1 Curente literare


Dadaismul

-provine din franţuzescul dadisme( dada = ” căluţ de lemn “ în limbajul copiilor), denumirea mişcării este arbitrară şi nu are nici o legătură etimologică cu termenul respectiv.
-reprezentanţi:  -în literatură: T. Tzara, R. Hülsenbeck,H. Ball;
               -în pictură: M Iancu,F. Picabia,M. Duchamp;     
Curent cultural şi artistic neconformist şi anarhic îndreptat împotriva rutinei în viaţă, gândire şi artă, dezvoltat plenar între 1916 şi 1923 şi fundat apărut în Zürich la 6 februarie 1916 de poetul de origine română Tridtan Tzara, căruia i s-au alăturat, la început, scriitorii Hugo Ball şi Richard Hülsenbeck şi artistul plastic Hans(Jeans) Arp, apoi pictori ca: românul Marcel Iancu, F. Picabia, m. Duchamp(S.U.A.), M. Erust, K. Schwietters(Germania), etc.. Asociind unor elemente ale futurismului italian, cubismului francez şi expresionismului german, un negativism declarat, dadaismul(cf. T.Tzara, La premiẻre aventure celeste de M. Antipyrine,1916 şi manifestele ”Dada”I-VII) cultivă arbitrariul total, neprevăzutul, abolirea formelor constituite, provocând dezordinea şi stupoarea şi prin organizarea unor spectacole de scandal îndreptate împotriva artei, gustului estetic, moralei tradiţionale, programatic puse sub semnul întrebării. ”Dada”, reprezentând extrema limită a divorţului dintre gândire şi expresie, contrazice totul, neagă totul, ridicând nihilismul şi mistificarea la rangul de principii supreme: abolirea logice, dansul neputincioşilor creaţiei: dada; /…/abolirea arheologiei: dada; abolirea profeţiilor: dada; abolirea viitorului: dada; credinţă indiscutabilă în fiecare zeu produs imediat al spontaneităţii: dada . /…/Marele secret este aici :gândirea se face în gură…Apriori, dada pune înaintea acţiunii şi înainte de tot: Îndoiala. Dada se îndoieşte de tot.(T. Tzara).
Din martie 1919, o dată cu T. Tzara, mişcarea se mută la Paris, unde se întâlneşte cu scriitorii din grupul ”Literatură”(A. Breton, L. Aragon, P. Eluard, Ph. Soupault), cu A. Jacques Vachẻ etc.. Mulţi dadaişti publică în revista lui Picabia ”391”(fundată la Barcelona în 1917, transplantată la New York, Zürich, apoi la Paris) unde apar  nume ca: Aragon, Apollinaire, Albert-Birot, Desnos, Max Jacob, Marie Laurenciu, Magritte, Ribemont-Dessaignes, Erik Satie, Soupault, Tzara, Edgar Varese etc.. Se reiau spectacolele de scandal şi în mai 1921 se regizează procesul intentat lui M. Barres acuzat de ”delict împotriva securităţii spiritului”. După ce în 1921 Picabia se separase de mişcare, în 1922 se produce ruptura între dadaism şi grupul lui A. Breton, din care se va dezvolta suprarealismul.
Dadaismul supravieţuieşte încă(datorită aproape exclusiv personalităţii lui Tzara şi – ca o variantă – lettrismului lui Isidorie Isou), abordând tendinţe protestar-anarhice(jignirea ”sfintelor precepte curente” şi ”epatarea filistinismului” din ”oroarea de academism” – G. Călinescu), făcând din arbitrar şi din hazard principii ale creaţiei(T. Tzara: Luaţi un jurnal, luaţi o pereche de foarfeci, alegeţi un articol, tăiaţi-l, tăiaţi pe urmă fiecare cuvânt, puneţi totul într-un sac, mişcaţi…).
Principiile teoretice nu sunt aplicate, însă, cu toată stricteţea. Iată de exemplu câteva versuri ale perseverentului dadaist Jean Arp(cunoscut mai ales ca sculptor): Le pere s’est pendu/ a la place de la pendule/ La mere est muette. / La fille est muette./ Le fils est muet /Tou Les trois suivent/ le tic-tac de pere”. Dincolo de nihilismul şi de enormităţiile sale – care au anulat, uneori, arta – dadaismul a fost un protest, un elan spre absurd, pledând pentru o libertate absolută promovând invenţii plastice şi verbale adesea seducătoare care au lărgit investigaţia artistică şi a creat o atmosferă propice pentru îndrăzneală şi experienţe uluitoare.
La noi, dadaismul este vizibil, parţial, în unele producţii publicate în reviste de avangardă ca ”unu”, ”Contimporanul”, ”Integral”,  ”Punct”,”75 H.P.”(alături de elemente suprarealiste, futuriste etc.). Un dadaism mai marcat există în scrisul lui Saşa Pană.



