1 Aurel-Herman Ana Maria – Lic. teoretic Ion Creangă Bucureşti
aurelherman@zappmobile.ro

















,,Eminescu e românul absolut…
                                                                                              L-am definit eu: sumă lirică de voievozi.”
Petre Ţuţea





     În fiecare an, mii de tineri români intră sub influenţa operei poetice a lui Eminescu, ,,cel mai mare poet care l-a ivit vreodată, poate, pământul românesc” – cum îl socotea exegetul său cel mai cuprinzător , G. Călinescu. Şi aceasta nu se face premeditat, ci spontan. Mii de canale se deschid între fiecare tânăr şi acest munte uriaş, ,,înzestrat cu cel mai fantastic şi mai eterogen peisaj din câte se pot închipui, peisaj nu numai de mare şi pură înălţime, de severă autoritate dar şi înfricoşător prin prăpăstioasele, labirinticele genuni pe care le conţine, prin hăţişul inextricabil al vegetaţiei sale”1.


,,Dar n-a murit, ci, ca un nou Iisus,
  El s-a-nălţat în lumea cea de sus.
  Şi s-a oprit pe muntele Olimp
  Ca să domnească veşnic peste timp.
  Acum nici o rană nu-l mai doare;
  Aproape e de stele şi de soare…
  Alături de bătrânul Jupiter,
  El gustă pacea veşnicului cer;
  Şi, legănat de cântec şi renume,
  EL varsă Poezie peste lume…”
                       Clementin Antonovici –Eminescu
   

,,Să-l învelim cu mări pe Eminescu,
  Să-ngenunchem, să-l învelim cu munţi,
  Să-l învelim cu lacrimă curată
  Vă chem şi inima-mi întorn,
  Să-l învelim în noi pe Eminescu
  Şi să ne sune sufletul a corn.”
                                         Ion Chiriac – De profundis

,,…Măria-Ta, iubind fără măsură,
   eşti cartea noastră de învăţătură!…
  …………………………………………
  Ceahlăul ştie cântul fără moarte
  Cu buciumul prin lume să ţi-l poarte:
  El îţi preschimbă în Oceane versul,
  Iar visul Tău cuprinde universul.”
                        Mihai Stănescu – Închinare – lui M. Eminescu


     De-a lungul timpului, de la apariţia primei ediţii de poezii şi până azi, eminente spirite critice au cercetat o latură sau alta a vastei creaţii, fiecare aducând preţioase contribuţii, lumini pătrunzătoare, sugestii de adâncă rezonanţă intelectuală.

     ,,Slujit de o enormă acumulare de cultură românească şi străină, de un gust fără greş, format la şcoala lui Homer, Shakespeare şi Goethe, precum şi la cea a clasicului folclor românesc, Eminescu a realizat o operă de sinteză a tuturor tradiţiilor populare şi culte naţionale, depăşindu-le prin geniul şi munca sa neprecupeţită şi întrupându-le în făuriri de fond şi forme admirabile, lucrate în atelierul său de titan neobosit” Zoe Dumitresu-Buşulenca-Dicţionar de poezie românească

     Şi totuşi, suntem departe de a se fi încheiat subiectul; ca toate geniile fabuloase, Eminescu va fi mereu comoara inepuizabilă către care se vor îndrepta fervoarea şi dragostea nenumăraţilor cititori, pasiunea cercetătorilor. Fiecare generaţie tânără îşi va aduce devoţiunea sa, fapt care va face ca valorile universului eminescian să fie tot mai profund cunoscute şi îndrăgite. Fiind întruchiparea supremă a geniului nostru naţional, el va trăi indefinit ca şi poporul care l-a dăruit lumii într-o unică şi fericită întâmplare.

    ,,Eminescu – om duios,
                                 mai frumos ca Făt-Frumos!”
                        Paul Mihnea-Eminescu

     Poeziile, valori artistice indestructibile, instituie atât actualitatea cât şi permanenţa lui Eminescu. Prin ele a reuşit Eminescu să ne farmece, să ne cucerească, să ne subjuge.

