Campania din Rusia, 1812
La 15 mai 1768 Republica Genova vindea regelui Franţei drepturile asupra insulei Corsica. În luna august a aceluiaţi an, Ludovic al XV-lea proclamă alipirea insulei la Franţa ; corsicanii îţi exprimă vehement protestul şi, sub conducerea lui Pasquale Paoli, conducătorul insulei, se vor opune soldaţilor francezi, dar vor fi înfrânţi în bătălia de la Ponte Nuovo.
Aceasta se întâmpla în luna mai a anului 1769, cu trei luni înainte ca Napoleon Bonaparte să vadă lumina zilei la Ajaccio într-o familie de mici nobili corsicani. Mai târziu va spune: "M-am născut în vremea când patria mea pierea".
La vârsta de nou ani şi opt luni Napoleon va fi înscris ca bursier la Şcoala Militară din Brienne le Chateau. Încă de mic se va distanţa de colegii săi atât prin apartenenţa sa insulară cât şi prin starea sa materială. Într-o scrisoare adresată tatălui său el arăta că dacă nu i se pot asigura mijloacele de a se susţine în mod onorabil, ar fi mai bine să fie readus acasă. "Prefer să fiu primul muncitor într-o fabrică decât artistul dispreţuit într-o academie".În scrisoarea citatã a tânărului de 13 ani este cuprins sentimentul acelei mândrii care nu îl va părăsi toată viaţa.
Elevul Bonaparte al Şcolii Militare din Brienne va fi selecţionat cu scopul de a obţine o pregătire superioară la Şcoala Militară din Paris. În scurtă vreme se va afirma ca primul matematician din şcoală. Profesorii săi îi prevedeau un viitor strălucit: "Corsican ca naţionalitate şi caracter va ajunge departe dacă împrejurările îl vor favoriza".Va părăsi şcoala cu gradul de sublocotenent de artilerie. Cu regimentul la care fusese repartizat va face diferite manevre prin Franţa meridională. În această perioadă îl va citi pe Plutarh, Platon, Cicero, Herodot, precum si Montesquieu, Voltaire, Rousseau. Napoleon l-a simpatizat pe Jean Jaques Rousseau, i-a apreciat ideile, dar nu i-a fost discipol niciodată, reproşându-i sever că promite oamenilor o fericire irealizabilă.
Cu ideile iluminiştilor va întâmpina Revoluţia Franceză din anul 1789, declarâdu-se de acord cu principiile promovate de aceasta. Aprobă cu entuziasm decretele din 4 august 1789 ale Adunării Naţionale Constituante care aboleau vechiul regim, deoarece dispărea şi decretul din 1780 al contelui de Segur, ministrul de război din aceea vreme, decret ce limita accesul micii nobilimi doar la grade inferioare. La 14 iulie 1791 în Paris, pe Champ de Mars, alături de regimentul său, va jura "să apere patria contra duşmanilor din afară şi dinăuntru " şi "să nu asculte decât de ordinele Adunării Naţionale " . Între 1791 şi 1793 va promova în Corsica ideile revoluţiei, văzând în acestea o modalitate de a realiza independenţa insulei sale natale. În urma unor conflicte avute cu generalul Paoli, reăntors din exil, Napoleon va părăsi Corsica îndreptându-se spre Franţa.
Revenirea în Franţa are loc în momente de maximă tensiune când, după ghilotinarea girondinilor, Franţa era guvernată de montagnarzi, în frunte cu Maximillien Robespierre.
Rampa de lansare a lui Napoleon va fi oraşul Toulon. În noaptea de 27 spre 28 august 1793 forţele contrarevoluţionare răsculate deschid porţile oraşului englezilor. Revoluţionarii vor institui un asediu care se dovedeşte ineficient. Napoleon va fi numit comandantul artileriei asediatorilor. Planurile lui fiind apreciate, Napoleon primeşte mână liberă pentru a le aplica, acest lucru ducând la 17 decembrie la cedarea oraşului de către trupele engleze. Aici începe cariera militar a lui Napoleon, acesta fiind numit în decembrie 1793 general de brigadă. În vara lui 1794 are loc căderea lui Robespierre iar generalul Bonaparte este arestat fiind suspectat de legături cu acesta. Va fi achitat dar va fi totuşi marginalizat. Îl vor readuce în scena evenimentele de la 13 Vendémiaire (5 octombrie 1795) , când se va face extrem de util Directoratului (noua formulă de guvernare instaurată la 27 august 1795), prin reprimarea unei revolte monarhiste în Paris.