Suprarealismul
-provine din franţuzescul surrealisme = suprarealism
-reprezentanţi: G.Apollinaire, Andre Breton, L. Aragon.
Curent artistic şi literar de avangardă care proclama o totală libertate de expresie, întemeiat de Andre Breton(1896-1966) şi dezvoltat mai ales în deceniile trei şi patru ale secolului trecut(cu aspecte şi prelungiri ulterioare).
Primul care a utilizat termenul într-o accepţie legată de creaţia artistică a fost G.Apollinaire în Les Mamelles de Tiresias, subintitulată  ”dramă suprarealistă”(reprezentată în 1916). Începuturile mişcării se leagă de grupul( nonconformist şi de evident protest antiburghez) de la revista pariziană ”Litterature” (1919) condusă de A.Breton, L. Aragon şi Ph. Soupault, care – reclamându-se de la tutela artistică a lui Rimbaud, Lautreamont şi Mallarme – captează tot mai mult din îndrăzneală spiritului înnoitor şi agresiv al dadaismului(mai ales după ce în 1919, acesta îşi mutase centrul de manifestare de la Zürichla Paris). De altfel, atât în ”Literatură”(unde Breton publică, în colaborare cu Soupault, ”Câmpurile magnetice”, primul text specific suprarealist), cât şi în alte reviste, textele dadaiste alternează cu cele ale noii orientări ce avea să se numească apoi suprarealism. Sunt două mişcări apropiate, având scriitori comuni, dar alianţa nu va dura.
În 1922 se produce ruptura şi după doi ani de frământări, căutări şi tensiuni polemice se constituie ”grupul suprarealist”(A.Breton, L.Aragon, Ph.Soupault, P.Eluard, B.Peret etc.). Relativ la geneza suprarealismului, deşi unii cercetători autorizaţi (recent M.Sanouillet) consideră că suprarealismul nu a fost altceva decât forma franceză a dadaismului, A.Breton, dimpotrivă, a susţinut totdeauna că este inexact şi cronologic abuziv să se prezinte suprarealismul ca o mişcare ieşită din dadaism. În 1924 A.Breton, publică primul său ”Manifest al suprarealismului” în care, fixând net anume repere ale mişcării – antitradiţionalismului, protest antiacademic, explorarea subconştientului, deplină libertate de expresie, înlăturarea activităţii premeditare a spiritului în actul creaţiei artistice etc. – o defineşte astfel; Automatism psihic prin care îşi propune să exprime, fie verbal,  fie în scris, fie în orice alt chip, funcţionarea reală a gândirii, în absenţa oricărui control exercitat de raţiune, în afara oricărei preocupări estetice sau morale. Suprarealismul crede că adevărul şi  arta se află” în realitatea superioară a anumitor forme de asociaţie” bazate pe atotputernicia visului, pe ”jocul dezinteresat al gândirii” eliberate de constrângeri.
Mişcarea se extinde în medii artistice diverse (cuprinzând artişti plastici, cineaşti etc.) şi în mai toate ţările Europei, dar cunoaşte convulsii interioare care duc la noi separări din pricina vederilor social-politice. Astfel se delimitează două direcţii: cea anarhistă, ”ortodoxă”, de la revista ”Revolution serrealiste” al lui Breton(care, în manifestul ”Legitimă apărare” respinge ideea ”oricărui control, chiar marxist asupra experienţelor vieţii interioare”) şi cea ”comunistă” reprezentată de revista ”Claire”(director Jean Berbier) spre care – vor gravita până la urmă, majoritatea suprarealiştilor cu excepţia lui Breton (care aderă, în 1927, la Partidul Comunist Francez, dar vrea să păstreze o totală independenţă artistică).
Disensiunile politice survin şi mai violent după 1929, când cazul Trotzky produce noi scindări între suprarealişti protestatari, aşa-zis ”stalinişti”(Aragon, Eluard, Picasso, P. Naville, G. Sadoul etc.) şi cei trotzkyşti susţinuţi de Breton sau cei reprezentând un crez exclusiv artistic(R. Desnos, G. Ribemont-Dessaignes, A. Artaud, R. Vitrac etc.). În 1929 la dat de 15 decembrie Breton publică ”Al doilea manifest al suprarealismului”(în care încerca să stabilească incidenţa dialectică între vis şi acţiunea socială, între activitatea poetică, psihanaliză şi actul revoluţionar), iar în 1933 se rupe total de comunism considerându-se reprezentantul autentic al suprarealismului ”pur”(la care vor adera, între alţii R. Char, Bunuel, Salvator Dali).