,,Ce e poezia? Înger palid cu priviri curate,
Voluptuos joc de icoane şi de glasuri tremurate,
Strai de purpură şi aur peste ţărâna cea grea.”
                                                                                                 Epigonii

     Domeniul sensibilităţii sale cuprinde o gamă emotivă foarte largă şi astfel ne atrage să participăm la lecţia lui artistică. O simplă vizită în laboratorul eminescian este suficientă, nu putem să nu rămânem atraşi de înalta lui conştiinţă artistică, dublată de înalta lui conştiinţă morală. Vom simţi prezenţa lui Eminescu, ca o prezenţă tutelară, va fi alături de noi cu lecţiile de etică, de artă şi de istorie. El va deveni  pentru fiecare tânăr un model exemplar, un model pe care, probabil, nu-l vom atinge niciodată. Ce trebuie să învăţăm de la Eminescu? Să învăţăm a avea, ca şi el, forţă morală; să învăţăm să ne respectăm şi să ne iubim înaintaşii, să învăţăm că nimic din ce s-a experimentat pe toate meridianele  nu trebuie să ne fie străin, să învăţăm să rămânem credincioşi propriilor noastre tradiţii în acelaşi timp cu deschiderea noastră spre universalitate.

 
,,Ce-ţi doresc eu ţie, dulce României,
Ţara mea de glorii, ţara mea de dor?
Braţele nervoase, arma de tărie,
La trecutu-ţi mare, mare viitor!
Fiarbă vinu-n cupe, spumege pocalul,
Dacă fiii-ţi mândri aste le nutresc;
Căci rămâne stânca, deşi moare valul,
Dulce Românie, asta ţi-o doresc.
                                Ce-ţi doresc eu –ţie, dulce Românie
 
,,O, eu nu cer norocul, dar cer să mă înveţi
  Ca viaţa-mi preţ să aibă şi moartea-mi s-aibă preţ;”
                                                                                         Mureşanu

,,Trecutul e în mine şi eu sunt în trecut,
  Precum trăieşte cerul în marea ce-l respiră.”
                                                        Ms.2254, f.40

     Eminescu a fost un cercetător într-un laborator foarte strâmt, în care a încăput numai el singur. Obiectul lui de cercetare a fost Universul, cu vietăţile şi stelele lui, cu toţi oamenii, şi natura în cele mai variate şi mai intime ipostaze. Cunoaşterea a fost făcută cu toată fiinţa, cu ochi şi gust, cu minte şi inimă, cu trecut şi viitor, cu toată Patria. Iar prin cercetările lui a reuşit să-şi aşeze mai bine poporul său în matca sa. Această aşezare are menirea de a ne face să creştem toţi în duhul păcii şi al bucuriei, al pleromei fără sfârşit, al acelei tihne pentru toate, la fel ca toate popoarele aşezate.
     Poezia lui Eminescu nu a fost scrisă nici pentru păsări, nici pentru morţi, ci pentru oamenii vii de atunci, de azi şi de mâine, care au trăit, trăiesc sau vor trăi, aici, în această Patrie. Eminescu a lucrat în vederea luminării şi desăvârşirii unei patrii cu toată fiinţa sa. Manuscrisele lui sunt o dovadă grăitoare a muncii titanice depuse de poet pentru a izbuti să comunice, cu ajutorul materialului artei sale, ideile de care era animat. Tone întregi de minereu verbal trebuie să fie înlăturate pentru a obţine grăuntele preţios, pentru a găsi ,, cuvântul ce exprimă adevărul”, cum spunea poetul. Luceafărul e rodul a trei ani de muncă. Urmărirea ştersăturilor şi adăugirilor de la o schiţă la alta dă o imagine vie, dinamică a procesului ce creaţie, a căutărilor şi ,,iluminărilor” succesive care au precizat şi au completat imaginea iniţială.

