1 Tudor Arghezi – Poezia erotică
D. Micu

    Dragostea se manifestă ca o adevărată lingoare. Iar poezia cu acest titlu marchează, de fapt, momentul când, indirect, poetul foloseşte prilejul de a-şi reproşa inconsecvenţa de a nu fi persistat pe drumul început. Gradul până la care cugetul poate fi stăpânit de o anumită mentalitate în ceea ce priveşte concepţia despre puritatea sufletească şi desăvârşirea etică ni-l dezvăluie povestirea Epipharia(Icoane de lemn). În zbuciumul şi în prăbuşirea lui Macarie de pe culmile unei poziţii iluzoriu câştigate împotriva vieţii, se relevă, în tot dramatismul său, însuşi procesul de eliberare a poetului şi de lepădare cu eroism a unei prejudecăţi ce constituise până atunci viziunea lui despre lume. Asistăm, deci, la actul de convertire la viaţă, la acceptarea acesteia, a lumii pământene, cu scara valorilor ei. Izbăvit de credinţa ce-l răvăşise prin ţinuturi străine şi aride, fără a mai păstra urma vreunei reticenţe de acest gen, poetul se alătură, itegrându-se, fenomenelor naturii. În toate, privirea lui descoperă procesul procreaţiei, taină comună a întregului univers: ,,Auzi?/Cartofii sunt lehuzi./Ascultă, harul a trecut prin ei,/Virginal, candid şi holtei, tubercule/Şi pentru negrul cartofilor cald/Face descântece, ca pentru smarald”.
    Iubirea se relevă drept însuşi misterul vieţii. Convingerea devine tot mai categorică, pe măsură ce numărul faptelor creşte, demonstrând universalitatea acestui fapt esenţial. Eul începe o altă viaţă: ,,De când mi-ai pus capul pe genunchi mi-e bine./Nu ştiam că mă voi vindeca de mine cu tine./…/Fusesem slăbănog, fusesem orb, rătăcit./Între uragane, miazănoapte şi răsărit”. Întâlnirea cu pământul şi cele ale lui dezlănţuie o frenetică şi neaşteptată beţie a simţurilor. Majoritatea poeziilor din ciclul Versuri de seară sunt expresia măiestrită a acestei stări sufleteşti extatic-euforice. În interioritatea poetului s-au deschis porţi până atunci încuiate; existenţa îi dezvăluie întreg belşugul de farmece: viaţa se suprapune tuturor valorilor cunoscute până atunci şi sufletul pătimaş abia acum simte forţa aripilor care-l vor transporta spre infinitul zărilor proaspăt deschise. ,,Aripi!…Aripi!…Viaţa mi-e o lăcătuşerie vulcanică…Pe o curbă întreruptă, în faţă mi se întinde zarea. Cerul se lasă pe pământurile albastre. Când zici dedesubtul cerului întins, <<cerul>>, e cum ai zice: <<te iubesc!>> şi e cum ţi s-ar răspunde <<şi eu>> şi e cum ai fi sărutat pe frunte şi ţi s-ar strânge mâinile la cald”.
    Starea euforică şi de edenică existenţă se spulberă, însă. Poetului nu-i e îngăduită viaţa tihnită, irosită în vegetare, şi satisfacţia plăcerilor gustate doar prin simţuri: ,,Ispitele uşoare şi blajine/N-au fost şi nu sunt pentru mine”. Este cuprins de nemulţumire şi de ruşine, amintindu-şi de cele petrecute în ultimul timp. ,,De multe ori ţi-a fost ruşine/Sculându-te cu soarele pe tine”. Odată cu aceasta şi femeia îşi schimbă faţa, sensul, semnificaţia: ,,O, tu, aceea de altă dată…/Femeie răspândită-n mine/Ca o mireasmă-ntr-o pădure…/Cămin al dorurilor mele,/Fântână setei-nverşunate./Pământ făgăduit de ceruri/Cu turme, umbră şi bucate./Tu care mi-ai shimbat cărarea/Şi mi-ai făcut-o val de mare/Tu te-ai pierdut din drumul lumii/Ca o săgeată fără ţintă”…Cu timpul, femeia ocupă totuşi, un loc distinct în orizontul căutărilor, în aria asupra căreia îşi exercită bărbatul puterea şi inventivitatea. Ea se dovedeşte imboldul şi răsplata muncii împlinite, ale victoriilor câştigate, în strădania lui de a-şi exercita plenar facultăţile. Femeia îşi anunţă prezenţa vie în tot ceea ce năzuieşte bărbatul. ,,Din fundul mării zmulge-n şirag mărgăritare/Pentru grumazul zveltei şi chipeşei fecioare./Din noapte ia chiorchinii de stele şi scântei/Pentru brăţări, paftale, inele şi cercei, /Luceferii de aur din piatră seacă-i  scoate,/Muşcat de colţii stâncii şi sângerat în coate./E jertfa lui de sine, aprinsă de-o idee./Ideea, ca şi pâinea, tot femeie,/Sunt toate ale tale şi toate pentru tine”.
    În sfârşit, chipul femeii se eterizează, diluându-şi consistenţa, până la confundarea cu-a lumii Crăiasă. În poezia Morgenstimmung, poetul trăise acel moment din viaţă când, fără să îşi dea seama, întreaga fiinţă i se umpluse de un cântec nou şi de o mireasmă necunoscută. De o egală semnificaţie şi valoare pentru evoluţia sa este poemul Din balcon. Dintru început, schimbarea de perspectivă, consecinţă a mutaţiei suferite, pare să nu-l influenţeze radical; închipuirea se osteneşte să păstreze chipul de altădată al femeii: ,,Schiţând mereu profile şi conture/Începe timpul gol să mi te fure/…/Nici vocea, nici privirea nu mai vin./Te-aud, te văd din ce-n-ce mai puţin,/Şi risipită-n mine, fărâme şi crâmpeie,/Te-adun şi nu pot strânge din ele pe femeie”.
    Incertitudinea, dezorientarea sunt depăşite, însă. În cele din urmă, poetul află identitatea noii apariţii. Ea e doar aparent nouă, prin natura ei fiind cea cunoscută de mult timp, şi cu care vieţuise de la primele începuturi: ,,Streină? Da? Îmi pare atât de aproape,/De s-ar părea că-n matca aceloraşi vechi ape/Ursită-n marea vastă şi-n val, ca pe gherghef,/Şi luntrea mea plutise pe dunga de sidef./O insulă şi-o luntre plutiseră-mpreună./Talazele frământă, bat neguri de furtună/Ş-aleargă să le soarbă prăpastia, întregi./Nu ai putea tu vraja ispitei s-o dezlegi?”
    Femeia, întruchipare vie a universului, s-a stins. Evenimentele ridică praguri, iscă fundături. Nu dă satisfacţie de dobândire a Absolutului atât de râvnit. Devine limpede, întreaga alcătuire în care îşi găseau sursa, extazul, euforia, independenţa, libertatea, siguranţa, nu sunt decât iluzii deşarte, împletirea atât de ingenios măiestrită şi cu atât sârg executată, echilibrul dobândit cu preţul unui zbucium atât de îndelungat se destramă, iarăşi: ,,Muncesc în mine aripi să-ncolţească/Dintr-o pruncie îngerească,/Şi neputând ieşi la cer, să bată/Mă doare carnea-n umeri, sângerată./Vecernia uitată, de la toacă/Aş vrea să sune şi aş vrea să tacă/Şi nu ştiu, să mă-nchin ori să m-ascund?/Dintr-alte ceruri altele răspund”.