În 1938 pleacă în Mexic, unde fundează împreună cu Trotzky ”Federaţia internaţională a artei independente” şi, alături de acesta şi de Diego Riviera, publică al treilea ”Manifest” al suprarealismului ( în realitate redactat de Trotzky). În timpul celui de-al doilea război mondial şi al ocupaţiei Franţei, Breton este în SUA(va fi şi acuzat de dezerţiune de către suprarealiştii din patrie care participă activ la Rezistenţă); se întoarce în Franţa în 1946 încercând să reînvie un nou grup suprarealist, dar fără rezultate notabile. Se poate aprecia că o dată cu al doilea război mondial suprarealismul, chiar dacă a supravieţuit în unele forme şi aspecte epigonice, nu a mai constituit o mişcare cum fusese în perioada interbelică. Experienţa suprarealismului – din care Breton a făcut o adevărată cruciadă pentru ”recuperarea totală a forţei noastre psihice” – depăşea literatura şi urmărea, în fond o modificare a sentimentului vieţii prin negarea distincţiei dintre existent, virtual, potenţial şi neexistent şi prin o abandonare totală faţă de ”automatismul psihic pur”, singurul capabil să determine acest punct al spiritului în care viaţa şi moartea, realul şi imaginarul, comunicabilul şi necomunicabilul, înaltul şi adâncul, încetează de a mai fi simţite în Chip contradictoriu.
În condiţiile unei violente(până la scandal) polemici anticonvenţionaliste, dorindu-se realizarea climatului libertăţii absolute se caută faptul psihic nud şi elementar(în lumea subconştientului, a experienţelor onirice, a mecanismelor sufleteşti iraţionale transmise direct, fără intervenţia cenzurii logice), considerându-se ca fiind unica modalitate revelatoare a veritabilei noastre esenţe şi potenţialităţii. Proclamata revoluţie supranaturalistă pentru ”eliberarea eului” era, adesea, un anarhism distructiv ce a evoluat spre o frondă îndreptată împotriva structurilor logice a căror alterare ţi abolire devine programatică şi este urmărită atât prin exaltarea psihanalizei(cultivarea lumii tulburi a complexelor, a proiecţiilor onirice, a halucinaţiilor) cât şi pe alte căi de la hipnoză şi delir până la drogare şi patologie declarată( demenţă, paranoia etc.). Suprarealismul a lăsat vizibile amprente şi în alte literaturi din perioada interbelică. Un aspect specific l-a luat în Spania(unde imagismul debordant este o tendinţă constantă a spiritului spaniol aplecat spre o deformare a datelor reale, împinse, adesea, în planul metamorfozelor onirice).
În poezie a fost prezent, cu accente diferite, în experienţa scriitorilor ”generaţiei din 27”, ca şi alţi poeţi(J.Larea, R. Alberti, chiar Garcia Lorca, V. Aleixandre, D. Alonso, M. Altolaguirre, E. Prados,P. Salinas). În Italia unde nu a cunoscut o prea mare dezvoltare(cu toate străduinţa lui C. Malaparte şi a revistei ”Prospective” de a-l aclimatiza şi propaga), suprarealismul e vizibil, parţial măcar, în opera lui M. Bontempelli, în poezia lui A. Palazzeschi, A. Gatto, S. Quasimodo ş.a. La fel în Anglia, unde cel mai de seamă reprezentant este D. Gascoyne şi grupul lui din jurul revistei „New Verse”. Forme şi nuanţări particulare a luat în SUA unde şi-a prelungit ecourile(sporadic) şi după al doilea război mondial. La noi suprarealismul nu a avut un ecou deosebit; s-a manifestat alături de dadaism(şi la aceleaşi reviste avangardiste) într-un prim val între 1924 şi 1934, continuând să se retragă la activitatea unor scriitori rămaşi credincioşi mişcării(Gherasim Luca, Paul Păun, Gellu Naum etc.).  
Pe lângă inevitabilele excese anarhiste, suprarealismul “a exaltat o literatură – poezie”(G. Picon), o fluiditate lirică, o libertate asociativă, o dinamizare a metaforei, un gest al aventurii spirituale care au lărgit şi au adâncit sensibilitatea poetică a contemporaneităţii.

