1 Paralelă între Epigonii şi Scrisoarea III. Evidenţierea antitezei

Dependent, într-o măsură mai mare sau mai mică, de înaintaşii săi (Alecsandri, Bolintineanu, Heliade, Gr. Alexandrescu), la vârsta de 20 de ani Eminescu devine dintr-o dată el însuşi, neaşteptat de nou şi original, prin Epigonii. Acest poem (apărut pentru prima dată în Convorbiri literare din luna august 1870) adună, ca într-un focar, principalele direcţii de dezvoltare a literaturii moderne, de până la cel mai mare poet al nostru.
Compoziţional, Epigonii se sprijină pe o antiteză, procedeu tipic romantic, între trecutul însufleţit de idealuri, epoca scriitorilor de la 1848, şi prezentul dominat de scepticism rece. Apropiat ideologiceşte de înaintaşi, a căror spusă era sântă şi frumoasă, pentru că era izvorâtă din inimi, poetul repudiază scepticismul, însă constată totodată imposibilitatea de a i se sustrage, acesta fiind o trăsătură inerentă epocii.
Prima parte a poemului este o odă închinată zilelor de aur când au trăit poeţi ce-au scris o limbă ca un fagure de miere. Creşterea uşor retorică a frazei poetice, ca şi unele epitete ca: visări dulci şi senine, dulci şi mândre primăveri, verzi dumbrăvi cu filomele, mai amintesc de Alecsandri şi Bolintineanu. Dar gestul scufundării într-o mare de vise, oceane de stele, zilele cu trei sori în frunte, izvoarele oglindirii şi râurile de cântări sunt imagini care arată pe marele Eminescu.
Cum s-a mai observat, în partea a doua a poemului Eminescu e total original, purificat de orice urmă de convenţie şi retorism. Acum apare mişcarea abruptă, sacadată a frazei satirice. Propoziţiile sunt scurte, interogative, juxtapuse, eliptice de predicat cele mai multe.
Metafora, prin care abstracţiile devin materiale palpabile, se află aici, în partea a doua a poeziei Epigonii, la locul ei mai mult ca oriunde: Epigonii sunt simţiri reci, harfe zdrobite; deşi sunt tineri, mici de zile, sunt mari de patimi şi cu inimi bătrâne, urâte; în timp ce înaintaşii, deşi sunt bătrâni, au inimi mari, tinere încă. Contrastul tânăr-bătrân, înfăţişat prin răsturnare, izbeşte imaginaţia, imprimându-se cu o forţă expresivă imposibil de aflat altundeva decât la Eminescu.
Ultimele 3-4 strofe ale Epigonilor realizează prin pana lui Eminescu una dintre cele mai pătrunzătoare pagini lirice în care e vorba de scepticism: Epigonii privesc reci la lumea asta, dispreţuiesc pe vizionari şi consideră că totul e convenţie, de vreme ce s-a constatat că un lucru care azi e drept, mâine poate deveni minciună. Lupta înaintaşilor a fost deşartă şi ţinta lor nebună. Scepticii formulează definiţii schopenhauerinene de felul: Moartea succede vieţii, viaţa succede la moarte. Lumea nu are — după dânşii — alt sens. Cugetarea nu e decât o combinare măiestrită a unor lucruri care nu există, o carte tristă şi-ncâlcită, / Ce mai mult o încifrează cel ce vrea a descifra.
Aşadar, poetul trăieşte o dramă, drama neputinţei ieşirii din contemporaneitate, condiţia de epigon sceptic fiind în cele din urmă şi a lui, cu toate că ideologic rămâne un adept al înaintaşilor de la 1848. De aici decurge vibraţia lirică intensă a poemului, care trebuie văzut ca un manifest poetic ivit într-un moment de răscruce al dezvoltării poeziei româneşti.
Scrisoarea III a apărut la 1 mai 1881, în Convorbiri literare. Simţindu-se atras de istorie, ca orice poet romantic, Eminescu transpune în opera sa momente încărcate de glorie din viaţa poporului român. În evocarea istoriei atitudinea poetului are două ipostaze: una eleigacă şi cealaltă satirică.
Viziunea elegiacă se manifestă cu pregnanţă în poeziile în care panorama civilizaţiei creează un sentiment al zădărniciei (Memento mori, Mureşanu, Împărat şi proletar).
În ce priveşte satira, aceasta vizează toate laturile existenţei sociale: lipsa de idealuri a tineretului (Junii corupţi), scepticismul, impostura, superficialitatea (Epigonii), condiţia geniului (Scrisoarea I, Scrisoarea II), snobismul (Ai noştri tineri), profanarea iubirii (Scrisoarea IV, Scrisoarea V), precum şi lipsa unei concepţii superioare despre artă (Criticilor mei). Mihai Eminescu publică în Convorbiri literare o serie de poezii intitulare eufemistic Scrisori, care conţin puternice accente satirice, ce se remarca printr-o vizibilă unitate din punct de vedere al formulării şi al tematicii. Toate aceste poeme de factură romantică au în centru motivul condiţiei geniului nevoit să trăiască într-o societate incapabilă să-l înţeleagă.
Scrisoarea III, care iniţial urma să facă parte alături de Împărat şi proletar din vastul poem Memento mori, se opreşte la vremurile strălucite din timpul domniei lui Mircea cel Bătrân. Aici geniul este omul politic, Cezarul şi conducătorul. Poemul este o creaţie bazată pe antiteza dintre trecutul înălţător şi prezentul decăzut.
