1 Armand Rotaru, clasa a IX-a D



DESPRE JOC ŞI JOACĂ



Din punct de vedere istoric, rădăcinile jocului se pierd în negura timpurilor. În opinia lui Johan Huizinga, „jocul este mai vechi decât cultura, pentru că noţiunea de cultură, oricât de incomplet ar fi ea definită, presupune în orice caz o societate omenească, iar animalele nu l-au aşteptat pe om ca să le înveţe să se joace. Ba chiar se poate afirma, fără risc, că civilizaţia omenească nu a adăugat nici o caracteristică esenţială noţiunii generale”.
Jocul apare ca un fenomen complex, ce poate fi definit într-o varietate de moduri. În general, acest termen denumeşte „acţiunea de a (se) juca”, o „activitate distractivă practicată din plăcere, mai ales de către copii”. Conform „Dicţionarului de simboluri”, „jocul este, fundamental, un simbol al luptei, al luptei cu moartea (jocurile funerare), cu elementele (jocurile agrare), cu forţele potrivnice (jocurile războinice), cu sine (cu propria frică, slăbiciune, îndoială etc.)”. După Roger Caillois, el este „nu numai activitatea specifică pe care o denumeşte, ci totalitatea figurilor, simbolurilor sau instrumentelor necesare activităţii respective, sau funcţionării unui ansamblu complex”. În opinia lui Herbert Spencer, jocul reprezintă  o „exersare artificială a energiilor. Este o formă de socializare, în care individul se construieşte pe sine din interior, dar fiind o fiinţă socială”.
Jocurile cunosc un număr impresionant de clasificări. În primul rând, jocul se adresează sferei fizice sau celei intelectuale. Activităţile ludice pot fi diferenţiate în funcţie de vârsta, sexul şi cultura jucătorilor. După vârstă, ele sunt de copii şi de adulţi. Ca grad de implicare, jocurile sunt competitive, de spectacol sau de risc. Luând în consideraţie aria culturală, avem jocuri ştiinţifice, filosofice şi teoretic – culturale. Din ultima categorie se remarcă cele de creaţie, de conversaţie, de retorism şi de limbaj. O altă clasificare ţine cont de momentul şi locul desfăşurării jocului: diurn sau nocturn, public sau privat. După raportul cu planul sacrului, există jocuri rituale şi nerituale. Importante sunt şi jocurile copiilor, ce aparţin de patru mari clase: Mimicry, Ilinx, Paidia şi Ludus. În afară de categoriile anterior menţionate, manifestările ludice mai pot fi: de societate, de îndemânare, de noroc, de dexteritate, de inteligenţă etc.
Jocul are trei funcţii majore: de creaţie, mimetică şi a imaginaţiei.
Principalele trăsături ale jocului sunt evidenţiate în studiul „Homo Ludens”: jocul „poate fi numit o acţiune liberă, conştientă că este <<neintenţionată>> şi situată în afara vieţii obişnuite, o acţiune care totuşi îl poate absorbi cu totul pe jucător, o acţiune de care nu este legat nici un interes material direct şi care nu urmăreşte nici un folos, o acţiune care se desfăşoară în limitele unui timp determinat anume şi ale unui spaţiu determinat anume, o acţiune care se petrece în ordine, după anumite reguli”.
Finalitatea jocului depinde, evident, de tipul jocului. Aceasta poate însemna o exhibare a ceva, o evidenţiere a calităţilor individuale sau colective, împărtăşirea unor idei, sentimente, evadarea într-un univers fictiv, simplul divertisment, o dezvoltare a gândirii şi a imaginaţiei, modelarea caracterului, o metamorfozare a participanţilor la joc, accederea imaginară la un alt nivel social sau existenţial, ori cunoaşterea lumii înconjurătoare. Un rezultat important al jocului apare pe plan social. Referitor la jocuri, conform opiniei lui Devambez, „în jurul lor s-au cristalizat simţul cetăţenesc şi sentimentul naţional; ele au constituit, pentru locuitorii aceleiaşi cetăţi, pentru copiii aceleiaşi seminţii...legătura ce le reamintea de interesele lor comune”.