Tzara Tristan
(n. 1896, Moineşti, România - d. Decembrie 1963, Paris, France)

       Poetul şi eseistul francez român la origine cunoscut ca fiind fondatorul mişcării culturale dadaiste care a us la revoluţionare majoră în arte.
Mişcarea dadistă organizată în Zürich în timpul celui primului război mondial; Tzara a scris primele texte dadaiste - La Premiére Aventure cèleste de Monsieur Antipyrine (1916 „Prima aventură angelică a D-lui Antipyrine ); Vingt-cinq poémes (1918; "25 de poeme") şi manifestul mişcării , Sept manifestes Dada (1924; "Şapte manifeste Dada"). În Paris împreună cu André Breton, Philippe Soupault, şi  Louis Aragon au organizat activităţi de o amploarea marea pentru a şoca publicul şi de a desfiinţa structurile de limbaj. Aproape de 1930, îngrijorat de nihilism şi de distrugere, el se alătură prietenilor săi în activităţi mai constructive ale Suprarealismului.

1 Şi-a dedicat o mare parte din timpul său spre împăcarea suprarealismului şi marxismului. S-a alăturat Partidului Comunist şi Rezistenţei franceze în timpul celui de-al doilea război mondial. Implicarea în politică l-a adus mai aproape de oameni transformându-se treptat într-un poet liric. Poemele lui au dezvăluit angoasa din sufletul său, prinsă între revoltă şi grijă asupra condiţiei tragice zilnice a condiţiei umane. Lucrările sale mature au început cu L'Homme approximatif (1931; "Omul aproximativ") şi a continuat cu Parler seul (1950; "Vorbind singur") şi La Face intèrieure (1953; "Faţa interioară"). În aceste lucrări limbajul anarhial sfărâmat a fost înlocuit cu un limbaj dificil dar omenesc.
    
André Breton
(1896-1966)