La nivelul compoziţional distingem două părţi, prima având patru tablouri şi o desfăşurare amplă, evocatoare şi epopeică.
Tabloul întâi debutează cu o alegorie menită să sugereze puterea Imperiului Otoman. Povestea feerică începe prin evocarea unui tânăr sultan care doarme sub fereastra iubitei – frumoasa Malcatun – şi care visează că Luna (prefăcută în fecioară) îl cheamă într-un straniu joc nupţial. După dispariţia lunii, visul capătă o altă semnificaţie: din inima sa creşte un copac uriaş sub care se adăposteşte întreg Universul.

1 Tabloul următor constă într-un succint episod dramatic, în care dialogul are o importanţă deosebită. Sunt evocate cele două personalităţi istorice – Mircea şi Baiazid – a căror mişcare este scenică. Domnitorul român se înfăţişează încă de la început ca un simbol al poporului nostru, ca o întruchipare a calităţilor morale ale acestuia. Eminescu îl evocă ca pe un bătrân înţelept, simplu după vorbă, după port, care ştie să le facă o primire ospitalieră chiar şi duşmanilor: Cât suntem încă pe pace, eu îţi zic: Bine-ai venit! Mircea cel Bătrân dă dovadă de modestie: Şi nu voi ca să mă laud, nici că voi să te-spăimânt, / Cum veniră se făcură toţi o apă şi-un pământ, dar şi de demnitate: Despre partea închinării, însă, doamne, să ne ierţi. El sugerează, de asemenea, cu multă diplomaţie, utilitatea evitării unui război.
Urmează apoi tabloul al treilea în care scena se transpune pe câmpul de luptă. De data aceasta, predominante sunt imaginile motorii, vizuale şi cele auditive. Încă de la început atmosfera tensionată este sugerată prin mişcările naturii. Oştirea română iese din umbra deasă a codrului şi îl loveşte cu înverşunare pe duşman. Poetul relevă vitejia lui Mircea, care prin atitudinea sa îşi încurajează oştenii: Mircea însuşi mână-n lupta vijelia-ngrozitoare, / Care vine, vine, vine, calcă totul în picioare. Contrastul dintre starea de spirit a domnului nostru şi aceea a cotropitorului, care urlă ca şi leul în turbare, este evident. Imaginile realizate sunt apocaliptice: în fuga lor, caii iau pe copite faţa negrului pământ, săgeţile “se toarnă” “ca nouri de aramă şi ca ropotul de grindini”, “Vâjâind ca vijelia şi ca plesnetul de ploaie”.
În final, încleştarea armată se termină cu victoria lui Mircea cel Bătrân, armata otomană fiind aruncată ca pleava vânturată peste Dunăre.
Ca şi tabloul al treilea, cel de-al patrulea este descriptiv. Este evocat momentul de odihnă al învingătorilor. Acum luna, Doamna mărilor ş-a nopţii varsă linişte şi somn. Este o linişte plină de solemnitate ce contrastează cu tumultul bătăliei. Într-un cadru în care domneşte un calm desăvârşit este introdusă o notă idilică, concretizată prin cartea pe care fiul domnitorului o trimite dragei sale, de la Argeş mai departe.
Această parte echilibrează construcţia episodului şi anunţă, totodată, izbucnirea vehementă din episodul al doilea. Virulenţa este foarte bine scoasă în evidenţă prin antiteza trecut-prezent.
Diferenţa izbitoare dintre veacul de aur şi vremurile contemporane poetului este relevată de la început: De-aşa vremi se-nvredniciră cronicarii şi rapsozii; / Veacul nostru ni-l umplură saltimbancii şi irozii…
Săgeţile satirei Eminesciene vizează demagogia, falsul patriotism, lipsa de idealuri a tineretului. Poetul constată cu amărăciune şi indignare: …câştigul fără muncă, iată singura pornire; / Virtutea? e o nerozie; Geniul? o nefericire. Discursurile, retoricele suliţi sunt rostite din uşa cafenelei. Dacă în prima parte a poeziei domină epitetele ornante, în cea de-a doua politicienilor vremii le sunt atribuite epitete menite să caracterizeze: urâciune, priviri împăroşate, cocoşaţi, lacomi, ochi bulbucaţi, sugerându-se astfel dimensiunile lor sufleteşti.
Pentru depăşirea acestei realităţi tragice, el caută soluţia tot în trecut, prin evocarea lui Vlad Ţepeş: Cum nu vii tu, Ţepeş doamne, …
Dacă în partea întâi a Scrisorii III fraza este lungă, cu o curgere lină, iar culoarea locală este sugerată printr-un limbaj uşor arhaizant (oaspe, val-vârtej), care scoate la iveală înţelepciunea populară, în partea a doua fraza este abruptă; există un număr mare de propoziţii interogative şi exclamative menite să exprime revolta, ironia, sarcasmul poetului: Voi sunteţi urmaşii Romei? Nişte răi şi nişte fameni! / I-e ruşine omenirii să vă zică vouă oameni! Cuvintele de factură populară sunt înlocuite cu neologismele: fameni, progenitură, perfid.
Aşadar, Scrisoarea III, o vibrantă expresie a patriotismului eminescian, conţine idei sociale şi politice.