În poezia „Prefaţă”, de Tudor Arghezi, apare viziunea omului matur asupra jocului. Tema acestei scrieri este arta poetică, privită printr-o perspectivă ludică, diferită de cea a predecesorilor săi. Formula „Ne-am apucat [...] Să minţim, să povestim” relevă caracterul abstract al actului cultural. Eul liric iniţiază o competiţie a cantităţii, la care participă întreaga sa familie, ce are ca scop scrierea a cât mai multe poezii. În această parte a operei este reliefat sensul de bază al jocului: lupta pentru ceva („Şi făcurăm şi-o prinsoare / Cine poate scri mai iute / Stihuri vreo câteva sute”). Odată cu transformarea caracterului creaţiei artistice din serios în ludic, întrecerea devine deschisă tuturor („Doi părinţi şi doi copii”). Faptul că răsplata învingătorului este „un sfert de măr”, dovedeşte un caracter important al jocului: absenţa interesului material („Împărţind un măr creţesc / Nu cumva ca să jignesc / Pe tovarăşii de coate, / Mâncând sferturile toate”). Sintagma „tovarăşii de coate” aduce în atenţia cititorului alte proprietăţi ale jocului: stabilirea unor relaţii între participanţi şi schimbarea locului în ierarhia socială. Pentru ca stilul neobişnuit şi copilăresc al „Prefaţei” să fie înţeles corect, eul liric ne propune întoarcerea la copilărie („Eşti prea mare. Fă-te mic.”), pentru a renunţa la reguli şi a ne lăsa în voia imaginaţiei („Uită regula odată / Şi, cu cartea dezvăţată / Mergi niţel de-a buşile”). În acelaşi timp, Arghezi  înţelege dorinţa oamenilor de a păstra aparenţele şi concepţia greşită a adulţilor despre joc, conform căreia persoanele trecute de vârsta copilăriei nu se joacă („Poţi închide uşile, / De ţi-e teamă şi ruşine / Să te faci de râs ca mine”). Drept concluzie, se poate afirma ca poezia „Prefaţă” este o „ars poetica”, de tip ludic.

O analiză a jocului, din perspectiva unui copil, este făcută de Ion Creangă în „Amintiri din copilărie”. Înconjurat de fraţi, Nică se bucură de copilărie, definită, în special, prin joc.
O categorie întâlnită de jocuri este Mimicry. În inocenţa lor, copiii parodiază cântecul şi hainele bisericeşti, aspect ce denotă sincretismul jocului: „Apoi îşi pun câte-o ţoală în spate şi câte-un coif de hârtie în cap şi cântă <<aliluiia>> şi <<Doamne miluieşte, popa prinde peşte>> de te scot din casă”. Deşi lipsite de sens, cântecele  copiilor au scopul clar de a stârni hazul. Jocul, aparent naiv, are o scenografie bine stabilită, urmată de toţi jucătorii, ceea ce evidenţiază creativitatea şi imginaţia copiilor. O altă manifestare a copiilor este călăritul măturii. Acest joc demonstrează capacitatea copiilor de a modela şi transpune realitatea după propria dorinţă. Personificarea transformă universul înconjurător într-unul viu şi fantastic. „Copilul, încălecat pe băţul său, gândeşte că se află călare pe un cal de cei mai straşnici”.
A doua categorie de jocuri este Ilinx. De fiecare dată când se întorcea seara acasă, tatăl îşi prindea fiii pe rând, îi ridica în grindă, zicând „`tâta mare” şi îi săruta pe fiecare. Acest joc are valoarea unei incantaţii bazate pe magie de similitudine, asemănător ritualurilor păgâne practicate de mama copiilor.
Paidia reprezintă al treilea  fel de jocuri, din care fac parte „baba – oarba” şi „de-a mijoarca”. Jocurile menţionate anterior sunt jucate de mii de ani ţi sunt cunoscute pe întreg Pământul.

1 Ultimul tip de jocuri este Ludus. Unul dintre lucrurile favorite ale naratorului era mersul la scăldat. Lăsându-se îngropat în nisip, Nică râde de moarte. Are loc o desacralizare specific populară, asemănătoare celei din basme.
Din nefericire, unele jocuri au consecinţe dramatice, deoarece copilului îi lipseşte gândirea proiectivă: „ne pune dracul de urnim o stâncă din locul ei, care era numai înţinată, şi unde nu porneşte stânca la vale, săltând tot mai sus de un stat de om; şi trece prin gardul şi prin tinda Irinucăi, pe la capre”.



Poezia „Trei feţe”, de Lucian Blaga, sugerează faptul că jocul are o importanţă esenţială în evoluţia individului. Tema acestei opere lirice este condiţia umană, privită prin trei perspective: cea a copilului, a tânărului şi a bătrânului. Autorul sintetizează viaţa omului ca pe o combinaţie a trei factori, de egală importanţă: Iubirea, Jocul şi Înţelepciunea.
 Prima voce lirică este cea a copilului:
„Copilul râde:
Înţelepciunea şi iubirea mea e jocul!”
Compararea înţelepciunii şi a iubirii cu un joc pune în evidenţă faptul că jocul aparţine şi laturii cognitive a omului, dar şi a celei afective. Prin acest mijloc de percepere a realităţii, copilul explorează universul înconjurător, îşi înţelege funcţionarea propriului corp şi îşi exteriorizează convingerile. De asemenea, el îşi însuşeşte bazele funcţionării societăţii şi anumite principii de viaţă. În joc îşi are originea şi caracterul de fiinţă socială al omului. Tot prin intermediul jocului, copiii conştientizează noţiunile de Bine şi Rău. Sintagma ce încheie al doilea vers, „iubirea mea e jocul!”, arată că această activitate ludică reprezintă un stil de viaţă al celei dintâi vârste a omului. În cazul celei de-a doua strofe („Tânărul cântă: / Jocul şi-nţelepciunea mea-i iubirea!”), o parte din trăsăturile esenţiale ale unui joc se păstrează, o parte, nu. Libertatea şi pasiunea se păstrează, dar regulilse sunt abandonate. O trăsătură importantă a acestei „lupte” este dorinţa jucătorilor de a se întrece reciproc, pentru câştigarea unui premiu abstract: afecţiunea celuilalt. Asemeni fiinţelor vii, jocul evoluează: din jocul simplu, inocent, dezinteresat, ia naştere jocul sentimental, cu un scop bine definit.