La sfârşitul lui octombrie va prelua de la Barras funcţia de comandant al armatei din interior. La 2 martie 1796 primeşte comanda armatei din Italia. Urmează o campanie fulgerătoare contra Piemontului şi Imperiului Habsburgic pe care le învinge şi le impune pacea semnată la 17 octombrie 1797 la Campo Formio, după care vine rândul Republicii Veneţiene să fie învinsă.
Directoratul îi propune lui Bonaparte o nouă expediţie în Irlanda, pe care acesta însă o refuză. Campania se va termina în august 1798 cu un eşec. Atunci Directoratul şi acordă comanda campaniei din Egipt. Flota sa va fi distrusă la Abukir, la 1 august 1798, de către amiralul Horatio Nelson. Francezii pierd stăpânirea Mediteranei, iar armata din Egipt devine prizoniera cuceririlor ei. Cu toate acestea, Napoleon organizează Egiptul şi îi bate pe turci în Siria. Bonaparte se va întoarce la Paris la începutul lui octombrie 1799. După ce îşi asigură sprijinul majorităţii Directoratului şi a Consiliului Bătrânilor, Napoleon va întreprinde la 19 Brumar (10 noiembrie) o lovitură de stat împotriva Consiliului Celor Cinci Sute.
Bonaparte, devenit Prim consul, va impune ţării o constituţie autoritară. Urmează a doua campanie în Italia care se încheie cu pacea de la Lunéville din anul 1801. Un an mai târziu va fi ales printr-un plebiscit consul pe viaţă. După doi ani, la 18 mai 1804, Senatul îl va proclama pe Napoleon Bonaparte ca Împărat al francezilor.
Devenit Napoleon I, instituie ca formă de guvernare monarhia constituţională ereditară şi realizează o serie de reforme. Între timp războiul cuprinde o bună parte din imperiu ; Naploeon îi va învingeîn 1805 la Austerlitz pe austrieci şi ruşi, iar în 1806, la Jena, pe prusacii lui Frederick II, acesta rămânând doar cu Prusia Orientală. Urmează blocada continentală împotriva englezilor ţinterzicerea comerţului dintre statele europene si Anglia) şi după tratatul de la Tilsit din 1807, tratat de alianţă între Rusia şi Franţa prin care Rusia se angaja să respecte blocada, Napoleon se va consacra edificării marelui Imperiu francez ; va porni un nou război contra Spaniei (1808-1814) cu scopul de a impune acesteia respectarea blocadei. Pe de altă parte, Rusia, având nevoie de mărfurile engleze va încălca această blocadă. Ca represalii, Napoleon va anexa la imperiu ducatul de Oldenburg, al cărui suveran se înrudea îndeaproape cu ţarul Alexandru. Din acest moment atât Rusia cât si Franţa se vor pregăti de război.
Revoluţiile burgheze din Anglia, America de Nord şi mai ales din Franţa au avut un impact deosebit asupra popoarelor aflate sub dominaţia celor trei mari imperii: Ţarist, Otoman şi Habsburgic. Ţările române se găseau sub dominaţia Imperiului Otoman Moldova şi Ţara Românească sau erau anexate Imperiului Habsurgic (Transilvania). În anul 1787 Imperiul Ţarist încorporează teritoriul dintre Bug şi Nistru, ajungând pentru prima dată la graniţa cu Moldova, iar tratatul ruso-turc încheiat la Iaşi în ianuarie 1792 preciza că Nistrul va forma linia de demarcaţie dintre imperiile otoman şi rusesc.
