Alexandru Macedonski:
Noapte de decemvrie

            Un poet de tranziţie prin care se realizează trecerea de la romantismul eminescian la curentele moderne, în primul rând, la simbolism. Creaţia lui stă sub semnul conglomeratului estetic (îmbinarea mai multor curente şi orientări literare): romantismul se îmbină cu elemente parnasiene şi simbolismul cu nostalgia clasicismului.
Poet, prozator, dramaturg, publicist, Macedonski a fost un promotor al înnoirii poeziei: O literatură trebuie să inoveze dacă vrea să trăiască şi să fie puternică.
În activitatea literară a lui Alexandru Macedonski se pot distinge două etape: Prima etapă, până la 1890 - când scrie poeme ample, de faptură romantică, cu versuri lungi, şi cu un pronunţat caracter satiric; acum scrie ciclul nopţilor, caracterizat şi printr-un retorism romantic, rezultat din mulţimea interogaţiilor şi exclamaţiilor. După 1890 lirica lui Alexandru Macedonski trece printr-un proces de simplificare, dar şi o sublimare artistică. Este faza simbolist-ornamentală. Acum scrie rondelurile; discursul liric este rezultatul unui efort de esenţializare şi se bazează pe o metaforă concretă. Poetul renunţă la verbalismul şi retorismul primei etape, poezia devenind sugestie şi muzicalitate: Rondelul rozelor ce mor, Rondelul apei din grădina japonezului, Rondelul câinilor, Rondelul lucrurilor.

Volume de versuri: Prima verba (1872);Poesii (1882); Excelsior (1895); Flori sacre (1912); Poema rondelurilor (1927)
Proză: Dramă banală (1896); Cartea de aur (1902); La calvaire de feu (1906); Thalassa (1915); Nuvele (1923)
Teatru: Moartea lui Dante Alighieri (1916)
Publicist: În 1880 scoate revista Literatorul de orientare antijunimistă. În 1873 scoate ziarul Oltul, iar în 1896 revista Liga ortodoxă în care vor deputa mari scriitori: Tudor Arghezi, Gala Galaction.
Promotor al noii poezii: Arta versului (1890); Poezia viitorului (1892). A condus cenaclul Litaratorul în care au debutat cei mai de seamă reprezentanţi ai simbolismului românesc.

