Manuscrisele de la Marea Moarta

            Acum 50 de ani în câteva pesteri din desertul Iudeii nu departe de tãrmul de nord-vest al Mãrii Moarte au fost descoperite întâmplãtor strãvechi manuscrise religioase, texte în parte cu caracter canonic dar si apocrife, cunoscute astãzi sub denumirea de Manuscrisele de la Marea Moartã. Aceastã descoperire a fost consideratã cea mai importantã de acest fel, de la descoperirea în 1844 si în 1859 a tezaurului de manuscrise aflate în mânãstirea Sfânta Ecaterina de pe Muntele Sinai.
Descoperirea primelor manuscrise în desertul Iudeii a fost pur întâmlãtoare. În primãvara anului 1947 sau poate chiar 1945, nu se stie cu precizie nici data nici împrejurãrile când a avut loc aceastã descoperire epocalã, beduinii din desertul Iudeii pãsteau caprele si oile în regiunea Wadi Qurman. Un tânãr beduin, Mohamed eb-Dib (Mohamed Lupul) cãutând o caprã rãtãcitã de restul turmei a descoperit într-una din multele pesteri rãspândite în zonã, niste suluri din piele scrise în ebraicã si care mai târziu s-au dovedit a avea o vechime de peste 2000 de ani.
De la descoperirea lor de cãtre pãstorii beduini manuscrisele au avut parte de o viatã, am putea spune plinã de aventuri, trecând de la un proprietar la altul, devenind obiecte de tranzactie comercialã sau lãsate în asteptare pentru descifrare sau comercializare.
Evenimentele legate de aceste manuscrise se desfãsoarã în jurul a trei institutii situate în orasul Ierusalim: mãnãstirea siro-iacobitã de rit monofizic ( biserica siro-iacobitã este o ramurã a crestinismului care nu recunoaste dogma oficialã crestinã despre dubla natura,umanã si divinã, a lui Iisus, ci numai pe cea divinã), scoala  americanã de studii orientale si Universitatea din Ierusalim.
Astfel în 1947 câtiva pãstori din tribul taamnirilor veniti la Bethleem pentru a-si vinde produsele si a-si cumpãra mãrfurile necesare au oferit spre vânzare, unui anticar, câteva manuscrise pe pergamnet, pentru o sumã modestã. Acesta a refuzat si atunci beduinii s-au adresat unui negustor care avea si un atelier de cizmãrie, pentu cumpãrarea bucãtilor de piele. Acest negustor, Halila Iskander, cunoscut si sub numele de Kando, fiind membru al comunitãsii siro-crestine a realizat cã se afla în fata unor maanuscrise vechi si îl înstinteazã pe mitropolitul bisericii, Mar Atanasie, care era si staretul mãnãstirii Sfântul Marcu. Acesta nu cunostea limba manuscriselor dar si-a dat seama cu sunt foarte valoroase pentru cã ele proveneau din regiune Qurman, regiune nelocuitã de secole, fapt ce oferea garantia vechimii lor. Staretul a vrut sã ia legãtura cu beduinii dar taamirii plecaserã.
Un timp nu s-a mai auzit nimic despre aceste manuscrise, dar Kando, negustorul a cãrui prãvãlie era cãutatã de beduini, a fost înstiintat sã-i anunte pe pãstori cã staretul era interesat de cumãrarea bucãtilor de piele.
Astfel s-a reusit cumpãrarea unora dintre aceste manuscrise, unele de cãtre staretul Atanasie iar altele, mai putine de cãtre profesorul Sukenik de la Universitatea din Ierusalim., în total sapte suluri.
Douã dintre suluri cuprindeau fragmenete ale aceluiasi manuscris asa-numitul Statut al comunitãtii iar printre celelalte se afla textul complet al Cãrtii prorocului Isaia. De pe un sul prost conservat oamneii de stiintã au descifrat numle Lamateh si l-au intitulat Apocalipsul lui Lamateh, ca mai apoi dupã ce a fost desfãsurat si restaurat sã primeascã numele de Apocriful Genezei cãci continea povestea înfloritã a CãrtiiFacerii din Biblie.
