naţionale.
    * Susţine că originalitatea natională este “însuşirea cea mai preţioasă a unei literaturi”.
    * Condamnă cresterea numarului imitaţiilor şi traducerilor care “s-au facut la noi o manie primejdioasă pentru că omoară în noi duhul naţional”.
    * Se sugerează inspiraţia din realitatea autohtonă.
    * Valorificarea folclorului, a istoriei, a frumuseţilor naturii patriei.
    * Revista va lupta pentru ca “romanii să aibă o limbă şi o literatură comună pentru toti”.
    * Se insistă asupra necesităţii spiritului critic nepărtinitor: “vom critica cartea, nu persoana”.


25) Prezintă rolul Junimii a lui Titu Maiorescu în impunerea unei noi direcţii în literatura română din a doua jumătate a secolului al XIX-lea.

Junimea este o grupare culturală, iniţiată de tineri intelectuali entuziaşti, având ca mentor pe Titu Maiorescu. Ea a luat fiinţă la Iaşi în 1863 şi a avut două direcţii principale: una literară şi alta culturală.
Obiectivele “Junimii” au fost: răspândirea spiritului critic, încurajarea literaturii naţionale, neatârnarea intelectuală a poporului român, originalitatea culturii şi literaturii române, crearea şi impunerea valorilor naţionale, educarea oamenilor prin cultură şi unificarea limbii române literare.
În concluzie spiritul junimist însumează spiritul filozofic şi oratoric, spiritul clasic şi academic, ironia şi spiritul critic.


26) Prezintă ideile care stau la baza directiei moderniste, promovate de E. Lovinescu.

Modernismul este un curent iniţiat la noi în 1909 de Eugen Lovinescu, a cărui doctrină porneşte de la ideea că există “un spirit al veacului” care impune procesul de sincronizare a literaturii române cu literaturii române cu literatura europeană, cunoscut ca şi principiul sinronismului. Ideea de la care porneşte Lovinescu este aceea că civilizaţiile mai puţin dezvoltate suferă influenţa binefăcătoare a celor avansate, mai întâi prin imitaţia civilizaţiei superioare, iar după implantare, prin stimularea creării unui fond literar propriu. De aceea, teoria formelor fără fond susţinută de Titu Maiorescu este acceptată şi de Lovinescu, dar acesta consideră că formele pot să-şi constituie uneori fondul.
În vederea modernizării literaturii române, Eugen Lovinescu trasează câteva direcţii noi pe care să se înscrie operele literare: evoluţia prozei de la liric la epic şi a poeziei de la epic la liric, tematica operelor literare să fie inspirată din viaţa citadină şi nu cea rurală, crearea romanului obiectiv şi a romanului de analiză psihologică, intelectualizarea prozei şi a poeziei, crearea intelectualului, ca personaj al operei literare.


27) Ilistrează conceptul operaţional personaj “tipic”, folosind ca suport un roman de G. Călinescu.

Stănică Raţiu este un Dinu Păturică modern, încadrându-se în tipologia arivistului. Avocat fără procese, energia lui nu se consumă în muncă; el circulă în diferite medii, află, ştie tot, aşteaptă “ceva”, care să-i modifice modul de viaţă peste noapte, să-l îmbogăţească; agresiv, fără nici un scrupul, cu o mare disponibilitate de adaptare şi de supravieţuire, este inteligent şi escroc, fanfaron şi abject; ideea de familie, pe care o cultivă, nu-l împiedică s-o părăsească pe placida lui nevastă, Olimpia, şi să se însoare cu Georgeta, femeie uşoară, întrezărind un cuplu mai favorabil intereselor sale; este licheaua simpatică (e primit cu bucurie de toate rudele), un artist al intrigii, ascultător pe la uşi, cu afaceri dubioase, fără nici un simţ moral. Conturat astfel, el a fost asociat personajelor comice caragialeşti şi lui Gore Pârgu din romanul Craii de Curtea Veche de Mateiu Caragiale.
Clanul familiei Tulea, prin Aglae şi Stănică Raţiu, este spiritul rău al casei, prin ferocitatea lăcomiei lor.


28) Argumentează caracterul romantic al unei poezii studiate, aparţinând lui Mihai Eminescu.

