1 IMAGINEA CUPLULUI ÎN ROMANUL “MARA”



        “Dragostea este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate: dragostea nu pizmuieşte, dragostea nu se laudă, nu se umflă de mândrie. Nu se poartă necuviincios, nu caută folosul său, nu se mânie, nu se gândeşte la rău. Nu se bucură de nelegiuire, ci se bucură de adevăr. Acoperă totul, crede totul, nădăjduieşte totul, suferă totul. „Dragostea nu va pieri niciodată…” (Epistola întâia către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel, XIII, 4-8). Aceasta ar fi în câteva cuvinte concepţia lui Ioan Slavici despre iubire, aşa cum apare în romanul “Mara” sau în nuvelele: “Pădureanca”, “Scormon”, “Moara cu noroc”, fiindcă “dacă iubeşti cu adevărată iubire, vei face numai ceea ce crezi tu însuţi că este bine să faci, căci numai aceasta poţi să o faci cu toată mulţumirea” (I.Slavici, „Fapta omenească”).
         Opera lui se situează sub semnul clasicismului, deoarece Slavici urmăreşte să creeze personaje complexe, care să reflecte o anumită mentalitate, personaje reprezentative ale societăţii în care trăia. E motivul pentru care Slavici plasează în centrul fiecărei creaţii un personaj care se detaşează de celelalte şi care are un statut aparte. Un astfel de personaj este Ghiţă din “Moara cu noroc” sau Simina din “Pădureanca” sau Persida din romanul “Mara”. Aşa cum apreciază şi M. Popescu “chiar dacă textul lui Slavici, pentru unii, pare a nu spune nimic sau foarte puţin, el cercetează, de fapt, straturile cele mai adânci ale conştiinţei umane”, Slavici fiind, de altfel, cunoscut ca “un scriitor al condiţiei umane problematice”.
              Romanul “Mara” a apărut în anul 1894 în revista “Vatra” şi în volum în anul 1906. Acest roman inaugurează o direcţie nouă în literatura română prin realizarea unor personaje complexe, prin zugrăvirea realistă a mediului transilvănean şi prin analiza psihologică a sufletului uman. Deşi surprinde târgul transilvănean care trece prin multiple transformări şi patima de înavuţire a omului, romanul “Mara” este înainte de toate un roman despre iubire şi căsătorie. Scriitorul prezintă evoluţia a trei cupluri diferite: unul deja format şi consolidat (Hubăr-Hubăroaie), unul format dar pe punctul de a se destrăma (Bocioacă-Marta) şi un cuplu în formare (Naţl-Persida) pe care autorul pune foarte mare accent .
        Persida reprezintă “centrul” acţiunii romanului, punctul central în care se întâlnesc şi se întretaie toate liniile de relaţie dintre ea şi celelalte personaje care o înconjoară. Însă pentru a accede la centru, personajul este supus unei consacrări, unei iniţieri, unei existenţe ieri profane şi iluzorii căreia îi va succede, neapărat, o nouă existenţă reală, durabilă, eficace. Astfel, se poate spune că Persida, iubindu-l pe Naţl şi căsătorindu-se cu el,  parcurge un adevărat traseu iniţiatic care o face să înţeleagă şi să vadă altfel lucrurile din jurul ei, viaţa în general, îi formează personalitatea, o maturizează.
        Slavici este unul dintre scriitorii care descriu o iubire respinsă, condamnată nu doar de instanţe exterioare, dar mai ales de înşişi cei care iubesc. Aşa este cazul celor doi tineri din romanul “Mara”: Persida, o fată de 18 ani “înaltă, lată-n umeri, rotundă şi cu toate astea, subţirică s-o frângi din mijloc; iar faţa ei ca luna plină, curată ca floarea de cireş şi albă de o albeaţă prin care numai din când în când străbate, abia văzut, un fel de rumeneală” şi Naţl, un băiat de 21 de ani, care ”deşi măcelar, era aşa la înfăţişare, om plăcut, parcă mai mult fată decât fecior (…), cu mustaţa plină, cu obrajii rumeni, cu şorţul curat, oarecum ruşinos, semăna mai mult a cofetar decât a măcelar. Ai fi crezut că nu e în stare să frângă gâtul unei vrăbii”. Prima lor întâlnire poate fi pusă sub semnul destinului, deoarece ea s-a produs într-o zi de primăvară, când vântul …a spart o fereastră de la mănăstirea unde trăia Persida. Când a văzut-o pentru prima dată, Naţl “rămase uimit, cu inima încleştată şi cu ochii oarecum împăingeniţi. Îi era parcă s-a rupt, s-a frânt, s-a surpat deodată ceva şi o mare nenorocire a căzut pe capul lui.”      Reacţia Persidei a fost asemănătoare: ”Obrajii ei se umplură de sânge, şi îi era parcă o săgetase ceva prin inimă. Atât a fost, nu mai mult, şi ea nu mai putea să fie ceea ce fusese.” Această dragoste la prima vedere, adevărată coup de foudre, i-a marcat existenţa tinerei fete căci “atât a fost numai, şi gândul copilei era mereu la fereastra cea spartă, la frumuseţea zilei de primăvară, la omul ce stătuse acolo, peste drum, cu ochii uimiţi şi răsuflarea, parcă, oprită.”    
