1






DICTIONAR  DE  CONCEPTE
OPERATIONALE


































A


Abaterile de la calitatile generale ale stilului nu trebuie folosite in vorbirea cultivata, ele fiind utilizate in operele literare cu intentie stilistica.

Abaterile de la claritate:

•    obscuritatea rezulta din erorile de folosire a limbii la unul sau mai multe niveluri;
•    non-sensul exprima o contradictie logica generatoare de absurd;
•    paradoxul este combinarea unor idei cu sensuri opuse sau contradictorii;
•    echivocul rezulta din formulari care pot avea cel putin doua sensuri fara a permite optiunea pentru unul dintre ele;
•    pleonasmul consta in repetarea aceleiasi idei prin doua cuvinte aflate in relatie de subordonare;
•    tautologia consta in repetarea aceleiasi idei prin doua cuvinte aflate in relatie de coordonare;
•    ermetismul este incifrarea intentionata a comunicarii.

Abaterile de la proprietate:

•    folosirea improprie a unor cuvinte sau constructii;
•    amestecul de elemente caracteristice unor stiluri diferite.

Abaterile de la corectitudine:

•    solecismul este o greseala de natura sintactica; apare in propozitie prin dezacorduri, iar in fraze prin folosirea nepotrivita a elementelor de relatie;
•    anacolutul este incrucisarea a doua constructii sintactice diferite.


Abaterile de la precizie:

•    prolixitatea consta in aglomerarea comunicarii cu multe cuvinte inutile si nelalocul lor;
•    digresiunea este indepartarea de la ideea centrala a comunicarii prin dezvoltarea altor idei;

Abaterile de la puritate se realizeaza prin amestecul de registre lexicale (arhaisme, neologisme, regionalisme, elemente de argou).

Calitatile particulare ale stilului confera originalitate in exprimarea orala si scrisa. Ele sunt:

•    naturaletea este exprimarea fireasca si cu stapanire deplina a resurselor limbii;
•    simplitatea este utilizarea cuvintelor si a structurilor sintactice cu frecventa mare in limba;
•    armonia este  perfecta coordonanta a componentelor fiecarui nivel al limbii;
•    concizia este concentrarea exprimarii se reducerea ei la strictul necesar;
•    oralitatea este folosirea in comunicare a elementelor de limba vorbita.

Abaterile de la calitatile particulare ale stilului:

•    cacofonia reprezinta combinatii de sunete de la finalul si inceputul cuvintelor, stridente sonor, care produc asociatii semantice neplacute;
•    poliloghia este exprimarea de tip logoree, plina de confuzii si ambiguitati.

Accent: pronuntarea apasata “proeminenta” a unei silabe.