Răspândirea ideiilor revoluţiei franceze în întreaga Europă şi răsturnările spectaculoase de valori aduse prin războaiele napoloniene contribuie la intensificarea luptei pentru independenţă a popoarelor din sud-estul european. In acest context, marcat de acţunile antiotomane ale grecilor şi sârbilor, se nasc noi speranţe de eliberare naţională în rândul principatelor române. Românii vor adresa memorii atât puterilor antiotomane din jur cât şi lui Napoleon aşteptând de la acesta atât sprijin pentru eliberarea de sub suzeranitatea otomană cât şi pentru unirea Moldovei şi Ţării Româneşti.
În 1806 izbucneşte un nou război ruso-turc pentru supremaţia în Marea Neagră, în acest război luând parte alături de armatele ruse şi unităţi militare româneşti. Adresându-se divanelor celor două ţări româneşti, ţarul Alexandru declara că le va păzi de toate relele care ameninţă pământul lor. Vagile promisiuni erau însămenite să justifice ocuparea principatelor române, pe care le-a folosit ca bază economică a războiului. În plus, în tratatul de la Tilsit Napoleon şi Alexandru cădeau de acord ca în cazul în care în războiul ruso-turc Poarta nu va accepta mediaţia Franţei, cele două guverne să acţioneze împreună asupra ei , anexându-şi toate proviincile Imperiului Otoman din Europa. La întrevederea de la Erfrut din septembrie 1808, Napoleon şi-a dat consimţămâtul ca după încheierea păcii Imperiul Ţarist să cuprindă Moldova şi Muntenia. În articolul cinci al acordului franco-rus se arăta: "Înaltele părţi contractante se angajează să considere drept condiţie absolută a păcii cu Anglia ca ea să recunoască Finlanda, Ţara Românească şi Moldova ca făcând parte din Imperiul Rus". În articolul opt se prevedea: « Împăratul Napoleon recunoaşte numita reunire şi hotarele Imperiului Rus în această parte extinse până la Dunăre ».
Apogeul imperiului napoleonean este atins în anii 1810-1811, dar tot acum începe şi declinul său. Blocadacontinentală istoveşte serios Anglia, dar aplicarea ei stârneşte greutăţi din ce în ce mai mari. Relaţiile dintre Franţa şi Rusia se vor înrăutăţi şi mai mult : dacă în 1789 francezii vor fi fost văzuţi ca un popor dornic de libertate, în mai puţin de douăzeci de ani situaţia este complet inversată - pe de o parte Napoleon se consideră suveranul Europei, iar pe de altă parte Alexandru prezintă ca un eliberator al popoarelor. Cei doi sunt de acord să restaureze Polonia, dar fiecare se gândeşte să o facă în beneficiul său. Pentru Napoleon , marele ducat al Varşoviei este un avanpost de unde poate să ameninţe, dar în acelaţi timp să se apere şi de aceea marele ducat nu poate fi obiect de negociere.
În primele luni ale anului 1812 , apariţia unui război între cele două imperii fiind din ce în ce mai evident, Alexandru a cerut urgentarea păcii cu Turcia pentru a nu fi confruntat cu un război pe două fronturi. Rusia va accepta astfel Prutul ca graniţă între cele două imperii, semnând cu Turcia la 28 mai 1812 pacea de la Bucureşti.
Pentru protecţia frontierei estice a imperiului, la începutul anului 1811 Napoleon avea numai 50 000 de oameni în ducatul Varşoviei şi aproximativ 45 000 în garnizoanele din Germania. Ruţii puteau conta pe o armată de 240 000 de oameni, iar Alexandru se gândea şi la ajutorul polonezilor, care laolaltă cu cei 50 000 de prusaci i-ar fi permis să avanseze spre Oder fără prea mari dificultăţi. Acest plan a fost respins atunci când polonezii au refuzat să i se alăture lui Alexandru, în ciuda asigur(rilor date de acesta privind refacerea Poloniei; cu toate acestea Napoleon a r(mas în alert( în vara lui 1811, şi pl(nuia încă din august al acestui an să înceapă campania din Rusia în iunie 1812.
