1 Poezia universului mărunt
G. Călinescu

    Atunci când coboară în universul mărunt ori familiar, Tudor Arghezi păstrează unghiul de vedere cosmic. Gângania care cade în călimară (Îndoiala – Cetatea literară) este un mit picat într-o mare neagră dintr-un empireu de garoafe: ,,O zburătoare mică a făcut popas /La cărturarul nostru, pe compas, /pornită-ncoa din cine ştie /Care stihie de hârtie. /Îndrăgostită de cristale /Şi pogorând pe masă în spirale, /Gângania, de patru ori la fund /Şi-a tăvălit mitul rotund. /De patru ori, cu aripa murdară, /Fu scoasă teafără din călimară /Şi cărturarul dacă nu veghea, /Ar fi murit în ceaşca de cafea”.
    Cristalul (Inscripţie pe pahar) apare ca simbol al nucleizării formei prime în haos şi al perpetuării Creaţiei: ,,Cristal rotund, pe urmă de velur, /Cu inima de-a pururea senină,/ M-am născocit din ape de azur,/ Am îngheţat sub ţurţuri de lumină. /Şi nencetat, ca pietrele de rouă, /Par a renaşte-n locu-mi tot virgin, /Cu-o licărire-n fundul meu mai nouă,/ Pe cât mi-e încăputul de puţin”.
    Rufele, ceasul, bucătăria, uneltele de gospodărie sunt atinse de moartea unei bătrâne (Poartă cernită) în aspectele lor vitale, de duhuri casnice: ,,Posomorât azi, câinele nu are/ Lapte, n-are de mâncare./ S-a întrerupt gospodăria/ Şi s-au închis dulapul şi bucătăria. //Piuliţa de aramă/ Luceşte ca un astru solitar,/ Şi luna şi-a făcut un far/ Din turla-nvăluită-n scamă”.
    Chiar când face imagini graţioase (Creion), tehnica nu e suprapunerea, ci deschiderea spre neprevăzute perspective spre imensitate: ,,Obrajii tăi mi-s dragi,/ Cu ochii lor ca lacul, /În care se-oglindesc /Azurul şi copacul. //Surâsul tău mi-i drag/ Căci e ca piatra-n fund,/ Spre care-noată albi/ Peşti lungi cu ochi rotund.”
    În lumea mică a pensionatului de fete, Maica Scintilla repetă prin operaţia încuierilor şi descuierilor, prin conducerea în şiruri a fetiţelor, Paradisul cu mari porţi şi ordinea ideal-mecanică şi corală a ,,cetelor sfinte”: ,,Florile şi fluturii au rămas într-un vis/ De stingere în aghezmele din Paradis./ Nimic nu mai luceşte şi cântă./ De dincolo de zarea sfântă./ Se-aude abia corul cetelor sfinte/ Cu peruci de aur şi cu încălţăminte/ Uşoară, de catifea stelară”.
    Minusculizarea nu înlătură seraficul şi paradisiacul. Băşica de săpun este o remarcabilă încercare de poezie parabolică în care animalele au fost înlocuite cu mărunta natură moartă iar sensul real este împins până la tema imitării Divinităţii. Contrastul violent îngăduie totuşi poetului un adânc humor de idei generale: ,,- O să-ţi povestesc din cer/ Zise umbrela din cuier./ - Eu aş avea ceva să spun/ Din azur, zise băşica de săpun.”