Acronia este un artificiu in constructia unui text narativ ce instaureaza neconcordanta dintre timpul real al desfasurarii evenimentelor si cronologia liniara (ideala) a nararii lor. Procedeul este folosit pentru: nararea in planuri paralele, explicari, rememorari.
Actul gratuit este o actiune umana care este in afara oricarui sistem moral si nu se poate justifica decat prin el insusi. In literatura, apare ca forma de manifestare a personajului cu traseu interior discontinuu si este introdus Dostodievski, prin romanul “Crima si pedeapsa”.
Actiunea, ca totalitate a evenimentelor se constitue prin trecerea dintr-o situatie in alta, prin situatie intelegandu-se relatia dintre personaje la un moment dat. Trecerea dintr-o situatie in alta se realizeaza prin:
•    introducerea de personaje noi;
•    inlaturarea personajelor vechi;
•    modificarea legaturilor dintre ele.
Aforismul ca specie inrudita cu fragmentul, este sentinta care rezuma o idee importanta in putine cuvinte.
Analepsa este evocarea ulterioara a unui eveniment anterior fata de punctul in care ne aflam al istoriei. Are rolul de a comlpeta perspectiva asupra unui personaj, eveniment, etc.
Analiza psihologica este o modalitate de sondare a subiectivitatii personajului pentru a evidentia tensiunile, cautarile, traumele vietii interioare. Se poate realiza in planul personajului prin dialog, stil indirect liber si monolog interior.
Antagonistul este al doilea actor cu rol de adversar al primului actor, protagonistul (in tragedia antica greaca).
Anticalofilia presupune sinceritate absoluta, banalitate scoasa de sub tirania semnificativului, renuntare la stilul frumos.
Anticiparea este o modalitate de a prefigura evolutia personajului, realizata prin replici, prin gesturi sau situatii care anunta evenimentele ulterioare, hotaratoare in desfasurarea faptelor.
Anticlimax este opozitia in acelasi contex (mai restrans - o fraza, mai larg - itreaga opera) a doua gradatii: una ascendenta si cealalta descendenta. Anticlimaxul impune asadar existenta unui climax.
Antiromanul este o opera literara in proza, polemica si radicala, care tinde sa prezinte realitatea fara a se supune conventiilor romanului. Inglobeaza forme experimentale caracteristice modernismului si se distinge prin: lipsa subiectului evident, episoade fara legatura intre ele, minima dezvoltare a personajelor, descrierea obiectelor care abunda, sufocand spatiul romanesc. Nu se urmareste verosimilul, ci suprimarea lui prin: amestec de planuri, colaje, schimbari de registru, digresiuni, citate, introducerea unor pasaje nonfictionale, a stereotipiilor de limbaj, etc.
Antiteza ca forma a repetitiei se realizeaza prin contrastul dintre doi termeni care au o parte identica sau comuna.
Arhaismul este o forma lexicala, fonetica, morfologica sau sintactica specifica unei perioade indepartate in raport cu momentul prezent, care fie a disparut, fie se foloseste foarte rar fiind considerat invechit. In comunicarea literara, notiunea de arhaism poate fi folosita diferit, in functie de instantele comunicarii:
•    pentru a desemna cuvintele folosite de autor in mod intentionat (cu intentie stilistica) pentru a reprezenta un anumit timp istoric;
•    pentru a desemna cuvinte resimtite de un cititor concret al unui text literar, ca disparute din limba sau invechite.
Autenticitatea este o trasatura caracteristica a prozei de analiza, implica refuzul schematismului psihologic si al problematicii exclusiv sociale. Presupune sinceritate absoluta, banalitate scoasa de sub tirania semnificativului, renuntare la stilul frumos (anticalofilie). Autenticitatea reprezinta conditia esentiala a originalitatii si primeste statutul de valoare estetica. Principiul autenticitatii in literatura este o conventie care vizeaza reducerea distantei dintre existenta reala si universul secund al operei. El fuctioneaza atat la nivelul formei operei, cat si la nivelul continutului, dar conceptia despre autenticitate si solutiile de a o realiza difera in functie de factorii obiectivi (contextul in care traieste autorul), cat si subiectivi (individualitatea autorului).
Autorul abstract:
•    este o versiune a autorului concret, proiectata in opera;
•    rezulta din lectura operei, nu tine, in mod obligatoriu, de intentia autorului concret;
•    este creatorul lumii operei;
•    prezenta sa in text poate fi mai mult sau mai putin discreta;
•    exprima in mod indirect o anumita viziune asupra lumii, care se poate deduce cin universul reprezentat, teme, idei, personaje;
•    distinctia dintre autorul concret si autorul abstract se poate evidentia la nivelul optiunior politice, ideologice, filozofice, expirmate intr-o opera literara; nu o data aceste optiuni sunt in opozitie fata de cele ale autorului concret.
Autorul concret:
•    este creatorul real al unei opere literare;
•    este o personalitate independenta de opera literara, cu propria sa biografie;
•    apartine lumii reale, si nu lumii fictionale, deci traieste intr-o anumita epoca istorica.


B



    Basmul este o creatie literara care la origine se comunica nemijlocit, prin viu gai, de la un povestitor carte ascultatorii sai. Acest mod de transmitere directa, specific culturii populare se numeste oralitate. Basmul este ilustrat de mai multe tipuri:

cu animale (povestiri cu protagonisti animale carora li se gasesc corespondent in ordinea umana pe baza unor trasaturi considerate specifice): “Capra cu trei iezi”, “Punguta cu doi bani”.
Culte valorificate de scriitorii clasici in opere originale, numite basme culte: Ion Creanga “Povestea lui Harap-Alb”, “Povestea porcului”, “Povestea lui Stan Patitul”, Mihai Eminescu “Fat-Frumos-din-Lacrima”, Ioan Slavici “Zana Zorilor”, “Florita-din-codru”, “Ileana cea sireata”, “Doi feti cu stea in frunte”. Relatia dintre basmul popular si basmul cult:
•    basmul cult imita relatia de comunicare de tip oral din basmul popular;
•    tiparul narativ si functiile specifice basmului popular sunt preluate din basmul cult;
•    adoptarea speciilor populare de catre un scriitor se face din perspectiva modului sau propriu de a concepe lumea si a stilului care il individualizeaza.