Poet francez, eseist, editor şi critic, şef iniţiator şi unul dintre fondatorii curentului cultural, Suprarealismul, împreună cu Paul Eluard, Luis Buñuel, şi Salvador Dali printre alţii. Manifestele suprarealiste ale Breton sunt cele mai importante expuneri teoretice ale mişcării.
Ma Femme à la cheverule de feu de bois
           Aux pensées d'eclairs de chaleur
           A la taille de sablier
          Ma femme à la taille de loutre entre les dents du tigre
          Ma femme à la bouche de cocarde et de bouquet d'étoiles de dernière grandeur
          Aux dents d'empreintes de souris blanche sur la terre blanche
          A la langue d'ambre et de verre frottés
         Ma femme à la langue d'hostie poignardée
          A la langue de poupée qui ouvre et ferme les yeux
          A la langue de pierre incoyable (...)
Andre Breton s-a născut la Tinchebray (Orne) ca fiu al unui negustor. Şi-a petrecut copilăria pe meleagurile britanice începând să scrie de mic poeme – l-a cunoscut pe poetul Paul Valéry.  A studiat medicina şi mai târziu psihiatria unde în 1921 l-a cunoscut pe Freud. În timpul primului război l-a cunoscut Jacques Vaché, un dadaist înfocat.
În 1916 el s-a alăturat curentului cultural dadaist, dar după obiecţiile sale asupra dadaismului el a declarat: „ Lasă tot. Lasă Dada. Lasă-ţi nevasta. Lasă-ţi amanta. Lasă-ţi speranţele şi temerile. Lasă-ţi copii în păduri. Lasă-ţi substanţa pentru umbră. Lasă-ţi viaţa uşoară, lasă-ţi ceea ce aveai pentru viitor. Haide, la drum.”. Atunci s-a întors la suprarealism şi a colaborat cu Louis Aragon şi Philippe Soupault la revizuirea operei Littérature.  Foarte important pentru el au fost întâlnirile din timpul războiului cu Apollinaire. Manifestele sale suprarealiste au fost publicate în 1924. influenţat de teoriile psihologice, Breton definea Suprarealismul ca fiind „autonomism psihic pur, prin care o încercare este făcută să exprime, fie oral, în scris sau intr-o altă manieră, adevărata funcţionare a gândului. Comanda gândului, în absenţa totală a controlului gândului, excludând orice preocupare morală sau excentrică.” În Al Doilea Manifest al lui Breton afirmă că suprarealismul luptă să obţină „avantaj mintal, din care viaţa şi moartea, realul şi imaginarul, trecutul şi viitorul, înţelesul şi neînţelesul, nu vor mai fi percepute contradictoriu.”
Breton şi colegii lui credeau că izvoarele libertăţii personale şi liberării sociale stă în inconştient. Au găsit exemple în tablourile pictorilor Hieronymus Bosch şi James Ensor, în scrierile lui Charles Baudelaire, Arthur Rimbaud, Alfred Jarry – şi din gândirile revoluţionare ale lui Karl Marx.
Mişcarea suprarealistă încă de la început a fost în continuă schimbare sau conflictuală, dar în toate lucrările majore, La Révolution surréaliste (1924-30) şi Le Surréalisme au service de la révolution (1930-33),au canalizat cooperarea şi răspândirea ideilor şi peste hotarele Franţei.
„Subiectivitatea şi obiectivitatea comit o serie de atacuri una  alteia în timpul vieţii unde prima suferă cele mai mari lovituri.”( din Nadja,1928).
Din  1930 publică câteva colecţii de poeme printre care Iubire nebună( 1937 ), volum ce apără emoţiile iraţionale ale iubiţilor, inspirat din mitul cenuşeresei. Proza scrisă de el a fost mai bine văzută decât poeziile sale dintre care se remarcă opera Nadja( 1928), un portret al lui breton şi al unei femei nebune. Titlu se referă la un nume de femei şi începutul cuvântului speranţă în ruseşte.
Într-o plimbare cu barca la Martinique în 1941 Breton îl cunoaşte pe antropologul Claude Lévi-Strauss cu care discută despre creaţia artistică. Claude Lévi-Strauss critică definiţia dată de Breton unei capodopere spunând că este un rezultat al spontaneităţii minţii fără a analiza valoarea estică a operei. Breton îi răspunde că  „foarte puţin îl interesează ierarhia operelor suprarealiste – chiar dacă am făcut o ierarhie a operelor romantice şi simboliste.”
În timpul războiului Breton a  scris trei poeme epice în care a tratat tema exilului. După cel de-al doilea război mondial el a călătorit în sud-vestul şi în vestul Indiei întorcându-se în Franţa în 1946. La scurt timp după întoarcerea în Franţa el devine  un fel de meditator al unui grup de tineri suprarealişti. Între 1940 şi 1950 el a scris esee şi colecţii de poeme printre care Arcane 17(1945). Ultima lucrare poetică, CONSTELLATIONS (1959).
Moare în Paris la 28 septembrie 1966.   
Francis Picabia
(1879-1959)
-născut şi decedat la Paris.
Pictor, desenator şi poet, spaniol la origine. A studiat la Ecole des Beaux-Arts ( Şcoala de arte frumoase ) şi la Ecole des Arts décoratifs( Şcoala de arte decorative) din Paris.
Prin 1908 el a pictat tablouri impresinante în manieră Sisley. In 1909 a intrat în contact cu cubismul. Între 1911 şi 1912 a luat parte la « Întâlnire de Duminică » la studioul lui Jacques Villon din satul Puteaux împreună cu Apollinaire, Gleizes, La Fresnaye, Léger, Metzinger, printre alţii, care au dus la fondarea « Secţiei de Aur ». A jucat în spactacolul lui Metzinger. A fost un prieten apropiat al lui Apollinaire. In februarie, 1913, a plecat în S.U.A. pentru prima dată unde a jucat în spectacolul "Armory Show". În 1914 a fost recrutat în armată în Franţa. In 1915 pleacă pentru a doua oară în S.U.A unde colaborează cu Marcel Duchamp. Ziarul cultural "291"  al grupul lui Stieglitz publică articolul proto-dadaism al Picabia, Catherine Rhoades şi alţii. La şfârşitul lui 1916 pleacă la Barcelona unde iî cunoaşte pe Cravan, Gleizes şi Marie Laurencin. La 25 ianuarie el publică primul număr al propriului său ziar de cultură pe care îl numeşte „391”. La acest ziar el publică primele „Picturi Mecanice” şi informaţii false depre prieteni şi duşmani. În acelaşi an el se mai duce încă o dată în America şi işî continuă publicarea ziarului ajutat de Marcel Duchamp. În 1918 işî face pentru prima dată apariţia la Lausanne, unde publică cartea intitulată "Poèmes et dessins de la fille née sans mère"( „Poeme şi desene ale fetei născute fără mamă „ ).
În februarie ia contact cu grupul dadaism din Zürich şi contribuie la manifestul numărul 3 „Dada”. În 1919 publică numărul 8 al ziarului său care este tipărit de Jul. Heuberger, tipograful şi a grupului dadaist din Zürich. Se întoarce la Paris unde continuă publicarea ziarului „391” şi ia parte la demonstraţiile dadaiste. În 1921 împreună cu Breton şi cu alţii se despart de dadaismul ortodox( majoritatea dadaiştilor ). Va participa la manifestările şi va publica în ziarele suprarealiştilor. În 1949 a fost organizată o mare  manifestare retrospectivă organizată la Galeria Drouin, Paris. Catalogul manifestării a purtat numele de „491”, de mărimea unei scrisori. Conţinea articole scrise de Bott, Breton, Cocteau, Desnos, Seuphor, Tapié şi alţii.  