        Evoluţia poveştii de iubire dintre aceşti doi tineri este urmărită de Slavici de-a lungul întregului roman. Slavici se dovedeşte a fi un bun observator al sufletului omenesc, iar descrierile sentimentelor celor doi îndrăgostiţi sunt edificatoare. În capitolul IV, intitulat “Primăvara”, Naţl o întâlneşte pe Persida pe pod: “Cum să treacă ? Cum să calce ? Cum să-şi ţie mâinile? Cum să se uite la ea? Să-şi ridice pălăria ori să facă ca şi când n-ar cunoaşte-o?” Ca orice iubire însă,  şi iubirea lor se loveşte de o serie de obstacole care le marchează existenţa. Interdicţia care condiţionează iubirea lor se manifestă pe trei planuri: mai întâi este vorba de naţionalitatea tinerilor: ea este româncă şi el neamţ, iar nici una dintre cele două familii nu vrea “să-şi spurce sângele”; apoi condiţia socială constituie o piedică pentru împlinirea iubirii lor: Naţl face parte dintr-o familie considerată înstărită, iar Persida  este orfană; de asemenea, există între cei doi tineri o interdicţie morală: putem vorbi despre incompatibilitatea temperamentelor , fiindcă se întâlnesc două spirite diferite, femeia reprezentându-l pe cel superior… Un singur exemplu este suficient pentru a ne da seama că iubirea lor a fost de la început una…imposibilă şi interzisă: “Da, e fata Marei! grăi Hubăroaie mai întâi mirată, apoi dezamăgită. Păcat îi venea să zică, dar n-a rostit vorba. Era oarecum înduioşată că e mare nenorocire să fii atât de fragedă, atât de frumoasă şi să ai mamă pe Mara, precupeaţă şi podăriţă”.
        Slavici insistă mult asupra acestui cuplu, tocmai pentru a pune în evidenţă dificultăţile prin care erau nevoiţi să treacă doi tineri de naţionalităţi diferite, de la opoziţia categorică a părinţilor şi până la mustrările de conştiinţă pe care ei singuri şi le făceau. Persida este însă personajul pozitiv, cu o personalitate puternică, care îşi învinge teama şi emoţiile inerente începutului vieţii conjugale, prin felul în care înţelege dragostea, deoarece ea vede în iubire nu numai o dezlănţuire a inimii, ci şi o mare responsabilitate. Deşi fusese curtată şi de teologul Codreanu, care o adora, “Ah, ce femeie, ce …fiinţă! Ce ademenitor îi era zâmbetul, ce dulce supărarea, ce uşor curgeau vorbele de pe buzele ei, ce nesecat îi era sufletul!” , Persida hotărăşte să se căsătorească cu Naţl pentru că, spune scriitorul, “ea simţea că destinul ei s-a identificat cu al lui Naţl…”     
        După ce sunt cununaţi pe ascuns de teologul Codreanu, Persida şi Naţl pleacă la Viena, convinşi fiind că vor reuşi să se descurce singuri. Numai că la Viena, cei doi tineri descoperă că nu se cunosc îndeajuns şi că nu vor putea depăşi toate problemele     care se ivesc în viaţa lor. Naţl devine violent, nepăsător şi fără conştiinţa îndeplinirii obligaţiilor conjugale. Aşa se va comporta şi la întoarcerea în ţară, în ciuda faptului că Persida rămâne însărcinată.  Spre deosebire de Naţl, Persida dovedeşte admirabile calităţi de soţie, este harnică şi chibzuită. Ea înţelege că integrarea în comunitate şi împăcarea cu părinţii reprezintă condiţiile ca ei să fie consideraţi nu un cuplu, ci o familie. E motivul pentru care nu-l părăseşte pe soţul ei, având conştiinţa datoriei de soţie şi orgoliul de a nu-şi distruge căsnicia.  De aceea, ea îl dojeneşte uneori: “dă-ţi seama…cum  te-ai fi simţit şi ce ai fi făcut, dacă eu aş fi fost atât de slabă ca tine şi aş fi plecat ca la întoarcerea ta să nu mă mai găseşti acasă.Mi-a venit şi mie să plec, dar ştiam că acesta e un lucru pe care nu trebuie să-l fac şi m-am stăpânit…”. Iar suferinţele Persidei au fost răsplătite pentru că a adus pe lume un copil care nu numai că i-a salvat căsnicia dar i-a adus alături de ei şi pe părinţi, i-a adus pace în suflet…
        Iubirea dintre Persida şi Naţl repetă, într-un fel, iubirea dintre Simina şi Iorgovan din nuvela “Pădureanca”, numai că de data aceasta destinul a vrut ca iubirea să se împlinească. Persida este o fiinţă convinsă că “o singură dată în viaţă iubeşte omul cu adevărat.”. Ea luptă, ca şi Simina, pentru dragostea sa. Salvându-se pe sine, Persida îşi salvează dragostea, îşi salvează căsnicia, îşi salvează familia. Prin urmare, se poate spune că Slavici a reuşit să prezinte evoluţia acestui cuplu de la primele manifestări timide ale sentimentului de iubire până la întemeierea şi consolidarea unei familii.
        În concluzie, se poate spune că Ioan Slavici a reuşit să surprindă, printr-o fină intuiţie şi analiză a sentimentelor personajelor, o imagine realistă a societăţii, în care locul cel mai important trebuie să-l aibă familia, căci ea reprezintă nucleul de bază al oricărei colectivităţi.