Basme fantastice (naratiuni in care este reprezentata o lume neobisnuita, de proportii fabuloase): “Povestea lui Harap-Alb”, “Povestea porcului”. Termenii fantastic si fabulos sunt folositi adeseori ca termeni sinonimi. Basmul popular este numit basm fantastic, care apartine imaginarului si sinonim cu cel de fabulos, miraculos.
Basme nuvelistice (naratiuni care asimileaza intr-un orizont fabulos sau hiperbolic aspecte de existenta cotidiana): “Soacra cu trei nurori”, “Povestea lui Stan Patitul”.
Basmul popular - personaje-caracteristici:
•    sunt atat oameni cat si fiinte imaginare;
•    sunt grupati in doua serii opuse: personaje negative si pozitive;
•    sunt universali: feciorul de imparat sau de om sarac, fratele cel mic, zmei, imparati;
•    sunt secundati de donatori, personaje care-l sprijina pe erou in actiunea sa;
•    se compun dintr-o marime constanta, functia, si una variabila, atributele exterioare;
•    marimea variabila nu da varietate de substanta personajelor, acestea diferentiandu-se doar prin varsta, sex, conditie, etc.



C


Caracterizarea directa poate fi realizata de catre:
•    narator (prin portretul fizic si/sau moral, prin comentarii explicite, aluzii);
•    personajul insusi (autocaracterizarea prin marturisiri facute altor personaje, autoanalize monologate);
•    alte personaje (prin marturii, descrieri, etc).

Caracterizarea indirecta se deduce din:
•    actiunile, atitudinile, opiniile exprimate de personaj;
•    mediul in care traieste: orasul, casa, interiorul, dar si familia, grupul sau societatea in care evolueaza;
•    limbajul folosit (de la registrul al limbii, pana la particularitatile de ordin stilistic).
Categoria timpului in naratiune presupune diferite tipuri de relatii:
•    cronologia priveste raportul dintre felul cum se succed evenimentele in discurs si felul cum se succed aceleasi evenimente in istorie;
•    durata sau viteza temporala se refera la raportul dintre durata variabila a elementelor istoriei si pseododurata relatarii lor in discurs;
•    frecventa  priveste posibilitatea de repetare a discursului si a istoriei;
•    distanta temporala se stabileste intre faptele petrecute si momentul enuntarii lor.

Categorii textuale:
•    textul este un ansamblu de fraze aflat ein relatie si caracterizat prin continuitatea si stabilitatea sensului;
•    coeziunea desemneaza modalitatile specific verbale guvernand relatiile sintactice care mentin identitatea referintei;
•    coerenta este o trasatura a organizarii textului, de natura semantica; ea trimite la un anumit sens global al acestuia si asigura integrarea treptata a semnificatiilor in jurul unei teme.

Cererea este un text cu destinatie oficiala prin care o persoana solicita rezolvare unei probleme personale sau de grup. Continut:
•    formula de adresare (cu precizrea functiei celui caruia i se adreseaza solicitantul);
•    datele solicitantului (nume, functie, adresa);
•    formularea concisa si clara a obiectului solicitarii;
•    motivarea solicitarii (eventual, temeilul legal);
•    semnatura solicitantului, data, localitatea;
•    functia celui caruia i se adreseaza cererea.

Ciclul romanesc este formula narativa in care autorul prezinta destinele diferitelor personaje si succesiunea generatiilor pe parcursul mai multor perioade istorice.

Cititorul abstract:
•    este destinatarul pe care opera literara il presupune, il proiecteaza, il contine implicit;
•    este imaginea receptorului ideal pe care il reclama o anumita opera litrara, receptor capabil sa realizeze o lectura corespunzatoare, corecta.