,,Turma visurilor mele eu le pasc ca oi de aur”
,,Una-i lumea-nchipuirii cu-a ei visuri fericite,
Alta-i lumea cea aievea, unde cu sudori  muncite
Tu încerci a stoarce lapte din a stâncei coaste seci;
Una-i lumea-nchipuirii cu-a ei mândre flori de aur
Alta unde cerci viaţa s-o-ntocmeşti, precum un faur
Cearc-a da fierului aspru forma cugetării reci.”
                                                                                           Memento mori

     Un mare capitol al liricii eminesciene, fără de care nu poate fi concepută, e cel al iubirii. Cine spune Eminescu, spune înainte de toate dragoste, dragoste nefericită ori aspiraţie, vis de dragoste; spune magie şi încântare a iubirii, duioşii, regrete, amintiri dar şi invective la adresa acelui ,,instinct atât de van”. Domină însă frumuseţea dragostei, vălul misterios, puritatea, armonia, peisajul ei transfigurat. E  ceva atât de atrăgător, de profund omenesc în dragostea lui Eminescu încât timpul nu-i poate răpi nimic din frăgezimea şi strălucirea iniţială; ea rămâne una din valorile permanente care modelează sufletul generaţiilor de cititori, înnobilându-l.
     La Eminescu, a iubi, a iubi cu adevărat, a iubi pur, nu înseamnă a lua; a iubi înseamnă a contempla, a accepta, a dărui şi a pierde, a te bucura de ceea ce nu poţi poseda, a te bucura de ceea ce îţi lipseşte, de ceea ce ne face înspăimântător de săraci fiind în acelaşi timp singurul bun, singura bogăţie posibilă, dragostea. Pentru Eminescu, a iubi înseamnă să-ţi găseşti bogăţia în afara sinelui tău. Din această cauză, dragostea este săracă întotdeauna şi îşi este singura bogăţie. Din versurile lui reiese că există mai multe feluri de a fi sărac în iubire, prin iubire, sau, mai degrabă, de a fi bogat de sărăcia iubirii:
    prin lipsă (pasiune)      
    prin bucuria primită sau împărţită cu cineva (prietenie)
    prin bucuria oferită în pierdere, prin bucuria abandonată (iubirea de oameni)

,, Shakespeare! adesea te gândesc cu jale,
  Prieten bun al sufletului meu;
  Izvorul plin al cânturilor tale
  Îmi sare-n gând şi le repet mereu.
  ……………………………………
  Ca Dumnezeu te-arăţi în mii de feţe
  Şi-nveţi ce-un ev nu poate să te-nveţe.”
                                                                                Cărţi

                               ,,O, vis ferice de iubire,
  Mireasă blândă din poveşti,
  Nu mai zâmbi!, A ta zâmbire
  Mi-arată cât de dulce eşti,
 
 
1 Cât poţi cu-a farmecului noapte
  Să-ntuneci ochii mei pe veci,
  Cu-a gurii tale calde şoapte,
  Cu-mbrăţişări de braţe reci.
   ……………………………
                                 Te duci, ş-am înţeles prea bine
  Să nu mă ţin de pasul tău,
  Pierdută vecinic pentru mine,
  Mireasa sufletului meu!
  ……………………………
  Ş-o să-mi răsai ca o icoană
  A pururi verginei Marii,
  Pe fruntea ta purtând coroană-
  Unde te duci? Când o să vii?”
                                  Atât de fragedă


,,Dar te cobori, divino, pătrunsă de-al meu glas,
  Mai mândră, tot mai mândră la fiecare pas…
  Visez ori e aievea? Tu eşti în adevăr?
  Tu treci cu mâna albă prin viţele de păr?
  Dacă visez, mă ţine în vis, privindu-mi drept…
  O, marmură, aibi milă să nu mă mai deştept”
                                                                       Apari să dai lumină


,,Nu mă iubi! Ca robul să fiu pe lângă tine,
  De-i trece, -n jos pleca-voi a ochilor lumine,
  Dezmoştenit de toate la viaţă abdicând,
  Să nu-mi rămână-n minte decât un singur gând:
  C-am aruncat un sceptru, cu dânsul lumea-ntreagă,
  Păstrându-mi pentru mine durerea că-mi eşti dragă;
  Înamoraţi de tine rămână ochii-mi trişti
  Şi veşnic urmărească cum, marmură, te mişti.
  În veci dup-a ta umbră eu braţele să-ntind,
  De-al genei tale tremur nădejdea să mi-o prind,
  Să-mi răzim a mea frunte de zidurile goale
  Atinse de-umbra dulce a frumuseţii tale”
                                                                                      Renunţare

Eminescu ţinea mult nu la femei, ci la femeie. Femeia era pentru el idealul creaţiunii, a frumuseţii, şi a perfecţiunii chipului omenesc. Le vorbea dulce, le făcea complimente, şi lucru principal, conversa cu ele totdeauna potrivit cu individualitatea lor, şi fiindcă întreaga sa înfăţişarea avea ceva tipic şi original, câştiga uşor simpatiile damelor2.