Profesorul Sukenik este cel dintâi care a publicat descrierea primelor manuscrise, în 1948 sub titlul Sulurile tãinuite. Prima editie integralã a textelor celor sapte suluri a apãrut mult mai târziu,  dupã moartea profesorului Sukenik, sub îndrumarea elevilor si colaboratorilor sãi care i-au continuat munca, în special a fiul sãu Ygal Yadin. Au apãrut întâi descrierea primelor sase suluri în ebraicã si mai apoi al saptelea în englezã, acestea fiind o micã parte a textelor cunoscute sub numele de „Manuscrisele de la Marea Moartã“.
În decursul timpului staretul mãnãstirii Sfântul Marcu, Atanasie, întelegând valoarea adevãratã a manuscriselor a continuat cercetarea pesterilor din deset cu ajutorul oamenilor mãnãstirii si desi a declarat cã nu a mai gãsit nimic, este posibil sã fi gãsit totusi fragmentele ce lipseau din manuscrisele achizitionate, precum si alte materiale, pe care mai târziu le-a oferit spre veerificarea competenã  specialistilor, pentru a se convinge încã o datã de autenticitatea lor, dar declarând cã aceste manuscrise au fost gãsie în incinta mãnãstirii. Era poate o mãsurã d eprotectie, pentru ca  acestea sã nu intre în posesia statului pe teritoriul cãruia fuseserã gãsite.
Nu se stie însã câte manuscrise s-au pierdut în perioada lungã a cãutãrilor de cãtre pãstorii seminomazi care nu stiau sã le mânuiascã pentru a le proteja si a nu le deteriora si pentru care ele reprezentau doar o sursã de venit.
O bunã bucatã de vreme aceste cãutãri de noi manuscrise si descifrãri ale manuscriselor deja cunoscute au trenat desi  în zonã se gãseau multe institutii stiintifice specializate în filologie clasicã si studii biblice. O explicatie ar fi frãmântãrile politice ce aveau loc în zonã si aparitia celor douã state noi, Iordania si Israel care au împãrtit în douã orasul Ierusalim si astfle institutiile s-au trezit despãrtite unele de altele, comunicarea fiind îngreunatã de problemele politice.
În anii care au urmat de la descoperirea primelor manuscrise au fost cercetate în jur de 300 de pesteri, naturale sau sãpate de mâna omului; multe dintre acestea erau goale. În circa 30 de pesteri s-au gãsit resturi de culturã materialã de interes minor pentru stiintã dar în alte 11 pesteri din regiunea Qumran si de la Wabi Murabb’at ca si în ruinele mãnãstirii Sfântul Sava s-au gãsit depozite de manuscrie de valoare, achizitionate fie de la beduini, fie de la negustori care le cumpãraserã de la pãstorii taamiri.
În total au fost descoperite asemenea mansucrise (precum si monezi si alte obiecte ) în jur de 40 000 fragmente reprezentând vestigiile a aproximativ 600 de cãrti, scrise în piele (pergamnet), papirus si tablete de cupru  în opt limbi si dialecte, texte cuprinzând o perioadã de un mileniu( secolul al III-lea î.e.n. – secolul al VII-lea e.n.).
Cele sapte mansucrise din prima pesterã (achizionate în mare parte de staretul Atanasie si pe de altã parte de profesorul Sukenik) sunt însã printre cele mai importante.
La studierea manuscrisselor descoperite în desertul  Iudeii au participat paleografi, arheologi, filologi istorici, cercetãrori ai artei antice, etc.