Cititorul concret:

•    este destinatarul/receptorul unei opere literare;
•    este o persoana reala, cu o existenta independenta de cea a autorului;
•    traieste intr-o anumita epoca istorica, aceeasi sau diferita de cea a autorului concret.

Cititorul fictiv este cel caruia i se adreseaza autorul pe parcursul discursului sau narativ si se mai numeste si naratar.

Climax este figura care consta intr-o gradatie ascendenta intr-un context mai restrans (o fraza) sau mai larg (intregul unei opere) si care are functia stilistica de a mari expresivitatea contextului.

Cliseul este o formula verbala uzata, stereotipa si banalizata in forma si/sau continut, fara valoare expresiva, intrebuintata in imprejurari asemanatoare, dintr-o desprindere facila. Cliseul prezinta interes literar, atunci cand este folosit cu intentie si in exces, capatand caracter de parodie, satira, caricatura si avand functie ironica sau umoristica. Cliseul nu admite variante, are aceeasi usurinta de distributie ca si un cuvant, reprezinta o deviere fata de context. Poate fi pus in relatie de sinonimie cu sablonul, stereotipia, locul comun, automatismul verbal.

Coerenta este o trasatura esentiala a romanului realist, care-l face credibil si convingator. Se realizeaza prin diferite reguli: a repetitiei, a noncontradictiei, etc. Romanul realist refuza, la nivelul istoriei, loviturile de teatru si situatiile neprevazute, preferand intrigi simple si banale. Multe dintre descrieri, scene, tablouri se succed intr-o ordine care implica paralelism, gradatie sau antiteza. Coerenta este o trasatura a organizarii textului, de natura semantica; ea trimite la un anumit sens global al acestuia si asigura integrarea treptata a semnificatiilor in jurul unei teme.

Coeziunea desemneaza modalitaile specific verbale guvernand relatiile sintactice care mentin identitatea referintei.

Comicul este un mod de reprezentare artistica a realitatii generator de ras datorita evidentierii unui contrast: dintre frumos si urat, esenta si aparenta, valoare si non-valoare, scop si mijloace, efort si realizare, dintre intentie si rezultatul ei.

Comunicarea literara/comunicarea non-literara apartenenta unei comunicari verbale la sfera literaturii se poate stabilii in functie de mai multe criterii:
•    caracterul fictional (chiar si partial) al lumii reprezentate; artistul nu copiaza realitatea, ci o reprezinta in mod propriu;
•    o organizare speciala a comunicarii, diferita de cea a comunicarii uzuale;
•    o forma lingvistica deosebita, manifestata in limbajul “figurat”;
•    modul in care o comunicare verbala constitue o expresie a autorului ei, o exteriorizare cat mai personala, originala a emotiilor sale;
•    efectul, impresia provocata aupra ascultatorului/cititorului.


Comunicare orala/omunicare scisa.
Comunicare verbala este comunicare care are loc intre oameni prin intermediul codului numit limba naturala. Ea se diferentiaza dupa modul de transmitere a informatiei:
•    comunicare verbala orala;
•    comunicare verbala scrisa;

Intre comunicarea orala si cea scrisa se stabilesc relatii de contrast:
•    forma sonora a limbii/forma grafica a limbii;
•    mod natural de comunicare/mod artificial de comunicare;
•    destinatarul este fizic prezent/destinatarul este la distanta in timp si in spatiu;
•    este spontana/este elaborata;
•    este mai libera/este mai controlata;
•    este momentana/este fixata in scris;

Relatiile de contrast se manifesta si la nivel gramatical si lexical:
•    farza de tip juxtapus/fraza cu propozitii subordonate;
•    structuri de repetitie, intercalari, fraze neterminate/structuri sintactice elaborate, incheiate, fara intercalari;
•    repetitii, clisee, cuvinte de umplutura/evitarea repetitiei prin sinonimie sau prin varierea constructiei sintactice.

 Comunicare verbala si non-verbala - comunicarea verbala este comunicarea care are loc intre oameni prin intermediul codului numit limba naturala. Ea se poate produce prin doua canale: oral si/sau scris. Ea recurge la limba naturala, dar si la un sistem suplimentar de codificare.