         Este una din capodoperele liricii lui Macedonski. Poemul se axează pe ideea omului de geniu însetat de absolut, mai precis pe necesitatea sacrificiului în numele unui ideal. Poetul defineşte etica omului superior care refuzând orice compromis alege şi urmează întotdeauna drumul drept. Nu este important faptul că omul superior nu-şi atinge scopul, pentru că accentul se pune pe ideea de luptă şi de sacrificiu. Emirul din Bagdad este simbolul credinţei nestrămutate în ideal. 
Geneza poemului:
În 1890 Macedonski a publicat un poem în proză Meka şi Meka, în care prelucra o legendă orientală. Un prinţ arab Ali-Ben este sfătuit de tatăl său să urmeze în viaţă drumul drept. Plecând în pelerinaj la Meka prinţul alege drumul drept şi împreună cu oamenii săi piere în pustiul arab. Tot spre Meka pleacă cerşetorul Pocitan-Ben Pehlivan care alege drumul cotit. Înainte de a pieri, Ali-Ben vede cum cerşetorul intră pe poarta cetăţii sfinte.
Semnificaţia titlului :
În timp ce prinţul intră în Meka cerească cerşetorul intră în Meka pământească.
După unsprezece ani în 1901, Macedonski revine asupra legendei, oferindu-i multiple valenţe simbolice. Poemul este alcătuit din două părţi mari legate prin motivul inspiraţiei. În prima parte Macedonski defineşte contextul social ostil în care trăieşte poetul. Întâlnim deci motivul poetului damnat, frecvent în lirica simbolistă. Macedonski stabileşte un acord perfect o corespondenţă între mediul exterior şi starea sufletească deprimată a poetului:
Pustie şi albă e camera moartă…
Şi focul sub vatră se stinge scrumit…-
Poetul, alături, trăsnit stă de soartă,
Cu nici o schinteie în ochiu-adormit…
În contrast cu acest spaţiu rece, duşmănos, sărac, Macedonski evidenţializează genialitatea poetului: Iar geniu-i mare e-aproape un mit…. Vijelia care domneşte afară (viscolul geme cumplit, …lupi groaznici s-aud, răguşit,/ Cum latră, cum urlă, cum urcă, cu-ncetul,/ Un tremol sinistru de vânt-năbuşit….; crivăţul ţipă) simbolizează piedicile care intervin în drumul creatorului spre absolut.
Poetul subliniază corespodenţa perfectă dintre mediul natural şi starea sufletească disperată a poetului:
Urgia e mare şi-n gându-i, ş-afară,
Şi luna e rece în el şi pe cer.
Macedonski procedează la o mortificare a spaţiului (E moartă odaia şi mort e poetul),  pentru a pregăti apariţia inspiraţiei. Prin inspiraţie se realizează saltul din real în fantastic, din material în spiritual.
Partea a doua poate fi considerată ca un vis al poetului, şi este alcătuită din mai multe momente. Primul moment prezintă condiţia ideală a emirului din Bagdad. Folosind rafinate sinestezii, repetiţia cu efect de incantaţie hipnotică, poetul redă frumuseţea Bagdadului:
Bagdadul ! Bagdadul ! şi el e emirul…-
Prin aer, petale de roze plutesc…
Mătasea-nflorită mărită cu firul
Nuanţe, ce-n umbră, încet, vestejesc…-
Havuzele cântă… - voci limpezi şoptesc…
Bagdadul ! Bagdadul ! şi el e emirul.
Tot pentru a reda frumuseţea, vraja Bagdadului, Macedonski apelează la o succesiune de metafore expresive:
Bagdadul ! cer galben şi roz ce palpită,
Rai de aripi de vise, şi rai de grădini,
Argint de izvoare, şi zare-aurită -
Bagdadul, poiana de roze şi crini -
Macedonski asociază două motive care străbat mai multe strofe - Bagdadul şi emirul; el insistă asupra ideii de perfecţiune a Bagdadului şi condiţia ideală a emirului, tot ce-şi poate dori un om obişnuit:
Şi el e emirul, şi toatele are.
E tânăr, e farmec, e trăsnet, e zeu,
Dar zilnic se simte furat de-o visare…
Spre Meka se duce cu gândul mereu -
Deşi are totul, emirul din Bagdad trăieşte fascinaţia cetăţii sfinte din Meka; cetatea sfântă a musulmanilor devine simbolul aspiraţiei eterne spre absolut. Printr-o repetiţie enumerativă, poetul redă chemarea chinuitoare a cetăţii Meka, fascinaţia idealului:
Spre Meka-l răpeşte credinţa - voinţa
Cetatea preasfântă îl cheamă în ea,
Îi cere simţirea, îi cere fiinţa,
Îi vrea frumuseţea - tot sufletu-i vrea -
Din tălpi până-n creştet îi cere fiinţa.
Deşi dulce e viaţa în rozul Bagdad, emirul porneşte la drum în căutarea idealului său. Macedonski foloseşte o sugestivă combinaţie cromatică pentru a reda imaginea emirului care-şi părăseşte cetatea:
Şi el ce e-n frunte pe-o albă cămilă,
Jar viu de lumină sub ruşu-oranisc,
S-opreşte, o clipă, pe verdele pisc,
Privindu-şi oraşul în roza idilă…
În acelaşi timp cu emirul porneşte la drum şi un cerşetor mai slut ca iadul, zdrenţos şi pocit / Hoit jalnic de bube de drum prăfuit - dar viclean la privire. Prin repetarea cuvântului Meka poetul obţine efecte muzicale, redând în acelaşi timp obsesia fascinaţia idealului:
De nume-l întreabă emirul, deodată,
Şi-aceasta-i răspunde ca vocea ciudată:
-La Meka, plecat-am a merge şi eu.
-La Meka ?…La Meka?…şi vocea ciudată:
-La Meka! La Meka! răsună mereu.
Emirul din Bagdad alege drumul peste întinderile fără sfârşit ale deşertului. Prin repetarea cuvântului dreaptă, poetul insistă asupra eticii omului superior: şi calea e dreaptă - e dreaptă - tot dreaptă, dar zilele curg,/ Şi foc e în cer, în zori şi-n amurg, dar timpul e scurt.
Cerşetorul alege drumul cotit pe sub pomi unde o tânără umbră de soare-l fereşte. În descrierea drumului prin deşert poetul reuşeşte să creeze senzaţia spaţiului şi a timpului fără sfârşit. Folosind metafore expresive, Macedonski redă epuizarea fizică şi sufletească a călătorului:
Când setea, când foamea-, grozave la fel.
Pe piept, ori pe pântec, îi pun câte-o stâncă