,,Şi când în taină mă rugam
  Ca noapte-n loc să steie,
  În veci alături să te am,
                          Femeie!
                                      Adio

,,Nu e mică, nu e mare, nu-i subţire, ci-mplinită,
  Încât ai ce strânge-n braţe – numai bună de iubită”
,,Tot ce-ar zice i se cade, tot ce-ar face şade bine,
  Şi o prinde orice lucru, căci aşa se şi cuvine.
  Dacă vorba-i e plăcută şi tăcerea-i încă place;
  Vorba zice: ,,fugi încolo”, râsul zice: ,,vino-ncoace!”
  Îmblă parcă amintindu-şi vre un cântec, alinată,
  Pare că i-ar fi tot lene şi s-ar cere sărutată.
  Şi se nalţă din călcâie să-ţi ajungă pân` la gură,
  Dăruind c-o sărutare acea tainică căldură,
  Ce n-o are decât numai sufletul unei femei…”
                                                           Scrisoarea V

     
     Configurarea personalităţii eminesciene, atât de profunde şi complexe, a fost dublată de evocarea personajului cu aură de legendă, aşa cum îi şede bine mai cu seamă unui poet ,,fără de pereche”. Şi astfel, paralel cu studiile şi cercetările de specialitate s-a născut o întreagă literatură, menită a forma cea de a doua faţă a medaliei: conştiinţa lumii recunoscătoare pentru edificiul naţional pe care l-a făurit. Tudor Arghezi sintetiza cel mai fascinant această viziune printr-o Inscripţie pe amfora lui:

Păşiţi încet, cu grijă tăcută, feţii mei,
Să nu-i călcaţi nici umbra, nici florile de tei,
Cel mai chemat s-aline din toţi şi cel mai teafăr
Şi-a înmuiat condeiul de-a dreptul în luceafăr.
     
    Arghezi oferă cea mai strălucită caracterizare lirică, pe măsura celor două spirite ale culturii noastre. Eminescu a devenit pentru poeţii români geniu şi Luceafăr, iar pentru creatorii din alte zone de lume, însuşi ROMÂNIA şi simbolul ei.

,,Ce poezii citeşti?
întreb o fată
-Din Eminescu –spune –mă desfată.
-E mare?
Fata-şi cântă bucuria:
-Oh, Eminescu-i toată România!”
         Bojena Maria Ha de Verny – Ţara iubită, România

     Spaţiul de răspândire al poetului nostru naţional este aria de recunoaştere a lui. Dacă personalităţile din sfera politicului sau din alte domenii vin şi trec, lăsând urme mai puternice sau mai palide în conştiinţe, cu Eminescu s-a întâmplat invers: timpul a adâncit rezistenţa lui şi astfel numele, faptul că este poet, legătura cu creaţia lui inconfundabilă, formează tripleta de interes, determinată, desigur, hotărâtor, de pregătirea şcolară. Fiind răspândit încă de la grădiniţă sau clasa întâia primară, învăţându-se apoi la şcoală şi studiindu-se în cele superioare, cuprins în manuale, în conspecte şi antologii încă din timpul vieţii, Eminescu a fost inclus în programele şcolare mai întâi de marii dascăli care l-au venerat şi l-au ,,predat” elevilor, apoi şi în chip oficial, încă de la începutul veacului trecut. Astfel, cel puţin potenţial, nu există trăitor pe acest pământ românesc care să nu fi auzit de Eminescu.
     Aria de cunoaştere se lărgeşte, desigur, cu Basarabia şi Nordul Bucovinei, spaţiu al României Mari, unde Eminescu a figurat în programele de învăţământ, aceleaşi deîndată după primul război mondial. După 1944, Steaua lui Eminescu a pălit în aceste zone din cauza sistemului de deznaţionalizare şi oprimare; ne aducem aminte cu lacrimi în suflet de evocarea acelor ani făcută de Grigore Vieru care povestea că studenţii luau cunoştinţă de opera lui Eminescu citind-o prin ochiurile în care se puneau călimările sau prin crăpăturile băncilor de şcolar şi student.