Conflictul este factorul determinant in desfasurarea actiunii unei opere literare epice sau dramatice. El poate fi unul exterior manifestat prin:
•    confruntarea deschisa ori mocnita dintre personaje (sau grupuri de personaje) avand interese sau conceptii diferite;
•    contradictia dintre un personaj si mediul ostil afirmarii sale ca personalitate.
Conflictul poate fi interiror,constand in tensiunea care decurge din sentimentele, optiunile contradictorii ale unuia si aceluiasi personaj.
Din perspectiva momentelor subiectului, izbucnirea conflictului se suprapune cu intriga, maxima tensiune cu punctul culminant, iar solutionarea conflictului cu deznodamantul.
Conflictul in romanul realist este generat, de obiciei, de dorinta de parvenire a unui personaj, de lupta pentru putere sau pentru o pozitie sociala, de meandrele iubirii (impartasite, neimpartasite, interesate, dezinteresate), de obtinere a unei mosteniri.

Conflictul latent este o varianta de conflict prin care se desemneaza o tensiune interioara sau exterioara nemanifestata, dar importanta pentru evolutia personajelor sau a actiunii.

Conflictele secundare ale romanului realist pot avea efecte imprevizibile asupra intrigii principale. Ele sunt sustinute, de obiciei, de personaje secundare.

Constructia personajului se face prin asocierea a doua dimenisuni: una sociala, exterioara, alta psihologica, interioara.

Constructia prozei de analiza are ca aspecte caracteristice:

•    acronia;
•    dilatarea timpului real;
•    atentia acordata faptului banal;
•    reproducerea unor documente (prin colaj).

Constructia operei epice poate fi realizata la nivelul formei prin organizarea in capitole, parti, cicluri (constructia externa) sau la nivelul continutului printr-o anumita dispunere a evenimentelor, prin modul in care se stabilesc relatiile dintre ele, prin revenirea unor scene, situatii, personaje, etc. (constructia interna).


Constructia in abis este inserarea intr-o naratiune a unui text (titlu, motto, citat, mica istorisire) care o rezuma sau ii concentreaza elementele semnificative. Este asadar un procedeu de oglindire a textului in el insusi, o autoreflectare.

Cronica- tipologie:

•    cronica domneasca este cronica oficiala, intocmirea sub directa supraveghere a domnului care a avut initiativa ei si este expresia punctului de vedere oficial;
•    cronica de autor este cea pe care o intocmeste un invatat laic, un exponent al unei clase sociale care poate avea acces la instructie si are initiativa de a fixa in scris evenimentele;
•    cronica anonima (anonimul) este un tip de cronica al carei autor nu este cunoscut; cercetarile intreprinse asupra acestei opere, incepand cu secolul al XIX-lea, au permis diferite ipoteze privind paternitatea lor; pentru a desemna presupusul autor se foloseste formula “atribuit lui …”.

Cronologia unei opere epice presupune raportul intre succesiunea faptelor si ordinea relatarii lor. Nuvela istorica respecta, in linii mari, cronologia lineara (relatarea faptelor se face in ordinea in care s-au desfasurat). Caracterul linear nu exclude intreruperile (intoarceri in trecut, pauze descriptive, etc.).

Cronotopul denumeste relatia esentiala dintre timp si spatiu intr-o naratiune. Tremenul, transpus in teoria literara din stiintele matematice, care l-au preluat din teoria relativitatii, e folosit ca sa desemneze legatura indisolubila dintre spatiu si timp, intelegand timpul ca a patra dimensiune a spatiului. El presupune o simbioza intre elementele de ordin temporal si spatial in cadrul aceluiasi intreg, concret si definit. Prin concentrare, timpul devine concret, iar spatiul se extinde si este inclus in miscarea timpului, in miscarea subiectului, a istoriei. Elementele definitorii pentru timp isi afla astfel expresia in planul spatial, iar spatiul capata sens si dimensiune pe plan temporal. Cronotopii constitue centre de organizare in jurul carora graviteaza evenimentele din istoria romanului; aici se “innoada” si se “deznoada” firele subiectului.