O altă operă lirică ce abordează noţiunea de joc este poezia „De-a     v-aţi ascuns...”, de Tudor Arghezi. Tema poeziei este „moartea ca joc”, fiind enunţată încă din titlu: „de-a v-aţi ascuns” este un joc întâlnit pe tot Pământul, care implică misterul şi hazardul. Din punct de vedere al sferelor lexicale, cele mai importante sunt sfera jocului („joc”, „joacă”, „jucăm”) şi sfera morţii („înmormântare”, „moarte”, „a învia”, „lumea ceealaltă”). Eul liric eufemizează ideea morţii, pentru a fi înţeles de „copiii” săi. Încercând să le prezinte acestora o noţiune tragică şi complexă, autorul substituie moartea cu elementul cel mai bine cunoscut de ei: jocul. Prin urmare, jocul se transformă într-un joc iniţiatic. Pe tot parcursul poeziei, eul liric înfăţişează cititorilor proprietăţile acestui „joc”. El este universal şi nu ţine cont de vârstă, sex sau nivel social („E joc viclean de bătrâni / Cu copii, [...], cu fetiţe [...] / Joc de slugi şi joc de stăpâni”), iar regulile sale nu se schimbă: „Şi fiecare îl joacă bine”. Moartea apare ca un joc inevitabil („hotărât, o să ne jucăm odată”), al cărui moment nu poate fi determinat („odată”). Considerat „vechi”, el devine dramatic prin ireversibilitate („tata nu o să mai  aibă putere / Să vie pe jos, în timpul cât se cere  / Din lumea ceealaltă”). Deşi privit iniţial drept „viclean” şi „ciudat”, jocul intră în firesc, fiindu-i asociat cu caracter sacru („E jocul Sfintelor Scripturi. / Aşa s-a jucat şi Domnul nostru Isus Hristos”). De asemenea, el este arhetipal şi, în acelaşi timp, ciclic („Aşa e jocul, începe cu moarte”). Înmormântarea reprezintă un alt element ludic prin care moartea se aseamănă cu un joc. Aceasta ia forma unui ritual sincretic, ce are obiecte specifice şi reguli bine determinate. Adevăratul impact al „jocului” asupra omului este enunţat abia în ultima strofă, când masca poetică dispare şi se produce o eliberare a tensiunii emoţionale acumulate, însoţită de un profund regret, sub forma unei imprecaţii: „Aşa este jocul […] Arde-l-ar focul!”.
Astfel, se poate afirma ca „omul  sporeşte cantitatea de spirit care există în joc, transformând-o în fapt de cultură”.



Bibliografie:

1.Tudor Arghezi, „Cuvinte potrivite”, texte alese, schiţă biografică, prefaţă, documentar, comentarii, îndreptar analitic, întrebări şi teme de lucru, index terminologic de Ion Apetroaie, Editura Institutului European, Iaşi, 1997
2.Ion Creangă, ,,Povestiri, poveşti, amintiri”, Editura Junimea, Iaşi, 1983
3.Ion Barbu, „Versuri şi proză”, ediţie îngrijită, prefaţă şi tabel cronologic de Dinu Pilat, Editura Minerva, Bucureşti, 1984
4.„Limba şi literatura română: manual pentru clasa a IX-a”, Editura Humanitas Educaţional, Bucureşti, 2002
5.Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, „Dicţionar de simboluri”, Editura Artemis, Bucureşti, 1994
6.„Mic dicţionar enciclopedic”, Editura enciclopedică română, Bucureşti, 1972
7.„Mari teme literare”, dicţionar – antologie de texte pentru clasa        a IX-a, Editura Paralela 45, Piteşti, 2002  
8. Johan Huizinga, „Homo ludens. Încercare de determinare a elementului ludic al culturii”, traducere din olandeză de H. R. Radian, cuvânt înainte de Gabriel Liiceanu, Editura Humanitas, Bucureşti, 2002