1 Vant strain
de Tudor Arghezi

comentariu prelucrare
Alexandra-Andreea STANESCU, Cls. a VI-a A
Scoala Generala nr. 3 „Nicolae Titulescu” Bucuresti
Mar. 2001


Tema
Poezia "Vant strain", care face parte din volumul "Hore" al lui Tudor Arghezi înfaţiseaza un tablou de natura în care este protagonist vantul "personificat". Plin de miscare, acest element al naturii este privit dintr-o dubla perspectiva: de prieten si de dusman al omului. Accentul cade pe ipostaza de adversitate, de dusmanie a vantului, a carui forţă surprinzatoare poetul o hiperbolizeaza.
Daca vantul este principala componenta a acestui tablou de natura, accentul cade pe latura nebanuita, dusmanoasa a acestuia. Vantul "strain" se arata ostil omului, forţa lui dezlantuita zdruncina echilibrul naturii si înspaimantă. Poetul încearca să zugraveasca aceasta forţa necunoscuta, ascunsă a stihiilor naturii, care rascolesc si ameninta întreg universul. Chiar forma nearticulata a substantivului conţine în ea aluzia la o ipostaza mai puţin cunoscuta omului, accentuata de epitetul "strain" pe care poetul o prezinta într-un tablou tumultuos.
Prima parte contureaza imaginea prietenoasa a vantului integrată într-un tablou
calm de natura campeneasca. Vantui "mic" si bland ("bun") este un prieten al omului, îl ajuta (epitetele personificatoare sunt sugestive). Caracterul benefic al acestuia îl surprinde poetui printr-o enumeratie de activitati din universul rural: "ma cruta", "Merge-ncet dupa caruta", "mana boii", si-i "dejuga la popas". Printr-o expresiva metafora poetul îl numeste considerandu-l copilul cel bun al taranului: "E copilul nostru bun". Ca un fiu ascultator, el îl ajuta pe ţaran în muncile sale, însotind caruta, manand sau dejugand boii, sau în treburile gospodaresti: "Sufla-n foc si în ceaun". Toata această succesiune de imagini este o expresie a comuniunii omului cu natura, subliniata si de utilizarea adjectivului posesiv "nostru". El îşi arata firea calma si domoala sugerata prin epitetele ce caracterizeaza actiunile: "merge-ncet”; "Mană boii grei la pas". Acest fiu mai mic ("vantul nostru mic") este cuminte si întelegator: "Vantui nostru mic mă cruţă". Poetul se asociaza si el acestei familii de tarani, iar vantul pare fratele său mai mic care-l întelege si-l ajuta ("ma cruta") în treburile gospodaresti. Ritmul lent al miscarii caruţelor, al boilor, imaginea popasului si a ceaunului pregatit pentru masa contureaza un tablou cald, al întelegerii si armoniei simple de la fara.

Partea a doua a poeziei pune în evidenţă cel de-al doilea termen al antitezei si ne
dezvaluie imaginea necunoscuta, ostila a vantului "celui adevarat". Printr-un dublu epitet poetul descrie trasaturile acestui personaj pe care-l simte strain si dusmanos: "Vantul cel adevarat / E strain si-nvierşunat." Nelinistit si nestatomic, nu-si gaseste locul si întregul univers nu pare suficient pentru a gazdui firea lui greu de stapanit, neîncătuşată.
0 ampla enumeraţie bazata pe repetiţii surprinde întinsa lui arie de cuprindere pe care încearca sa o largeasca mereu printr-o cautare patimasa si înverşunata a vantului neobosit:

