1
Tudor Arghezi între credinţă
şi tăgadă – Via Dolorosa


    Născut în anul 1880, viaţa lui Tudor Arghezi este profund marcată de cele două războaie mondiale precum şi de prospera perioadă interbelică. Marele poet, prozator şi gazetar, după adevăratul său nume Ion N. Theodorescu, este o personalitate mult controversată a literaturii române, în principal datorită noilor concepte literare adoptate, precum estetica urâtului, dar nu în ultimul rând datorită vieţii şi filosofiei sale.
    Conceptele ilustrate de Arghezi în creaţia sa se află într-o strânsă relaţie de cauzalitate cu biografia sa. Astfel, sistemele sale lirice se conturează în jurul a câtorva concepte diametral opuse precum existenţa, dragostea şi moartea la fel cum drumul vieţii sale îl poartă de la munca într-o fabrică de zahăr, la viaţa monahală şi chiar până la meseria de ceasornicar.
    Vasta experienţă a eului empiric arghezian se reflectă în atitudinea eului liric, una dintre dominantele universului său liric fiind constituită de poezia căutărilor religioase. Văzut de către critici ca un poet aflat între “credinţă şi tăgadă”, Tudor Arghezi a creat între anii 1927 şi 1967 optsprezece psalmi publicaţi în mai multe volume de poezii. Acest fapt demonstrează preocuparea permanentă a lui Arghezi pentru problematica filosofică a relaţiei omului cu Dumnezeu, fiind definită ca lirica existenţială, ca o poezie “monumentală şi grea a zborului sufletesc către lumină” (G. Călinescu).
    Originea psalmilor arghezieni trebuie căutată în Psaltirea lui David, primul autor de scrieri religioase intitulate ”psalmi”. Denumirea de psalm provine din cuvântul grecesc “psalmos” care înseamnă compunere poetică cu caracter de rugăciune, odă, elegie sacră, imn.
    Cei 151 psalmi ai lui David sunt, in general, imnuri de laudă sau mulţumire adresate lui Dumnezeu. Pe de altă parte, psalmii filosofici, în sfera cărora se încadrează şi psalmii lui Arghezi, sunt scrieri cu un caracter laic, monologuri adresate Divinităţii în care se exprimă, de obicei, dileme legate de relaţia omului cu Dumnezeu.
Dacă în psalmii biblici tonul monologului este unul de tânguire, psalmii arghezieni reflectă revolta eului liric la adresa Divinităţii, ajungând chiar şi la nivelul de sfidare(“De când s-a întocmit Sfânta Scriptură, / Tu n-ai mai pus picioru-n bătătură”). Apare, deci, o contradicţie între cele două tipuri de psalmi, o contradicţie între omul Vechiului Testament, credincios şi smerit, şi omul modern, pierdut în tumultul vieţii cotidiene, care încearcă din răsputeri să găsească un semn al prezenţei Divinului în lumea înconjurătoare.
Se conturează, deci, ideea că omul modern, pentru a-L regăsi pe Dumnezeu, trebuie să se elibereze din tiparele vieţii de zi cu zi, să învingă prejudecăţile sociale şi, deci, să parcurgă un drum al patimilor, o adevărată “Via dolorosa”, similară celei parcurse de către Isus. Calea evoluţiei spirituale a psalmilor lui David este una a credinţei în timp ce calea psalmilor arghezieni este plină de renunţări, suferinţe şi zbucium sufletesc(“Trăirea mea se cheamă viaţă şi omoară”).
    Calea Crucii, drumul parcurs de Isus din Grădina Gheţimani până la locul răstignirii, pe muntele Golgota, înseamnă suferinţă, umilire, purificare prin durere fizică dar mai presus de toate, acceptarea tuturor patimilor. Acest drum presupune o ascensiune in plan spiritual şi în acelaşi timp  un declin fizic, finalizat prin moarte şi înviere, adică triumful lui Dumnezeu asupra răului.
    Via dolorosa pe care o străbate Tudor Arghezi este un drum menit să-l poarte pe “călător” de la condiţia de om de rând până la apropierea de Dumnezeu, până la dialogul direct cu Divinitatea. Ca şi Calea Crucii, acest drum este unul al suferinţei însă a unei suferinţe pe plan spiritual. Isus îşi acceptă suferinţele în timp ce Arghezi se revoltă în faţa lori. De aceea, drumul pe care îl conturează psalmii arghezieni se află sub blestemul ciclicităţii sau chiar al căderii sufleteşti.
    În psalmii săi, Arghezi exprimă o largă paletă de atitudini, stări şi sentimente pe care acesta le simte în legătura sa spirituală cu Dumnezeu.
    Într-o primă fază, eul liric se simte un “protejat al Divinităţii”, înzestrat cu harul lirismului şi în acelaşi timp, dezamăgit de lumea înconjurătoare care îi pare superficială, dominată de interese materiale şi de setea de putere. El îşi vede moartea ca un moment de izolare faţă de lume, vrea să rămână singur cu Dumnezeu, eliberat de toate piedicile pe care societatea i le aşează în cale. (“Vreau să pier în beznă şi în putregai / Nencercat de slavă, crâncen şi scârbit / Si să nu se ştie că mă dezmierdai / Şi că-n mine tu însuţi vei fi trăit.”). Pentru autor, unicul sprijin spiritual în această existenţă este Dumnezeu, pentru care simte o iubire mistuitoare (“Ard către tine-ncet ca un tăciune”). Scopul suprem al eului liric este găsirea, sau mai bine spus regăsirea Divinităţii (“Te caut mut, te-nchipui, te gândesc.”).
    Pentru eul liric, această stare sufletească se identifică cu începutul declinului spiritual deoarece “pasiunea” lui faţă de Dumnezeu se transformă în patimă, în dorinţa de a obţine cât mai mult. El se simte chinuit, confuz şi singur (“Tare sunt singur, Doamne, şi pieziş”), devine “îndârjit” în căutarea lui, simţind parcă depărtarea care începe să apară între el şi Divinitate (“Ţepos şi aspru-n îndârjire vie”).
    Cu cât căutarea lui Dumnezeu devine mai aprigă, cu atât scopul ei devine mai distant. Arghezi se răzvrăteşte şi îl acuză pe Dumnezeu de înstrăinare faţă de om, de faptul că nu se mai arată ca în timpurile biblice şi, deci, acesta este motivul pentru care şi oamenii, la rândul lor se îndepărtează de El (“De când s-a întocmit Sfânta Scriptură / Tu n-ai mai pus picioru-n bătătură. / Şi anii mor şi veacurile pier / Aici sub tine, dedesubt, sub cer.”).
    Cu o sete pătimaşă de absolut în suflet, poetul îl caută pe Dumnezeu, caută o dovadă a perfecţiunii, doreşte o certitudine. Este cuprins de îndoieli, de nerăbdare, îl caută, speră, se îndoieşte, se simte învins. Resemnarea se accentuează cu atât mai mult cu cât eul liric conştientizează impasul în care se află şi imposibilitatea de a atinge cunoaşterea absolută. Zbuciumul căutării nu pare să mai aibă nici un sens (“O viaţă-ntreagă zadarnic /,,,/ am străbătut /…/ Dar ajungând în piscuri şi-n râpi încrucişate / Să birui înălţimea văzui că nu se poate.”).
    După această experienţă a deznădejdei, Tudor Arghezi renunţă la patima căutării. El se simte dezamăgit spiritual de Divinitate, se simte părăsit şi îi reproşează lui Dumnezeu ca a făcut viaţa omului nu doar din viaţă şi moarte ci şi din chinuri şi iubire (“Dar tu mi-ai spus odinioară / Că ne ucide moartea, nu viaţa şi iubirea / Nu mi-ai vorbit de lacrimi niciodată… / Tu n-ai făcut pământul din milă şi iubire, / Îţi trebuia loc slobod, întins în cimitire”).
    Acest drum al patimilor porneşte de la condiţia omului de rând şi continuă descendent din punct de vedere a evoluţiei spirituale. În punctul iniţial, Arghezi este aproape de Dumnezeu, dar doreşte mai mult, iubirea devine patimă şi, asemeni primilor oameni, el cade în păcat. Cu fiecare încercare de a se apropia de idealul său, eul liric se afundă din ce în ce mai mult în necredinţă până când, după ce survine dezamăgirea, el renunţă la căutare. Totuşi, finalitatea acestei Via dolorosa este nesigură deoarece, renunţând la patima căutării, autorul se eliberează de păcatul care i-a declanşat căderea şi reintră în ignoranţă din punt de vedere al relaţiei sale cu Dumnezeu, întorcându-se, deci, la punctul iniţial.
   
