1 Copilărie
De Victor Eftimiu

Când, în anul 1889, cel mai mare poet român, Luceafărul poeziei româneşti, Mihai Eminescu, se stinge din viaţă, destinul, ca o consolare a acestei imense pierderi, ni-l dă pe marele dramaturg, poet şi prozator Victor Eftimiu, care duce mai departe talentul românului, fiind posesorul unei opere valoroase, care mai domneşte şi astâzi.
Scriitorul a lăsat în literatura noastră poezii ca: „Odă limbei române”, „Lui Eminescu”, proză ca: „Păunaşul-Codrilor”, teatru ca: „Înşir-te, mărgărite”, toate fiind scrise în cea mai curată tradiţie românească.
În poezia „Copilărie”, autorul îşi aduce aminte cu drag de propria-i copilărie, când îşi „încerca zadarnic norocul la bile” sau când fugea după „zmeul uşor, dintr-o coadă”, care îi fusese furat de „Culaie, cu zmeul din patru”.
Titlul sugerează imaginea copilăriei, aşa cum este cunoscută de toată lumea, ca o vârstă a veseliei şi a lipsei de griji.
În prima strofă, scriitorul se simte cuprins de o adâncă tristeţe la vederea copiilor „zburdând, sarind şi ţipând sau râzând” cu inocenţa şi veselia specifică vârstei, amintindu-şi de propria sa copilărie.. Comparaţia „râzând ca nebunii” subliniază zburdălnicia vârstei lipsite de griji a copilăriei, în contrast cu epitetul „tristeţea adâncă”, pe care o simte omul adult.
Strofa a doua evocă imaginea copilului de odinioară. Poetul îl vede pe copilul de altădată ca fiind diferit de ceilalţi copii: sfios, visător, încercând zadarnic să-şi măsoare forţele în jocuri copilăreşti, cum ar fi bilele, arşicele sau înălţarea zmeelor. Sensibilitatea copilului, subliniată prin epitete sugestive („sfios, visător”), nu i-a dat prilejul să se bucure alături de copiii de vârsta lui, ci l-a făcut să se simtă peste ani, rănit şi impresionat la amintirea eforturilor zadarnice de a se bucura de o vârstă pe care nu a putut s-o trăiască cum ar fi dorit.
În strofa a treia, contrastul dintre joaca tuturor copiilor în lumina veselă a soarelui de vară („în soarele vesel al zilei de vară”) şi umbra ştearsă a copilăriei pierdute, sporeşte tristeţea de care se simte cuprins poetul. Îşi dă seama că această vârstă atât de fericită nu se va mai întoarce, iar timpul îşi urmează nemilos drumul încât nici acum nu se poate bucura de veselia şi candoarea copiilor.
Strofele cu umăr diferit de versuri, măsura de 11, 12, respectiv 13 silabe, ritmul iambic şi versurile albe sunt elemente capabile să transmită mai bine ideile şi sentimentele scriitorului.
Înconjurat de atâtea amintiri, Victor Eftimiu regretă că nu mai poate fi unul dintre copiii zburdalnici, pe care îi vedea jucându-se pe maidane şi îşi doreşte ca momentele frumoase din copilăria sa să se întoarcă şi să se poată bucura în continuare de ele.
Descrierea şi naraţiunea se împletesc în mod plăcut în această operă.
Prin poezia „Copilărie”, Victor Eftimiu ne îndeamnă să ne bucurăm din plin din copilărie, căci este cea mai frumoasă perioadă din viaţa unui om şi, mai presus de orice este ireversibilă: dacă am pierdut-o, nu o vom mai regăsi niciodată.
Marele critic George Călinescu, spunea, referindu-se la opera lui Victor Eftimiu:
„El a scris un număr mare de poezii, probabil sincere, în stil simbolistic clasicizant, declamatorii fără vigoare, feerice fără nuanţă, lipsite de personalitate, ca o fabricaţie în serie. De asemenea, proză, complet neglijată în cercurile literare. Scrisul său este corect şi cu atâta fantezie câtă îngăduie literatura populară.”
(George Călinescu- „Istoria literaturii române”)