1 „N-are loc în ce sa-ncapa,/ Nici pe piscuri, nici în groapa,/ N-are de-ajuns pamant,/
Campul meu îi este stramt." Ostilitatea dintre vant si om este evidenta în ultimele versuri, în care forţa expansiva a vantului apare în contrast cu spaţiul redus la bucata mica de pamant a taranului. Aceasta forta neîncatusata care domina cu furie întreaga natura reiese si din comparatia "Ca o bucata de apa".
Portretul liric al vantului dusmanos este completat de alte trasaturi care îl arata
singuratic, neiubind oamenii, avand un temperament impulsiv si violent: "Pustnic si
întărâtat." Caracterul potrivnic al vantului "străin" este redat printr-o enumeraţie de
actiuni ostile si distrugatoare: "Plugul si l-a-ngenuncheat,/ Rupe, scurmă si sfărâmă,/ Umple cerul de ţărână". Actiunile enumerate exprima o crestere în intensitate a fortei sale distructive ("rupe, scurmă, sfărâmă"), care întunecă si rupe echilibrul initial al tabloului, prefigurand deznodamantul stihial din strofa urmatoare.
Adevarata dezlanţuire a fortei ostile a vantului este redata într-un tablou de
sfarsit de lume, mareţ si terifiant în acelasi timp. Furia vantului este hiperbolizata printr-o aglomerare de verbe de miscare si printr-o ampla enumeratie sprijinita pe
metafore, epitete si personificari. Elementele care cad prada furiei devastatoare a vantului fac parte din acelasi univers rural, prefigurat de ocupaţii traditionale: "hergheliile", "turmele", "taurii". Stihiile vantului par mii de herghelii, negre, alergand înnebunite.
Tabloul este plin de miscare: vantul zdruncină din temelii întreaga natura, rascoleste
marile, provocand furtuni si inundatii ("Rascoleste marile, / Le varsă caldarile"), rătăceste turmele ("la-n varteje turmele / Si le pierde urmele") si pune pe fuga taurii nauciti de forţa lui ("In spinare, sa rastoarne /Taurii izbiti, în coarne"). Antiteza este accentuată de opoziţia verbelor: "dejuga" - "înjuga" sau de contrastul dintre cele doua imagini: "Mână boii grei la pas" si "să răstoarne / Taurii izbiti în coarne".
Dar vantul devastator nu tulbură numai universul uman, provocandu-i mari pagube, ci zdruncina din temelii întreaga natura, creand imaginea unui adevarat tablou apocaliptic, înfiorător: "Pune zările pe fugă, / Prinde munţii si-i înjugă, / Cu padurile galbui / Alergand în hora lui." Este un vârtej uriaş, haotic, dezlănţuit, terifiant, care realizeaza un tablou vizual, întunecat, brazdat de fulgerele aurii date de padurile prinse într-o hora nebuna.
Dimensiunile ample, hiperbolizante ale tabloului sunt create si prin utilizarea substantivelor la plural: "turmele", "herghelii", "muntii", "padurile", "marile", dar si prin utilizarea unor hiperbole ("mână cu miile", "pune zarile pe fuga", "prinde muntii si-i înjuga") sau a unor constructii expresive hiperbolice: "Rascoleste marile, / Le varsa caldarile". E ca o lupta în care acest "strain" a vrut sa arate întregii naturi ca este cel mai putemic, netemându-se de nimic. Imaginile vizuale sunt completate de imagini auditive, în ritmuri infernale, sumbre, sugerate de cele doua metafore: "Navala de ropote, / Gloate-adânci de clopote".
În faţa acestui tablou înspaimantator arătând o faţă străină, duşmănoasă a vântului, poetul amuţeşte, refuzând orice comuniune cu vântul "venetic"; nu-i poate închina nici macar un vers: "Vantului, noi, venetic/ Nu-i putem cânta nimic." Trecerea
de la singular ("mă") la plural ("noi") subliniază integrarea afectivă a poetului în
colectivitate.
Prin întreaga versificatie, prin versul scurt (7/8 silabe), cu ritmul trohaic si rima
pereche poetul realizează rezonanţa tulburătoare a acestui tablou tumultuos de natura.
Opera lirica
Această poezie este o opera lirica în care autorul descrie un tablou tulburator prin imagini si semnificatii, construit pe cele doua ipostaze antitetice ale vântului. Daca primul tablou este linistit si armonios, cel de-al doilea este apocaliptic, devastator si terifiant. Starile sufletesti ale poetului cunosc si ele o evolutie în funcţie de imaginile zugrăvite: seninatate, liniste sufleteasca si încantare, apoi neliniste si teama. Atitudinea poetului de refuz a ipostazei dusmanoase a vantului este exprimata
convingator în ultimele doua versuri ale poeziei.