Curriculum vitae (prescurtat CV) este un memoriu de activitate extins la intreaga activitate si orientat in functie de scopul intocmirii: angajare, obtinerea unei colaborari externe, a unei burse, inscrierea la un examen de masterat, doctorat, etc. Continut:
•    date personale complete;
•    studii (scolile absolvite, diplome obtinute, stagii de specializare);
•    performante in activitatea de instruire (olimpiade, concursuri);
•    limbi straine cunoscute;
•    activitatea profesionala (abilitati si calitati, pasiuni intelectuale si profesionale, preocupari in domeniu, obiective profesionale propuse);
•    recomandari si referinte din partea unor foruri competente sau a unor persoane;
•    data si semnatura.

Cuvinte argotice - scriitorii construiesc personaje diferite, conferindu-le un anumit limbaj pentru care aleg particularitati ale lexicului adecvate statutului social al acestuia: cuvinte argotice sau de jargon, elemente de limbaj familiar sau neologistic.



D


Debit verbal - numarul unitatilor minimale (sunete, silabe) emise pe secunda.

Descrierea in romanul realist este facuta de narator, de un personaj, de un spectator anonim, etc. si poate avea urmatoarele functii:
•    prezentarea cadrului actiunii (spatiu si timp);
•    crearea atmosferei;
•    incuderea unor elemente cu valoare simbolica si de anticipare;
•    crearea impresiei de verosimilitate a lumii fictionale.
Ex. Romanul realist Ion de Liviu Rebreanu.

Dezbaterea este un tip de discutie pe o anumita tema, cu mai multi participanti, ale caror opinii nu coincid.
Tema unei dezbateri poate fi:
•    un aspect general al existentei unei comunitati, mai numeroase sau mai putin numeroase: nationale, etnice, minoritare, profesionale, etc.;
•    o problema urgenta, la a carei rezolvare se poate ajunge pe mai multe cai, asupra carora este nevoie de un acord.
Dezbaterea este o forma de dialog care se bazeaza pe un set de reguli mai numeroase decat cele care reglementeaza modul curent de comunicare, conversatia.

Deznodamantul in romanul realist este cert, marcheaza o rezolvare a conflictelor, nu lasa loc interpretarilor cititorului, asa cum se intampla in operele literare cu final deschis. Ex romanul realist Ion de Liviu Rebreanu.

Dialogul este o forma de comunicare intre doua sau mai multe persoane care isi transmit informatii cu diverse scopuri. Forma cea mai frecventa a dialogului este conversatia cotidiana.
Replica este interventia in dialog a unui participant. Schimbul a cel putin doua replici este unitatea de baza a dialogului.
Regulile dialogului:
cooperare:
•    cantitatea;
•    calitatea;
•    relevanta;
politete (negativa sau pozitiva):
•    tactul;
•    aprobarea
•    modestia;
•    simpatia;
Structura dialogului:
local:
•    intrebare - raspuns;
•    oferta - acceptare;
•    oferta - refuz;
•    salut - salut;
•    compliment - acceptare;
•    compliment - refuz;
secvential
general:
•    secventa de initiere;
•    secventa de baza;
•    secventa de incheiere.


Dialogul literar este modalitatea literara care consta din alternarea replicilor a doua sau mai multe personaje dintr-o opera literara, de obiciei epica sau dramatica. Este folosit pentru a pune in scena istoria (reprezentarea).
Ex Moara cu noroc de Ioan Slavici.

Digresiunea consta, de regula in consideratii ale autorului - narator cu privire la figurile si evenimentele naratiunii; ele produc o dilatare a timpului discursului. Corespondenta intre unitatile celor doua timpuri (al istoriei si al discursului) cunoaste cele mai variate forme: elipsa, rezumatul, redarea in stil direct, analiza, digresiunea.
Ex Ion, Baltagul.

Discursul este relatarea unui eveniment sau a unei serii de evenimente si implica instantele comunicarii narative, un narator, un cititor si un mod de a face cunoscute evenimentele si personajele. Discursul este o expunere orala sau scrisa a unei teme in fata unui auditoriu cu scopul de a-l convige, de a-l emotiona.
Ex Hanul Ancutei.