Compararea acestor manuscrise cu altele gãsite cam în aceasi regiune, cu caractere asemãnãtoare, la fel de vechi, precum si cu alte documente decoperite de-a lungul secolelor poate conduce la concluzia cã manusscrisele ascunse în împrejurimile Mãsii Moarte de comunitatea din Qurman au fost scoase la diferitt date, însiruite de-a lungul secolelor. Se poate însã cã nu fiecare descoperirre sã fi fost consemnatã în scris si nu toate au ajuns pânã în zilele noastre. Printre manuscrisele asemãnãtoare putem da exemplu manuscrisele descoperiet în 217 în apropiere de Ierihon, de cãtre Origene, teolog vestit al crestinismului primitv, manuscrise continând o versiune greacã a CãrtiiPasalmilor  alãturi de alte cãrti în greacã si ebraicã, într-un vas de argilã si scrisoarea mitropolitului nestorian la Seleuciei, Timotheos , miytropolitului Sergios al Elamului în care aratã o întâmplare asemãnãtoare cu cea din Qurman : decoperirea într-o pesterã, lângã Ierihon, de cãtre niste vânãtori, a unor cãrti, printre care peste 200 de psalmi ai lui David, unele versete ale Bibliei si citate din Noul Testamnet.
Deci se pot trage douã concluzii din descoperirile fãcute. Una ar fi existenta unei „secte a pesterilor“ în regiune Mãrii Moarte, dovezi în acest sens întinzându-se pe douã milenii, ea fiind atestatã în timpul domniei împãratului Augustus (anul 31 î.e.n – 14 e.n) apoi descoperirea lui Origene  din anul 217 a manuscriselor din pesterile de lângã Ierihon, iar în anul 800 mitropolitul Timothes relateazã despre descoperirea unor manuscrise într-o încãpere sãpatã în stâncã si în fine descoperirea tot în vase de lut a manuscriselor din pesterile din regiunea Qurman, nu departe de Ierihon, a celebrelor Manuscrise de la Marea Moartã.
Altã concluzie este legãtura care ar exista între comunitatea din Qurman si secta karaimilor. Aceastã ipotezã pare a fi confirmatã de un manuscris din Qurmna care este o versiune mai veche a unui manuscris al karaimilor gãsit înt-o sinagogã din Cairo. Existã asemãnãri evidente între ideologiile comunitãtii din Qurman si secta iudaicã a karaimilor–care îsi spuneau Fii Bibliei–, care a apãrut în secolul al VIII-lea în Asia Micã, rãspândindu-se apoi în Egipt, Spania, Crimeea, Caucaz, Lituania.
Numele de Qurman nu figureazã în Biblie si nici în vechea toponimie a Palestinei. Unii cercetãtori sunt de pãrere cã acesta este traducerea arabã a denumirii ebraice Gomora.
Când au fost folosite prima oarã pesterile din regiune nu se stie. Este sigur cã ele au fost abandonate în anul 70 în timpul  rãscoalei împotriva stãpânirii romane. În Iordania pe o terasã de marmurã de lângã Marea Moartã s-au descoperit ruinele unei clãdiri mari, cu multe încãperi, cu constructii anexe, cisterne, apeducte, precum si încãperi de copiat manuscrise. Numele arab al locului este Khirbet Qurman adicã ruinele Qurman. S-au descoperit aici 1100 de amfore, în apropiere un cimitir cu 1000 de morminte, monede din perioada primilor procuratori ai lui Augustus si pânã la izbucnirea rãscoalei din anul 67. Se pune întrebarea cine erau locuitorii asezãrii din regiunea Qurman. Probabil cã acestia  nu locuiau tot timpul în pesteri ci numai în vremuri vitrege si tot acolo îsi ascundeau si manuscrisele în vase de lut. La micã distantã de vechile clãdiri s-a descoperit o pesterã artificialã în care se aflau mii de fragmnete de manuscrise în ebraicã si arameicã, provenind de la 400 de cãrti, bibliotecã a comunitãtii din Qurman. Autenticitatea acestor texte nu pooate fi pusã la îndoialã deoarece falsificarea lor ar fi imposibilã iar testele cu carbon 14 au dovedit vechimea lor.
Cel mai important manuscris îl constituie Statutul comunitãtii (initial primise alt nume: Manual de disciplinã). Fragmente ale aceluiasi text, mai mult sau mai putin îngrijite, au fost descopreite în mai  multe pesteri ceea ce dovedeste cã reglementa viata cominitãtii si cã era socotit deosebit de important dacã la ivirea unei primejdii fiecare cãuta sã-si punã la adãpost propiul exemplar.