In decembrie 1811 Napoleon avea asigurat sprijinul Austriei ; de asemenea, prin tratatul semnat în februarie 1812 între Napoleon şi regele Frederick al Prusiei, acesta din urmă se declara de acord cu traversarea ţării sale de către Marea Armată franceză, se obliga să furnizeze provizii armatei şi să îi trimită lui Napoleon câteva contingente de soldaţi. Napoleon se baza de asemenea pe sprijin din partea Imperiului Otoman , cu care Rusia se afla in r(zboi în anul 1812, dar semnarea acordului de pace de la Bucure(ti anula aceste speranţe. Napoleon şi-a îndreptat gândurile şi spre Suedia condusă de Bernadotte, fost ministru de r(zboi în vremea directoratului, ales în august 1810 ca principe moştenitor al Suediei ; dar ofensându-l pe Bernadotte prin ocuparea Pomeraniei Suedeze în ianuarie 1812, acesta a realizat un tratat de neagresiune cu Rusia în aprilie 1812.
Spre sfârţitul lui februarie 1812 diferite părţi din Grand Armee s-au îndreptat spre frontiera dintre Prusia Orientală şi Rusia, situată pe râul Niemen, unde vor ajunge în iunie.
Invadarea Rusiei a început la 24 iunie 1812, când armata franceză a primit ordin să traverseze râul Niemen. În campania din1812 Napoleon a avut sub comandă una din cele mai mari forţe pe care le-a văzut vreodată Europa. Această armată număra 453 000 de soldaţi la trecerea Niemenului, ulterior adăugându-li-se alţii, astfel că aproximativ 612 000 de oameni s-au aflat în Rusia în timpul campaniei. Dintre aceştia mai puţin de 200 000 erau francezi, ceilalţi fiind contingente italiene, germane sau belgiene provenind din teritoriile supuse, sau aliaţi - Prusia şi Austria contribuiau fiecare cu câte 30 000 de soldaţi.. Contingentele care nu erau alcătuite din francezi erau destinate scopurilor secundare; vârful de atac al invaziei fiind alcătuit numai din trupe franceze.
Napoleon şi-a împărţit forţele în mai multe armate. Armata principală, aflată sub comanda sa, era protejată de încă douarmate auxiliare destinate să apere flancurile şi spatele armatei principale. Armata comandată de Napoleon cuprindea 227 000 de oameni ; flancul drept se afla sub comanda lui Eughe ; extrema dreaptă se afla sub comanda lui J(r(me iar ariergarda era asigurată de de contingentul austriac condus de Karl Schwarzenberg ; pe extrema stângă erau Macdonald şi Yorck cu un contingent pruso-polon de 40 000 de soldaţi. De cealaltă parte, armata rusă era alcătuită din 118 000 de soldaţi aflaţi sub comanda lui Barclay de Tolly, încă 40 000 sub comanda lui A.P. Tormasov şi câteva mii de cazaci aflaţi în spatele râului Bug ; în nord Wittgenstein se îndrepta spre Dvina cu 25 000 de oameni (o bună parte din ofiţerii superiori ruşi era de origine germană, mai ales prusaci, şi franceză).
Totuşi din cauza forţei superioare a lui Napoleon ruşii se vor retrage. Ajuns la Vilnius (Vilna) în 28 iunie 1812 Napoleon se va îndrepta spre Vitebsk, având de gând să împartă armata rusă în două ; manevra eşuează iar Napoleon se îndreaptă spre sud-est. La 16 august are loc bătălia de la Smolensk, între Napoleon şi Barclay. Napoleon îl va invinge pe Barclay şi se va opri la Smolensk de unde va chema întăriri din Franţa. Între timp Wittgenstein va fi înfrânt în bătălia de la Poloţk iar Schwartzenberg va câştiga bătălia de la Gorodecino.