1 Setea de cunoaştere, dorinţa de a-l cunoaşte pe Dumnezeu reprezintă pentru Arghezi, ca şi pentru primii oameni, căderea în păcat. Drumul parcurs de psalmist, suferinţele pe care le-a îndurat au reuşit să spele acel păcat originar, redându-I şansa de a fi din nou aproape de Divinitate. “Fericiţi cei săraci cu spiritul căci aceia îl vor vedea pe Dumnezeu.” Sa fie, oare calea ignoranţei cea pe care trebuie sa păşim cu toţii pentru a ne reîntoarce în Grădina Edenului… ?

Plan de idei


I.    Introducere
1.    Scurtă bibliografie
2.    Viaţa lui Tudor Arghezi se reflectă în creaţia sa lirică
3.    Scurtă descriere a creaţiei lirice argheziene

II.    Cuprins
1.    Noţiunea de psalm
•    Psalmii biblici
•    Psalmii filosofici

2.    Disconcordanţa dintre psalmii biblici şi cei filosofici
3.    Greutatea regăsirii lui Dumnezeu
4.    Calea Crucii
5.    Via dolorosa a lui Arghezi
6.    Ipostazele eului liric în psalmii arghezieni
•    “protejat al Divinităţii”
•    chinuit, confuz şi singur
•    răzvrătirea
•    însetat de absolut
•    dezamăgit spiritual şi părăsit

III.     Încheiere
1.    Sinteza “drumului” arghezian










Bibliografie

•    Limba şi literatura română pentru elevii de liceu, prof. Mariana BADEA, editura Regis, Bucureşti, 2001
•    130 de subiecte  rezolvate  pentru  examenul  oral  la  Literatura  română,  ediţia a III-a, Cecilia STOLERU, editura PESTALOZZI, Bucureşti, 1999
•    Limba şi literatura română, manual pentru clasa a XI-a, editura Humanitas Educaţional, Bucureşti, 2001
•    Catehismul Bisericii romano – catolice, ediţia a V-a, Blaj, 1932