Hugo Ball

( 1886 – 1927 )

S-a născut la 22 februarie 1886 la Pirmasens, Germania şi moare la 14 septembrie 1927 în San Abbondio, Suedia. Autor, a participat la fondarea curentului dadaist din Zürich, s-a alăturat lui Max Reinhardt la Şcoala acestuia de Arte în 1910 fiind angajat ca regizor.
"Café des Westens", cafenea ce devine locul său de întâlnire cu tinerii poeţii ca : Johannes R. Becher, Georg Heym, Richard Huelsenbeck, Klabund, şi alţii. Regizor la teatrul din Munich în 1913 şi colaborator la ziarul « Revoluţia »( publicat de către F.S. Bachmair, 1913 ) împreună cu Seewald, J.R. Becher, Erich Mühsam. La puţin timp după izbucnirea războiului el şi cu soţia sa, Emmy Hennings, emigrează în Suedia. Amândoi s-au angajat – Hugo ca pianist iar Emmy, cântăreaţă . In februarie 1916 el a fondat Cabaretul Voltaire în Zürich. I-a întâlnit pe Arp, Janco, Tzara, şi mai târziu pe Huelsenbeck şi Serner. Intenţiile sale faţă de Cabaretul Voltaire le-a precizat cu cuvintele : « Este necesar să clarific intenţiile acestui cabaret. Tinta lui este de a aminti lumii că sunt oameni cu minţi independente – dincolo de razboi şi naţionalism – care trăiesc pentru diferite idealuri. ».
A compus poeme muzicale sau „versuri fără cuvinte”. În 1917 el a încetat să mai participe la mişcarea culturală dadaistă. A devenit redactor la ziarul "Freie Zeitung," în Bern. Mai târziu se va retrage şi va locui în Ticino unde a fost angajat ca tot ca scriitor.
Din perioada când colabora cu cei de la dadaism există o nuvelă nepublicată "Tenderenda, der Phantast.". Una dintre lucrările sale importante o constituie "Die Flucht aus der Zeit"( « Zbor în afara timpului »).