1 Gr. Sc. Spiru Haret U.C.E.C.O.M.

























Fuiorea Andrei Bogdan
Cls. A XI-A B

BACOVIA




Aici sunt eu
Un solitar,
Ce-a râs amar
Şi-a plâns mereu.

Cu-al meu aspect
Făcea să mor
Căci tuturor
Păream suspect.
(Epitaf)                    


I.    INTRODUCERE


Bacovia se proiectează pe scena lui provincială, care ţine loc de teatrum mundi, când ca un ecou docil al spaimei universale, ca victimă mută şi neputincioasă în faţa tiraniei societăţii şi a neantului, când ca un revoltat împotriva destinului sau cel puţin ca spirit lucid, întâmpinându-şi condiţia cu o demnă resemnare. De aici dubla faţă a poetului. Pe de o parte, aceea de siluetă umilă, terorizată, ori de personalitate complet anulată, retrogradată la stadiul  unui ghem de nervi al unui obiect dezafectat, al unei umbre fantomatice; pe de altă parte, aceea a insului afişând masca sarcasmului şi autoironiei, spre a-şi acoperi plânsul intern şi a preîntâmpina riscul complacerii în poza damnatului. Dincolo însă de aceste posturi cutremurate, transpare chipul unui solicitat deopotrivă de nostalgia comuniunii senine cu natura şi umanitatea, dar şi de ardoarea profetului, blestemând lumea lui „a avea” în numele lumii lui „a fi”. Traversând în fulgere scurte un orizont opac, astfel de accente dau geamătul bacovian timbrul neaşteptat al apelului viril la împotrivire şi încredere în metamorfoza fericită a omului ca fiinţă socială, dacă nu şi ca fiinţă muritoare.
Poet al eşecului şi al speranţei resuscitate din cenuşă, G. Bacovia se apropie şi se desparte de creatorii apocalipselor moderne.
S-a spus că e, prin formaţie, un simbolist, dar îşi depăşeşte epoca, aparţinând poeziei române moderne. E legat strâns de oraşul natal Bacău, unde s-a născut în 1881, ca fiu de comerciant. Numele său adevărat era George Vasiliu. Studiile elementare şi secundare le-a desfăşurat în oraşul de pe Bistriţa; studiile superioare, de drept, la Bucureşti şi Iaşi, cu licenţă. Nu a profesat avocatura, ci a fost mic funcţionar, trăind din greu şi dedicându-se poeziei. A fost hărţuit mereu, de boală - fapt reflectat în versurile sale sumbre.
În 1928, se căsătoreşte cu Agatha Cristescu şi se mută la Bucureşti, unde soţia sa era profesoară.
A debutat in "Literatorul" lui Macedonski, însă primul volum "Plumb" apare în 1916, premiat de Ministerul Artelor. Celelalte cărţi poetice apar destul de rar: "Scântei galbene" (1926), "Cu voi" (1930), "Comedii în fond" (1936), "Stante burgheze" (1946). Versurile sale sunt profund originale, creând aşa numita atmosferă bacoviană. Capodoperele bacoviene sunt: "Plumb", "Decembrie", "Lacustra", "Cuptor", "Nervi de primăvară", "Amurg violet", "Alb", "Vocale".



II.    SENTIMENTUL MORŢII


Moartea în aspectul ei cel mai fizic, mai cadaveric, îşi impune în poezia bacoviană prezenţa cu autoritatea de care beneficia în viziunile medievale.
În oraşul bacovian, fără a se prinde în horă macabră, populaţia este bântuită sau cel puţin adiată de ceea ce el numeşte „aerul morţilor”


1 Ascultam acele poveşti,
Deşi nu era vremea lor –
Cum nu-nţelegi când priveşti
Aerul morţilor.
(Controversă)                 

înregistrând simptomele acestei morţi universale, Bacovia îşi avertizează iubita asupra etapelor descompunerii. Într-o poezie ca Renunţare, el se şi consideră pur şi simplu un cadavru.

În grădina moartă,
Am sărit aseară peste zidul mort –
Pasul meu, încet, se oprea în loc –
Conştient de soartă, de durere orb,
În grădina moartă
A sosit un mort.

Morţi întrezărea şi Eminescu. Însă la Eminescu , cel puţin acela din Mortua est şi Melancolie, iubita îşi părăseşte făptura ca să retrăiască o existenţă selenară, iar poetul însuşi, oricât de încredinţat ar fi de pieirea insului, socoteşte principiul vieţii inalterabil, de vreme ce sufletele se reîncarnează în alte existenţe.

III.    NATURA


Prezentă aproape în fiecare poezie, natura concurează oraşul. Solidară cu materia inertă a zidurilor, materia vie împărtăşeşte întru totul destinul cetăţii. Vegetaţia, copacii, iarba, florile declină ca şi zidurile, sub presiunea aceloraşi forţe dezagregate.
Anotimpurile predominante sunt toamna şi iarna care, o dată instalate, par a nu se mai clinti, instituind un climat de eră primordială. Ploaia, vântul, zăpada bat continuu, mai rar în rafale violente.

Scârţâie toamna din crengi ostenite
Pe garduri bătrâne, pe streşini de lemn,
Şi frunzele cad ca un sinistru semn
În liniştea grădinii adormite.

O palidă fată cu gesturi grăbite
Aşteaptă pe noul amor…
Pe când, discordant şi înfiorător.
Scârţâie toamna din crengi ostenite
(în grădină)            


    Tăcerea, constituie un alt motiv interior al poeziei bacoviene, nu reprezintă însă decât extrem de rar o simplă invitaţie descriptivă, o notă a cadrului exterior. Îndeplinind aceeaşi funcţie ambivalentă, de intensificare a depresiunii şi, chiar dacă mai rar, de împăcare cu sine şi promisiune a unui nou orizont, ea cuprinde semnificaţii variate.


IV.    MUZICA

Cât de profundă îi era pasiunea muzicală o certifică prezenţa, în repertoriul lui poetic a diverselor instrumente, alcătuind o adevărată orchestră, instalată pe podiumul lumii. În sensul propriu al cuvântului, ca ansamblu simfonic, orchestra acţionează mai rar. Numai într-o singură poezie o întâlnim în formaţie restrânsă.

Orchestra începu cu-o indignare graţioasă.
Salonul alb visa cu roze albe –
Un vals de voaluri albe.
(Alb)                    
    
    Frecvent apare şi ruda ei săracă, fanfara, prezentă în parcurile de duminică sau sâmbătă seara: „În oraş suspină un vals de fanfară”. De aici sunt trimise, ca din spatele unei săli de concert, ecouri stinse.
BIBLIOGRAFIE










Galeria scriitorilor - 50 de portrete    -color  -  Boris Crăciun     Editura Porţile Orientului Iaşi