Discursul de receptie este un discurs academic sustinut de catre un membru nou ales, in fata celorlalti membrii ai Academiei. Se rosteste o singura data in viata. Foloseste un anumit tip de stil retoric. Primeste, intotdeauna, un discurs de raspuns, care imbina elogiul cu polemica eleganta.
Ex O. Goga, “Cosbuc” (raspuns G. Bogdan - Duica 30 mai 1923).

Discursul reprodus poate fi dialogul intre personaje sau monologul unui personaj. Este forma cea mai mimetica, prin care este redat discursul personajelor fara nici o modificare, in stil direct sau prin vorbire directa.

Discursul retoric este unul din primele procedee prin care naratiunea:
•    iese din relatarea in stil indirect;
•    introduce in text planul personajului;
•    are, de obiciei, marcile formale ale unei exprimari orale adresate: constructii retorice (interogatii, exclamatii, imprecatii), fraze scurte sau eliptice, aluzia, livrescul, enumeratia, etc.
Ex  Alexandru Lapusneanu C. Negruzzi

Discursul transpus este trecerea cuvintelor unui personaj in vorbire indirecta. Naratorul reproduce discursul personajelor in stil indirect sau vorbire indirecta. Marcile discursului transpus sunt verbele declarative prin care naratorul introduce replicile personajelor la persoana a III-a, comprimandu-le, interpretandu-le.
Ex. La hanul lui Manjoala de I.L.Caragiale.


E

Elemente paraverbale:
•    accent: pronuntarea apasata, “proeminenta” a unei silabe;
•    intonatie: curba melodica care se produce datorita variatiilor de inaltime a sunetului in cursul emisiei unei fraze;
•    debit verbal: numarul unitatilor minimale (sunete, silabe) emise pe secunda;
•    ritm verbal: succesiunea de silabe “proeminente” si “neproeminente” intre care se produce o distanta temporara;
•    elipsa intr-o naratiune este omisiunea unui eveniment sau a unei perioade a istoriei: timpul trait de personaje continua sa se deruleze, dar discursul trece la un alt moment sau eveniment al naratiunii. Elipsa solicita o colaborare din partea cititorului; acesta este provocat sa descifreze conotatii, sa descopere cele trecute sub tacere sau comprimate de autor. Literatura moderna utilizeaza frecvent elipsa, sub diferite forme (ambiguitatea, tacerea, absenta) si la nivelul relatiei dintre istorie si discurs si la nivelul modurilor de expunere, in special al dialogului.
Elipsa este omisiunea din discurs a unor evenimente presupuse istoriei. Ea apare si in corespondenta dintre unitatile celor doua timpuri: al istoriei si al discursului.

Emblema personajului, ca procedeu particular de caracterizare, poate fi realizata:
•    printr-un obiect apartinand personajului;
•    printr-un detaliu vestimentar sau de limbaj;
•    printr-un loc, un timp evocate ca semnificative pentru personaj.

Epilogul este partea finala a unei opere literare avand un pronuntat caracter conclusiv. Rolul epilogului este acela de a sublinia ideea principala a operei si/sau de a clarifica evolutia ulterioara a unor personaje.

Episodul este un fragment al istoriei relatand o actiune secundara intr-o opera epica sau dramatica. Structura fiecarui episod se integreaza in ansamblul operei respective, in unitatea si coerenta acesteia. Episodul implica uneori prezenta unui personaj episodic, care desi insufleteste unul din episoadele romanului, are un rol pasager.
Ex. Baltagul de M.Sadoveanu.

Eroul este personajul principal dintr-o opera epica sau dramatica avand rol esential in actiune. In literatura din antichitate si din evul mediu, eroul este un personaj legendar, cu caracter exemplar, calitatile sale exceptionale situandu-l deasupra celorlalti oameni. In “Poetica” a filozfului Aristotel, eroii sunt de trei tipuri, conform pozitiei lor in raport cu oamenii:
•    eroi inzestrati cu puteri divine (mituri si carti sacre);
•    eroi cu insusiri superioare oamenilor obisnuiti (din legende, povesti, basme);
•    eroi aflati deasupra semenilor (din tragedii, epopei).
Cand eroul numai apartine unei ordini divine sau semidivine si isi pierde caracterul exemplar, el devine personaj.
Literatura secolului XX prezinta eroul in diferite formule, fie anti-eroul (insul comun), fie personajul absent, care nu apare ca prezenta in discurs ci in istorie.
Ex. Baltagul de M.Sadoveanu.