Stautul vorbeste desprre un întemeietor, obiect al veneratie membrilor comunitãtii, cãruia i se spune „învãtãtor al dreptãtii“ sau „unicul Legiuitor“. Membrii comunitãtii practicau unele ritualuri care se reîntâlnesc mai târziu la crestini, precum  botezul si masa sfântã. Cecetãtorii au observat imediat asemãnarea cu unele paragrafe din manuscrisul descoperit la Cairo  denumit Documentul de la Damasc, document în care se vorbeste de asemenea despre „Învãtãtorul dreptãtii“.
Polemicile, discutiile, interpretãrile, studiul manuscriselor de la  Marea Moartã au continuat ani si ani de-a rândul.
Problema cea mai aprig discutatã a fost legãtura dintre comunitatea din Qurman (pe care unii o considera cã ar fi esenieni, altii doar o ramurã a  esenienilor ) si crestinismul primitiv. Aceasta deoarece existã o serie de analogii, asemãnãri dintre parcaticile acestei comunitãti si crestinismul primitiv. Asemãnãrile dintre „Învãtãtorul dreptãtii “ care a murit pentru ideile sale cu cel putin 100 de ani înaintea lui Christos a suscitat dicutii care poate mai continuã. Oricum manuscrisele de la Marea Moartã au declansat adevãrate revolutii în studierea Bibliei si a Noului Testament.
Astfel descoperirea întâmplãtoare a pãstorului nomad a dus la discutii pãtimase legate de controversatele probleme din istoria religiilor: problema originii si a izvoarelor crestinismului.
În cadrul acestor discutii la care participã filologi, paleografi, arheologi, teologi istorici, publicisti de cele mai diferite nuante, si pe mãsura descifrãrii si studierii textelor, a acumulãrii de material faptic s-au conturat trei directii: cei care peldeazã în favoarea legãturii indusolubile între manuscrisele de la Qurman si literatura Nouliu Testament, clericii si teologii ortodocsi care vãd în interpretarea continutului manuscriselor o subminare a tezei fundamnetale a religiei crestine privind esenta divinã a lui Christos si unicitatea „revelatie “sale si a treia categorie adeptii asa numitei orientãri „liberale“ sau „istorice“  care se situeazã între celelalte douã. „ Crestinismul nu s-a nãscut din vid “ este premisa de la care pornesc  acestia din urmã. Orientarea acestora este limpede: ideologia crestina nu este originalã, cum nu sunt originale nici organizarea socialã si ritualurile comunitãtii crestine primitive. Caracterul specific al crestinismului este dat de esenta divinã a întemeietorului sãu si fapta sa expiatoare. 
Informatiile furnizate de Manuscrisele de la Marea Moartã ilustreazã nu numai mediul istoric concret si atmosfera spiritualã  în care a luat nastere primele comunitãti crestine, dar aduc si unele date noi cum ar fi cea a „Învãtãtorului dreptãtii“ care nu este mentionat în vreun alt izvor cunoscut. De asemenea aceste manuscrise pun la dispozitia cercetãtorilor izvoare autentice pentru studierea miscãrilor social politice si ideologice din Siria si Palestina prcum si despre Iudeea.
Diferite stiinte si discipline ( filologia, lingvistica, paleografia –grafia si tehnica scrisului, lexicul, sintaxa limbii vorbite în acea epocã, istoria si evoluti aalfabetului–, istoria dreptului –practica juridicã în Palestina, dreptul babilonian, dreptul egiptean–, geografia si toponimia ) gãsesc în textele manuscriselor de la Marea Moartã teren de cerceatre.
Dintre cele 40 000 de fragmente de manuscrise descoperite în regiuena Mãrii Moarte s-a publicat destul de putin. Mare parte a manuscriselor se aflã poate încã în curs de descifrare si editare si nu este exclus sã aparã noi date  despre primele comunitãti crestine.
Manuscrisele de la Marea Moartã îsi meritã pe deplin aprecierea de cea mai importantã descoperire arheologicã din perioada postbelicã.