Motivul “florii albastre” se întâlneşte la romanticul german Novalis şi semnifică la aceste împlinirea iubirii ideale după moarte, într-o altă lume, cândva, cu speranţa acestei împliniri.
La Eminescu, motivul “florii albastre” semnifică aspiraţia spre iubirea ideală posibilă, proiectată în viitor, dar şi imposibilitatea împlinirii cuplului (incompatibilitatea a două lumi diferite, din care fac parte cei doi îndrăgostiţi).
Poezia Floare albastră face parte din tema iubirii şi a naturii, dar spre deosebire de alte poezii de dragoste, această creaţie este îmbogăţită cu profunde idei filosofice, care vor căpăta desăvârşire în poemul “Luceafărul”. Poezia este alcătuită din 4 secvenţe lirice, două ilustrând monologul liric al iubitei, iar celelalte două, monologul lirico-filosofic al poetului.
Primele 3 strofe exprimă monologul iubitei care începe prin situarea iubitului într-o lume superioară, semnificând un portret al omului de geniu. Iubita îl cheamă în lumea reală, îndemnându-l să abandoneze lumea ideatică şi oferindu-i fericirea terestră.
Strofa a IV-a este monologul liric al poetului în care se accentuează superioritatea preocupărilor şi gândirii sale.
Următoarea secvenţă poetică reprezintă monologul liric al iubitei, care începe printr-o chemare a iubitului în mijlocul naturii (elemente specifice liricii eminesciene: codrul, izvorul, văile, stâncile, prăpăstiile). Jocul dragostei este prezent şi în această poezie, în care gesturile tandre, chemările iubirii optimiste, constituie un adevărat ritual. Apare ideea izolării cuplului de îndrăgostiţi de restul lumii. Arta iubirii este descrisă de fată prin gesturi tandre, mângâietoare, ademenitoare.
Ultimele două strofe constituie monologul liric al poetului. Moartea iubirii sugerează neputinţa împlinirii cuplului pentru că cei doi aparţin unor lumi diferite.


29) Prezintă subiectul unui text narativ studiat, aparţinând lui Ioan Slavici.

Nuvela Moara cu noroc începe cu un precept moral izvorât din experienţa şi înţelepciunea bătrânească, rostit de mama soacră: “- Omul să fie mulţumit cu sărăcia sa căci, dacă-i vorba, nu bogăţia, ci liniştea colibei tale te face fericit.”
Îndemnat de o aspiraţie sufletească, naturală a omului spre bunăstare, dar şi de dorinţa de a fi stăpân, Ghiţă arendează cârciuma de la întretăiere de drumuri, moravuri şi legi: “Moara cu noroc”.
La început, Ghiţă se dovedeşte harnic şi priceput. Apar primele semne ale bunăstării. Bunăstarea şi armonia din sânul familiei, ar fi putut face din Ghiţă un om fericit. Mai mult decât atât, Ghiţă este un soţ afectuos şi un tată iubitor. Îşi ocroteşte familia şi principala sa preocupare este aceea de a o şti hrănită şi lipsită de griji. Când tocmai începuse să guste, cu întreaga familie, bucuria că a scăpat de sărăcie, la Moara cu noroc apare un personaj ciudat – Lică Sămădăul. Sosind la cârciumă pe o cărare ascunsă, nu pe drum deschis, el stârneşte bănuielile lui Ghiţă.
Ana, nevasta lui Ghiţă, cu un simţ feminin caracteristic, intuieşte că Lică este “om rău şi primejdios”. În sinea lui, Ghiţă avea aceeaşi bănuială. În scurtă vreme el înţelesese că la Moara cu noroc, nu putea rămâne nimeni fără voia lui Lică. Dar asta însemna să cadă la învoială cu Sămădăul, să devină omul lui. Din acest moment Ghiţă ni se dezvăluie ca un suflet complex, oscilant, sfâşiat de tendinţe şi trăiri contradictorii. Merge la Arad să-şi cumpere două pistoale, îşi face rost de doi câini ciobăneşti şi îşi angajează o slugă credincioasă. Cârciumarul începe să ducă o viaţă dublă, “se făcuse tot mai ursuz, nu mai zâmbea ca înainte, ci râdea cu hohot, încât îţi venea să te sperii de el”. Pentru prima dată în viaţă, Ghiţă îşi simte familia ca pe o povară.
Paralel cu urmărirea procesului de mutilare a conştiinţei lui Ghiţă, împătimit de dorinţa de a avea bani, cât mai mulţi bani, Slavici surprinde un alt proces, acela care conducea la înstrăinarea tot mai evidentă dintre cei doi soţi. Ana, care la început se temea de Lică, cu timpul, “se cam turbura când Lică se apropia de dânsa; sângele îi năvălea în obraji când el o apuca de brâu ca să o învârtească” (Ana se simţea tot mai părăsită şi Ghiţă la rândul lui se credea singur şi părăsit de Ana.)
Datorită generozităţii Sămădăului, starea materială a lui Ghiţă devine tot mai înfloritoare. Ghiţă câştigă prietenia jandarmului Pintea, dar e nesincer faţă de acesta. El jură fals că în noaptea săvârşirii unei crime nu l-a văzut pe Lică ieşind din cârciumă, deşi era convins că Sămădăul era autorul crimei. După multe frământări şi ezitări, se hotărăşte să-l dea pe Lică prins jandarmului Pintea (se înţeleg  să-i întindă o cursă). Lică vine la Moara cu noroc cu aur şi argintărie. Întorcându-se cu Pintea şi cu alţi doi jandarmi, Ghiţă îl vede pe Lică plecând de la Moara cu noroc şi îşi dă seama că a ratat orice prilej de a-l dovedi vinovat. Gelos şi înfuriat că Ana şi-a petrecut o noapte cu Lică, Ghiţă îşi ucide soţia. Este şi el împuşcat de Răuţ la comanda lui Lică. Slavici îl pedepseşte exemplar şi pe Lică Sămădăul. El se sinucide pentru as nu cădea în mâinile lui Pintea, izbindu-şi capul de un copac (trupul lui este aruncat de jandarm în apă). Iar pentru a purifica locul afacerilor necurate şi al crimelor un incendiu mistuie în flăcări cârciuma de la Moara cu noroc, transformând în scrum cele două corpuri neînsufleţite al Anei şi al lui Ghiţă.


