1 Lăzăruc Dana
Clasa a X-a E

ROMANUL  DE  ANALIZĂ  PSIHOLOGICĂ


    Primul roman psihologic din literatura noastră este inspirat dintr-o întâmplare reală. Emil Rebreanu, născut la 17 decembrie 1891, fratele scriitorului şi subofiţer în armata austro–ungară, a fost spânzurat la Ghimeş pe data de 14 mai 1917 când încerca să dezerteze pe frontul românesc. În 1920 Liviu Rebreanu face o călătorie la Ghimeş şi descoperă mormântul fratelui său. Astfel, această călătorie şi o fotografie îl determină să scrie romanul  „Pădurea spânzuraţilor”. Fotografia respectivă în care era reprezentată o pădure de spânzuraţi în spatele frontului austriac dinspre Italia a văzut-o în anul 1918 la un prieten când mergea la o conferinţă de pace.
    „Pădurea spânzuraţilor” este romanul unei conştiinţe, un roman al dilemelor tragice, un roman psihologic, care deschide un drum larg prozei psihologice româneşti. Mai precis, „Pădurea spânzuraţilor” este romanul  clarificării unei conştiinţe. Scrierea are şi valoarea unui roman realist, în care ne oferă o imagine realistă a primului război mondial.
    Pe fundalul evenimentelor tragice din primul război mondial, tânărul Apostol Bologa, român din Transilvania integrată pe atunci în Imperiul Austro–Ungar, trăieşte o experienţă cu implicaţii existenţiale, în limitele ei noţiunile: viaţă, moarte, iubire, datorie, Dumnezeu, suferinţă şi izbândire îşi schimbă conţinutul.
    Rebreanu îşi realizează eroul prezentându-i viaţa la nivelul a două timpuri: trecutul înfăţişat prin retrospectivă asupra copilăriei şi adolescenţei personajului şi, prezentului cuprizând partea ultimă a vieţii, aceea în care, mustrat lăuntric de partea de vină pe care o avea în condamnarea lui Svoboda, Bologa se îndreaptă şi el spre spânzurătoare. Cauza dramei lui Apostol Bologa este obiectivă, deci şi ea este justificată psihologic, prin comportamentul eroului, ea devine şi o problemă de psihologie socială. Moartea devine astfel o izbăvire căci absolvă eroul de orice posibilă mustrare de conştiinţa şi de aceea Apostol Bologa o aştepta cu seninătate.
    Apostol Bologa, ca personaj literar este conceput în cea mai modernă viziune, corelată cu cea a romanului european. Prin psihanaliză a impus o imagine în straturi suprapuse, a psihicului individual spre forme psihice colective (cele trei straturi „sinele”, „eul” şi „supraeul”). Psihanaliza s-a preocupat de energiile ce zac în stratul din afund şi de modul cum instanţele superioare le cenzurează şi le convertesc.
  
1  Procesul de conştiinţă al personajului începe chiar în clipa execuţiei lui Svoboda, când Bologa simţi ca „flacăra din ochii condamnatului i se prelingea în inimă ca o imputare dureroasă”. Ulterior, bravând din nevoia de a le demonstra celor din jur şi mai ales lui, juste sentinţe la care subscrise, personajul conferă faptul că încrederea i se clatină. De altfel, întâlnirea cu Klapka joacă un rol important în evoluţia sufletească a lui Bologa şi după ce primul îi destăinuie motivele mutării sale pe frontul rusesc, o ură îl va face pe locotenentul român să vadă altfel războiul. Se conturează încă de pe acum, marea dramă a lui Bologa: nonconcordanţa între teoria sa despre patrie şi realitatea crudă a războiului.
    Adevărata trezire a conştiinţei etnice a tânărului român se petrece atunci când este înştiinţat că peste câteva zile, divizia lui va fi mutată pe frontul din Ardeal. Gândul dezertării i se infiltrează în minte mai întâi nebulos, ca o posibilitate, pentru a deveni hotărâre atunci când generalul îi refuză mutarea pe un alt front.
    Dinamica trăirilor sufleteşti ale eroului este urmărită şi în timpul a două evenimente cheie. Primul  l-a constituit discuţia cu un prizonier neamţ adus la Lunca şi interogat, Apostol Bologa serveşte ca interpret iar cuvintele prizonierului, „dar român ca dumneata”, îi trezesc în suflet nevoia adâncă de disculpare. În aceste condiţii, dezertarea constituie una dintre formele posibile de izbăvire, singura pe care o vede.
    Al doilea eveniment este convocarea lui Bologa la comandamentul diviziei, pentru a face parte din curtea marţială ce urma să condamne nişte ţărani acuzaţi de spionaj. Drumul făcut cu maşina spre comandament constituie una dintre cele mai bune descrieri ale romanului. Conştiinţa dilată ceea ce vede ochiul, încât cei şapte ţărani spânzuraţi sunt multiplicaţi la nesfârşit, iar drumul capătă proporţii incredibile puţin mai târziu, copleşit de impresia asemănării spânzuraţilor cu Svoboda. Ziua faustiană a lui Bologa începuse şi, pentru a nu mai încheia un pact cu diavolul încearcă să dezerteze, în aceeaşi noapte, pe frontul românesc, dar este prins, judecat şi condamnat. Autorul urmăreşte cu o rară forţă de penetraţie psihologică ultimele ore ale existenţei personajului: învălmăşirea gândurilor, renunţarea la apărare, drumul până la locul execuţiei, momentele în care condamnatul nu-şi recunoaşte propriul nume scris pe cruce, până la lumina apoteotică  din final, izbucnită în ochii lui Bologa, odată cu primele raze ale soarelui, ca într-o nouă  Geneză în care Omul este proiectat pe fundalul Universului.
    „Pădurea spânzuraţilor” este construită în întregime pe schema unei obsesii. Aceasta se instalează în inconştient odată cu asistarea la scena spânzurării lui Svoboda: în momentul morţii, o lumină mare i se răspândeşte pe figură. Din acea clipă lui  Bologa îi este sete de lumină, aceasta devine „glas” al neamului către personajul care se îndreaptă ca un halucinant. Ulterior, având misiunea de a distruge un reflector din zona inamicului, Bologa îşi simte sufletul sfâşiat pentru că pierduse „dezmierdarea razelor tremurătoare”. După ce reflectorul este spart, imaginea luminii îl ridică pe cel ucis la dimensiunile divine.
    Chemarea neamului se mai aude o dată în clipa sosirii la locul execuţiei sale când, ridicând ochii vede lucirea albă a spânzurătorii în care „se desluşea ceva straniu”.
    Criticii literari au văzut în acest roman prima realizare remarcabilă a prozei psihologice româneşti.
    Ca şi Dostoievscki, Rebreanu analizează trăirile sufleteşti ale omului în clipa trecerii în nefiinţă, de data aceasta, sub lumina răsăritului către care se îndreaptă „însetaţi” ochii condamnatului, el devine un nou Crucificat, dobândind iertarea.