1                                                     DOINA

                   Doina este o creaţie lirică populară, în versuri specifică folclorului românesc care exprimă sentimente profunde. După sentimentele exprimate doinele sunt de mai multe feluri: de dor, de jale, de cătănie, de haiducie, de înstrăinare etc.
                   Poezia “Doina” face parte din volumul de poezii populare culese de Vasile Alecsandri, intitulat “Poesii populare ale românilor”.
                   Ea poartă numele speciei literare pe care o reprezintă şi în care autorul anonim îşi exprimă dragostea, preţuirea şi admiraţia nemărginită pentru cântecul ei. Cu ajutorul Doinei, autorul popular îşi exprimă toate trăirile lui sufleteşti.
                   Doina este personificată, iar poetul popular i se adresează în mod direct, ca unei fiinţe dragi, prin substantivul în vocativ “doină”, repetat la început de vers. El este fermecat de dulceaţa versului ei, pentru că astfel ea îi alină suferinţele: “Doină, doină cântic dulce,/ Când te-aud nu m-aş mai duce”.
                   Capacitatea doinei de a exprima în acelaşi timp alinarea suferinţei, dorul,dar şi durerea, bucuriile, dar şi necazul este sugerată prin epitetele “doină dulce”, “viers cu foc”.
                   Doina este raportată la circuitul anotimpurilor, la elementele din natură, pentru că ea îl însoţeşte pe om în orice moment şi pretutindeni: “Bate vânt de primăvară/ Eu cânt doina pe afară/”, “Vine iarna viscoloasă/ Eu cânt doina închis în casă”.
                   Imaginea naturii care capătă putere (“Frunza-n codru când învie”) este raportată la doina haiducească (“Doină, cânt, de voinicie”) pentru că haiducul îşi va găsi refugiul în codru frate, care-l va apăra de duşmani şi de poteri.
                   Căderea frunzei vesteşte venirea toamnei, iar sufletul omului se umple de tristeţe, de aceea, tovarăş nedespărţit îi este “doina de jale”.
                   Permanenţa doinei în viaţa omului din popor, legătura lor strânsă, sunt sintetizate în ultimele patru versuri ale textului: “Doină zic, doină suspin,/ Tot cu doina mă m-ai ţin/ Doină cânt, doină şoptesc/ Tot cu doina vieţuiesc”.
                   Substantivul “doina” este repetat în întreg textul de 14 ori realizându-se exprimarea sugestivă a intensităţii sentimentelor pe care autorul anonim le are faţă de doină. Repetat este şi pronumele personal de persoana I prin care se face simţită prezenta eului liric, vocea autorului anonim (“M-aş duce”, “mă îngân”, “de-mi mai mângâi”).
                   In strânsa legătură cu natura sunt exprimate stările sufleteşti trăite de poet. Primăvara şi vara declanşează bucuria, entuziasmul, toamna şi iarna sunt generatoare de tristeţe şi singurătate.
                   Poezia se remarcă prin simplitatea şi naturaletea stilului. Se folosesc putine figuri de stil; doua epitete: “cântic dulce”, “viers cu foc” – prin care se caracterizează doina şi unul cu referire la anotimpul rece – “iarna viscoloasă”; personificările se referă la doina, la frunza codrului şi privighetorile care cântă şi ele doina.
                   Versificaţia este specifică poeziei populare, măsura este de 7-8 silabe, ritmul trohaic, rima împerecheată; ele au menirea de a sporii muzicalitatea doinei.
                   Valoarea deosebită a acestei creaţii populare este dată de intensitatea şi sinceritatea sentimentelor.  

Cele mai ok referate!
www.referateok.ro