Şi foamea se face mai mare - ai mare,
Şi zilnic, tot cerul s-aprinde mai tare…
Bat tâmplele…- ochii sunt demoni cupliţi…
Cutremur e setea, ş-a formei simţire
E şarpe, ducându-şi a ei zvârcolire
În pântec, în sânge, în nervii-ndrăjiţi…-
Deşi au pierit însoţitorii şi cămilele, emirul singur (rămas din tot singur) îşi continuă drumul prin deşert. Epuizat fizic şi psihic emirul are iluzia înplinirii idealului, dar de fiecare dată cetatea de vise se dovedeşte a fi o nălucă. Macedonski pune accentul pe verbul aleargă, pentru a reda efortul încrâncenat în căutarea idealului. Înainte de a muri, emirul vede cum drumeţul zdrenţos şi pocit, care a ales drumul cotit, intră pe porţile cetăţii sfinte. Ultima strofă este o revenire la planul real; poetul explică simbolurile; lupi care urlă, luna cea rece, frigul, sărăcia ce-alunecă zilnic spre ultima treaptă, sunt greutăţile cu care luptă creatorul în drumul său spre absolut.
Poemul se defineşte ca o sinteză originală între tradiţia romantică, orientarea nouă simbolistă şi nostalgia clasicismului: elemente romantice: omul superior însetat de absolut; etica omului superior cu accentul pe ideea de luptă şi sacrificiu; motivul inspiraţiei; antiteza romantică; motivul nopţii, visul; elmente simboliste: sugestia, simbolul, cromatica, corespondenţele, tema poetului damnat, refrenul.
Poetul realizează trecerea de la real la fictiv, natural, firesc, prin menţinerea cromaticii albe (pustie şi albă e camera moartă, palatele sale sunt albe fantasme)

Modalităţi artistice

         Poetul foloseşte metafora: metafora concepută ca definiţie poetică: emirul e tânăr, e farmec, e trăsnet, e zeu; metafora propriu-zisă: ochii sunt demoni cumpliţi. Foloseşte epitete inedite: o tânără umbră, roza idilă. Întâlnim şi figuri de stil mai rare: metonimia oţeluri cumplite; sinecdoca combinată cu metafora, în prezentarea Bagdadului. Cu efecte muzicale deosebite poetul foloseşte repetiţia: Bagdadul, Meka, dreaptă, nălucă.   Modalitatea esenţială folosită de poet este antiteza; putem indentifica o serie de antiteze: antiteza dintre mediul sordid şi genialitatea poetului; antiteza dintre poet şi emir; antiteza dintre emir şi cerşetor; antiteza dintre drumul drept al emirului şi drumul cotit al cerşetorului; antiteza dintre fastul Bagdadului şi deşertul arab; dintre ceea ce sunt personajele şi ceea ce realizează.
        
         Concluzia este tristă: nu întotdeauna cel mai înzestrat îşi realizează idealul său, răsplata, împlinirea sunt în raport invers proporţional cu meritele.
Ideea esenţială este că un ideal cere întotdeauna luptă şi sacrificiu. Emirul din Bagdad rămâne o proiecţie ideală, o chintesenţă de calităţi, care refuză constant compromisurile de orice fel. În opoziţie cu el, cerşetorul rămâne simbolul omului comun, lipsit de calităţi, dar înzestrat cu spirit pragmatic.