,,Vai de biet român, săracul,
  Îndărăt tot dă ca racul,
  Nici îi merge, nici se-ndeamnă,
  Nici îi este toamna toamnă,
  Nici e vara vara lui
  Şi-i străin în ţara lui.”
                                 Doina

După anii 1960, Eminescu a început să devină şi cel mai mare poet al Republicii Moldova, iar intelectualii români au ştiut să se folosească de versurile şi limba lui Eminescu pentru a defini graiul de obârşie şi spiritul unitar al unei culturi divizate politic.


,,Chiar acum când ninge pe Moldova,
Veste ne-a venit din Cernăuţi
Că de-acolo Eminescu tânăr
A pornit spre Chişinău, desculţ.

Cu desaga plină de poeme
Să se-adeverească a pornit –
Dacă mai suntem la locul nostru
Şi să vadă dacă n-am murit.

Să-i ieşim, pe viscol, înainte
Care cu o carte sau o floare:
Paşii din omăt să i-i culegem
Şi să-i cerem în genunchi iertare.
 
………………………………..
…Chiar acum când ninge pe Moldova,
când nămeţi prin cerul ci se-alungă,
Eminescu a pornit spre noi,
şi – să deie Domnul să ajungă!
                                               Nicolae Dabija-Întoarcerea lui Eminescu

    Cu atât mai grea a fost bătălia pentru Eminescu în regiunea Cernăuţi, chiar dacă acolo poetul a locuit opt ani, fie şi cu intermitenţă, şi unde umbra lui persistă mai puternic astăzi decât între 1858-1866, pentru că acum există conştiinţa valorii celui format şi pe acele meleaguri ca pe întregul pământ românesc.
     Cunoscut, apoi, ca poet şi răspândit la românii din Ungaria, Iugoslavia, Bulgaria, Albania, Macedonia – toţi aceştia reprezentând comunităţi istoriceşti constituite – ca şi la românii de pretutindeni în lume, ajunşi a fi oploşiţi şi a forma diaspora noastră – Eminescu este conştiinţă a încă 13 milioane de români, acolo unde DORUL înstrăinării de ţară ia înfăţişarea recitărilor şi interpretărilor versurilor sale.
     Pe lângă românitate, care urcă neamul nostru la 35 de milioane, Eminescu este răspândit astăzi în 70 de ţări şi 64 de limbi, ce reprezintă 90% din populaţia globului,  fiind cea mai tălmăcită personalitate a culturii noastre. După date oficiale, într-o hartă a lumii privind răspândirea lui Eminescu, realizată în anul 1989, rămăsese doar un singur spaţiu neacoperit, o pată albă în zona centrală a Africii.
     Cum spaţiul şi timpul lui Eminescu sunt nesfârşite ca şi sistemul concepţiilor sale naţionale şi versul său melodios, şi dedicaţiile îşi vor urma calea lor fără oprire în acest dor fără de leac de Luceafăr.




                   


Encomion
 

Eu te iubesc Bădie, şi-n vers te preaslăvesc,
Şi mă opun acelor ce încă te rănesc.
Cuvânt urât de tine auzit-am într-o  şcoală…
Din gură de profesor, cu limba ca de smoală.
Nu cred să poată  scrie un vers unei femei
Şi nici nu-l văd să-ncerce a bea un ceai de tei.
Nici un  învăţăcel n-a vrut ai da crezare,
Şi pentru el cu toţi rugata-ne-am: - Iertare!
Căci asta învăţarăm Bădie de la tine,
Să ne-ndurăm de-acei ce se iubesc pe sine.
Păcatul lui a fost spălat de-o jună profesoară,
Ce ne-a-nvăţat să ne rugăm în fiecare seară
Privind cu ochii către cer, la steaua cea străluce,
Să credem până ce murim, Luceafărul ni-i cruce.
La tine eu mă-nchin, mă rog, mă reculeg,
La tine… reprezentant al unui neam întreg.
Eşti pentru mine templu viu, eşti veşnicul izvor
Din care soarbe neîncetat iubitul tău popor.
Şi monumentul de cuvine lăsat ca moştenire,
Îl voi lăsa copiilor, să-l ducă-n nemurire.

                                                 1Decembrie-1999