1 MIHAI EMINESCU    “  Făt- Frumos din tei “    şi  ” Povestea  teiului”
                               
                                              LUCRARE COMPARATIVĂ

M.Eminescu este  poetul reprezentativ al literaturii române , “ poetul nepereche”  creator al unei opere care străbate timpul cu o forţă  nealterată , trăind într-o perpetuă  actualitate .
 Poemele “Povestea teiului” şi “Făt-Frumos din tei”  datează din perioada în care  Eminescu caută modul în care să realizeze un poem de specific naţional  . Poemele sunt identice  ca temă şi ca motiv  însă  ele se fac   diferite  prin  felul de expunere  a autorului , deasemenea prin  încheerea  lor   care evidenţiază  imagini simbolice diferite  cum ar fi “ cornul” a cărui imagine  apare mai des  şi cu o însemnătate mai mare în” Povestea teiului” iar  imaginea “ calului alb” ce simbolizează  timpul, trupul  angelic , destinul cast, apare  cu o simbolică mai mare  în” Făt-Frumos din tei” .
 Primele cinci strofe din poeme sugerează  un dialog între Blanca  şi tatăl ei , axat pe două  concepte  fundamentale despre lume şi viaţă ;  tatăl îi hotărăşte aşezarea într-un schit , spre a duce o viaţă astetică , pentru  ca să  răscumpere păcatul  părintesc ,  însă  Blanca se opune, ea respinge  hotărîrea tatălui  pentrucă ea nu poate să conceapă lumea ca univers al  sacrificiului ;  lumea ei  reese  din sufletu-i  tînăr ,  vesel, doritor de dragoste ,  de joc în “Făt-Frumos din tei” şi de danţ ,  muzică , pădure în “Povestea Teiului “. , însă hotărîrea tatălui este fermă ceea ce şi  determină  o reacţie romantică , un refugiu în codru ,  o evaziune faţă de realitate , care se prefigurează  în strofa  a şaptea  ; tot aici ne apare pentru prima dată calul alb( atît în Făt-frumos ,  cît şi-nPovestea teiului.) care-i devine bun tovarăş ..
 În centrul peisajului eminescian se află codrul , izvorul şi teiul , un peisaj mitic în a cărui adîncime simbolică se concentrează  natura , iubirea , timpul , sub incideanţa vrajei magice . Ea refuză viaţa monahală hărăzită de tatăl ei  şi fuge în codrul ,la izvorul vrăjit , lîngă teiul vechi şi sfînt .Vraja este un element definitoriu  al poieziei sacre , magico – mitice, deoarece  e chiar cîntecul naturii care adoarme şi metamorfizează.  Evaziunea ei în codru pare o împlinire  a unui destin , dar şi rezultatul unei opţiuni . Codrul devine un lăcaş de refugiu pentru sufletele rătăcite ,  un loc plin de vrajă , o regăsire a imaginarului  ; în următoarele versuri autorul interferează sentimentul iubiri  cu  sunetele şi  peisajele naturii . Evadarea în codru se produce în timpul înserării “Cînd a serii raze roşii / Asfinţind din ceruri scapă…”  în “Făt-Frumos din tei”  şi în “Ppovestea teiului”:   “Sara vine din arinişti../ Cerul stelele îşi arată …“.Într-un asemenea context  Eminescu descoperă  spiritul teiului sacru   care se confundă cu murmurul izvorului ce curge de sub el în mijlocul codrului . Pe lîngă acest peisaj miraculos al codrului autorul  în” Pvestea  teiului “ mai adaugă şi simbolul lunii ce în “Făt -Frumos “ apare  abia la sfrşitul operei , cînd se realizează iubirea . Luna ,astrul selenar în  asociere cu  toate celelante elemente al cadrului natural  ,  are un rol privilegiat , ea contribuie la realizarea atmosferii de extaz şi insomnie  . Luna tuteleaza întreaga fire şi mai ales pe îndrăgostiţi : ea varsă linişte şi somn , dă o stălucire halucinantă  izvorului, umplîndul de vrajă  .  În opera eminesciană  luna  mai apare  sub simbolica  unui  străjer , astru ocrotitor al îndrăgostiţilor , sursă de lumină în întunericul gros al nopţii. În” Povestea Teiului”  ea îşi păstrează semnificaţiile ,  răsărind înaite  de apariţiei lui Făt- Frumos .  Făt-Frumos  este tînărul ce răsare din tei în faţa  fetei rătăcite , în mijloc de pădure , lîngă izvor . Portretul fixează o imagine voievodală , purtînd drept  coroană flori de tei .  Exteriorul  tînărului  ne este relatat mai bine în “Făt-Frumos din tei”, unde imaginea lui ne apare mai mult sugerînd zburătorul ,sub forma unui  personaj malefic “ cu ochi mari , plini de vis,  cu   părul negru şi la şold un corn de argint” în soţit de un cal negru ce sugerează un destin de păcat , ca o consecinţă de naştere din păcat :el o ispiteşte  cu cîntecul lui  de dor sau de jale ,  aducînd-o  într-o altă lume “..Dar ei trec , se pierd în codrii …“ . Idila împleteşte sentimentul de iubire  cu sentimentul naturii… “/… numai murmurul cel dulce /Din izvorul  fermecat /Asurzeşte melancolic /A lor suflet  îmbătat .
 Sfrşitul acestor opere se conturează diferit : în “Făt Frumos din tei” autorul  pune acentul   pe imaginea calului ce  în mod simbolic o părăseşte  pe eroină ,  ce  ne  sugerează  despărţire ei de destinul  alb al feciaorei , “ Dar frumoasa lui stăpînă /A rămas pierdută-n lume “ , adică  şi-a pierdut şi sufletul .”Povestea teiului “ sfîrşeşte cu  note filosofice , aici se conturează  simbolistica cornului  care ne cîntă trista amintire a visului frumos ce se îndepărtează de acel cadru acrotitor al naturii    şi tot aici ne apare luna  ce vegeaza blând asupra cuplului amoros .
Aşa privind , putem înţelege cum se scrie o poveste de dragoste de un farmec dureros şi cum ea transcede sacrul transformîndu-se în real  , în istorie , cum visul se înceţoşează , pe musură ce trece  timpul , şi puterea cornului  dătător de viaţă  se pierde tot mai mult “ Se tot duc se duc mereu ,/Trec în umbră ,pier în vale …..             
                                                 


                                                        Tofan Christina Gheorghe 07.02