Napoleon se va îndrepta spre Moscova, dar la 17 august Barclay este înlocuit cu veteranul Kutuzov şi noul comandant al forţelor ruseşti decide să nu abandoneze oraşul ; francezii ajung în faţa poziţiilor deţinute de Kutuzov în jurul satului Borodino la 5 septembrie 1812. Ziua următoare este dedicată pregătirii armatelor şi cercetării terenului. Bătălia efectivă are loc pe 7 septembrie ; ruşii învinşi se retrag înspre râul Nara iar Napoleon va intra în Moscova la 14 septembrie. Ajuns aici, Napoleon nădăjduieşte să-l constrângă pe ţar să încheie pacea. Dar Alexandru se identifică cu poporul său - nici o pace nu este posibilă cât timp străinii încalcă pământul Rusiei. Napoleon ezită între a continua războiul cu trupele ce şi rămăseseră, sau a se retrage. În ambele cazuri, ameninţarea venea nu numai de la ruşii lui Kutuzov dar şi de la iarna care se apropia, trupele franceze neavând mijloacele de a-i rezista.
În aceste condiţii Napoleon decide de-abia la 19 octombrie să se retragă, îndreptându-se spre apus. Prima intenţie a lui Napoleon a fost de a se îndrepta spre Kaluga spre a face un lung ocol pentru a se aproviziona dintr-un teritoriu nepustiit, dar Kutuzov şi închide calea la Maloiaroslaveţ în 24 octombrie 1812 şi îl determină să se retragă pe cel mai scurt drum, efectivele armatei ne mai fiind suficiente pentru a da fără riscuri o bătălie - în acest noiembrie forţele lui Napoleon scăzuseră la 55 000 de soldaţi. La 6 noiembrie prima furtună de zăpadă surprinde armata franceză, fiind urmată de geruri teribile şi crivăţ. Ruşii înconjoară coloanele înfometate. Trebuie date lupte deznădăjduite la Krasnoe şi la Berezina pentru ca francezii să-şi croiască o cale. Mai mult de atât, la 5 decembrie Napoleon părăseşte armata din Rusia pentru a fi prezent în Franţa, unde complotul generalului Malet a dezvăluit cât de fragil era regimul imperial, cât de puţin pregătit era pentru a rezista la eşecuri. Când rămăşiţele armatei trec din nou peste Niemen, la 31 decembrie, nu mai sunt decât vreo 20 000 de oameni.
Înfrângerea lui Napoleon în Rusia a avut loc din mai multe cauze, una dintre ele fiind subestimarea adversarului - Napoleon se aştepta ca întreaga campanie să dureze 30 de zile. Un alt eşec al lui Napoleon l-a constituit slaba organizare a transportului de provizii spre Marea Armată, aceasta suferind de foame şi boli, mai ales în în timpul retragerii. Prevăzând o campanie fulger, Napoleon nu a ţinut cont de iarna rusească, aceasta luându-l prin surprindere şi decimând şi mai mult numărul trupelor franceze
După insuccesul campaniei din Rusia a urmat înfrângerea suferită în campania din Germania din 1813. Franţa este înfrântă iar Napoleon abdică la 6 aprilie 1814 şi este exilat pe insula Elba. Napoleon se va reîntoarce în Franţa în mai 1815 guvernând Franţa timp de 100 de zile.
Pierzând bătălia de la Waterloo (18 iunie 1815) Napoleon va abdica pentru a doua oară la 22 iunie, fiind exilat pe insula Sfânta Elena unde va muri la 5 mai 1821. Rămăşiţele sale vor fi readuse în Franţa în 1840 şi vor fi depuse în Domul Invalizilor din Paris.
Bibliografie :
1. Jaques Maudelaine - Istoria Franţei ( volumul 2 ) ;
2. Magazin Istoric - nr. 10/1969, nr 11/1969 ;
3. Mircea Muşat ; Ion Ardeleanu - De la statul geto- dac la statul român unitar ;
4. Enciclopediae Brittanica ;
5. Le petit Larousse en couleurs, 1995.
| Cele mai ok referate! www.referateok.ro |