30) Ilustrează conceptul operaţional artă poetică, prin referire la o creaţie lirică studiată, aparţinând unui scriitor român.

Arta poetică este conceptul care defineşte ansamblul de trăsături care definesc concepţiile despre lume şi viaţă ale unui poet, viziunea lui asupra menirii poetului şi a artei sale, definitorii pentru creaţia lui.
Poezia Testament este cea de-a doua artă poetică a lui Arghezi, dar cea mai reprezentativă (prima este “Ruga de seamă”).
Tema poeziei “Testament” exprimă concepţia despre artă a lui Arghezi şi defineşte programatic întreaga creaţie lirică a poetului în care cuvântul este atotputernic, iar opera literară este rodul harului divin şi al trudei. “Titlul ne cutremură dacă ne gândim la finalitatea pe care o vizează” (Buşulenga).
Poezia este concepută ca un dialog între Arghezi (creatorul) şi fiul său (reprezentând generaţiile următoare). Toată moştenirea lăsată fiului său este spirituală şi nu materială, concentrată într-o carte (lasă moştenire nu numai cartea, ci şi reputaţia numelui său de care Arghezi este foarte mândre). Prin publicarea cărţii, numele este salvat de la uitare.
Poetul explică semnificaţia cărţii sale: (cuvântul carte devine un nucleu poetic în jurul căruia se adună semnificaţiile poeziei)
a)    Cartea este o treaptă (“Cartea mea-i fiule, o treaptă”) între străbuni şi generaţiile tinere. Este o treaptă socială, în acelaşi timp pe scara cunoaşterii şi face legătura între generaţii. Indirect, poetul semnalează sursa de inspiraţie a creaţiei sale: realitatea vieţii sociale.
b)    Cartea este în acelaşi timp “un hrisov al robilor cu saricile pline”. Poetul adresează un îndemn de preţuire a acestei creaţii de inspiraţie socială, de inspiraţie din viaţa celor umiliţi. În acelaşi timp, Arghezi instituie un cult al strămoşilor “osemintele vărsate-n mine” (poetul recunoaşte legătura cu tradiţia; îşi exprimă sentimentele de dragoste pentru strămoşi).
c)    Cartea este rezultatul unei profunde mutaţii, a saltului de la munca fizică la munca intelectuală prin care se produc valorile spirituale. Acest salt nu ar fi fost posibil fără truda, fără sacrificiul atâtor generaţii. Totadată poetul indică şi sursa limbajului: “Din graiul lor cu îndemnuri pentru vite/ Eu am ivit cuvinte potrivite.” Cartea este rezultatul unei munci migăloase de potrivire a cuvintelor rodul unei munci îndelungate.
Imaginile sunt grupate în serii paralele: unele definesc sursa de inspiraţie, altele definesc arta, poezia, care înseamnă: “versuri şi icoane”, “muguri şi coroane”, “miere” (imagine care reflectă esteticul, dar păstrează esenţa realităţii), “vioară” (muzicalitatea), “Dumnezeu de piatră” (statuie de imortalizare a unei experienţe sociale, de sacralizare a amintirii strămoşilor), “ciorchini de negi” (estetica urâtului – expresie a bolii şi a răului).
În final poetul atrage atenţia asupra sensurilor ascunse ale artei. Arta izvorăşte din elementele cele mai crude ale realităţii: zdrenţe, bube, mucegai, noroi, “durere surdă şi amară”, venin. Toate aceste elemente reprezintă o realitate aspră dură, pe care însă poetul o transfigurează artistic (poezia este rezultatul unei transfigurări artistice).