Eseul este scrierea in proza, de dimensiuni variabile (de la cateva pagini, la un volum intreg) care trateaza intr-o maniera argumetnativa personala orice tema din domenii ca: filozofie, cultura, arta, religie, stiinta.
Caracteristici ale eseului:
•    eseul propune ca obiect al cunoasterii un adevar propriu, subiectiv, posibil, partial, valabil pentru un anumit stadiu al evolutiei spirituale a eseistului;
•    sfera de investigatie este nelimitata (arta, natura, lumea ideilor, orice experienta umana);
•    subiectivitatea eseistului implica un raport variabil intre spontaneitate si reflectie, intre lirism si detasare, intre fantezie si rigoare;
•    ca metoda, eseul refuza orice norma: mizeaza pe improvizatie, pe fragmentarism, pe lipsa de rigoare care nu inseamna si lipsa de coerenta;
•    manifesta ostilitate fata de eruditia ostentativa si documentatie excesiva (note, citate savante);
•    permite asocierea libera de idei in jurul unor puncte de vedere care, in final, configureaza o semnificatie ce nu reprezinta solutia definitiva a problemei;
•    libertatea de miscare si de initiativa spirituala e, totusi, limitata de pariul pe care il face fiecare eseist autentic: un punct de vedere original, inedit;
•    stilul eseistic mizeaza pe calitatile particulare ale stilului: naturalete, simplitate, armonie, concizie, umor, etc.

Expozitiunea in romanul realist se poate realiza prin “convocarea” personajelor mai importante cu un anumit pretext (hora, bal, nunta, joc de carti, calatoria in acelasi compartiment).
Ex. Liviu Rebreanu foloseste doua modalitati de realizare a expozitiunii: scena colectiva (Ion, Padurea spanzuratilor) sau mozaicul de secvente (Rascoala).

Exprimarea orala - dificultati in folosirea corecta a formelor flexionare de:
substantiv:
•    substantivele masculine terminate in vocala -u (codru, socru, lotru, membru) au forme de plural nearticulat (-i) si articula (-ii), care se deosebesc numai in scris;
•    formele de genitiv dativ singular al substantivelor feminine se construiesc de la forma de plural nominativ-acuzativ nearticulat, primind desinenta -i (casa-case-casei; tara-tari-tarii);
•    daca substantivele se termina in hiatul -ie, atunci articolul hotarat -i se adauga direct la forma de N-Ac singular (istorie-istoriei);
•    articolul hotarat se aseaza inaintea substantivelor in genitiv-dativ numai la numele proprii masculine si feminine terminate in consoana sau alta vocala decat a;
•    substantivele neutre: chibrit, nivel, hotel, joben formeaza pluralul cu desinenta -uri;
adjectiv:
•    se folosesc fara grade de comparatie adjectivele care prin sensul lor nu admit compararea (mort, viu, complet, concret, abstract, desavarsit, principal, secundar, prim, ultim); adjectivele care in limba latina sunt la superlativ (maxim, minim, optim) sau comparativ (superior, inferior);
•    sunt invariabile adjectivele neologice (motrice, tenace, locvace, perspicace, feroce, precoce) si unele adjective care denumesc culori (roz, gri, lila, mov, oliv);
•    adjectivele compuse prin alaturare dintr-un adverb si un participiu realizeaza acordul cu substantivul determinat, numai prin schimbarea formei de participiu (cartea sus-numita, balena nou-nascuta).
numeral:
•    numeralul cardinal compus (doisprezece) are forma de masculin si de feminin (ora douasprezece);
•    numeralele cardinale de la unu la nouasprezece, in relatie cu un substantiv au valoare adjectivala (nouasprezece trandafiri), incepand cu douazeci, ele au numai valoare substantivala (douazeci de trandafiri).

Exprimarea orala si scrisa - abaterile de la calitatile generale ale stilului care trebuie evitate in vorbirea cultivata apar in operele literare, utilizarea lor avand intentie stilistica.
abateri de la claritate:
•    obscuritatea;
•    non-sensul;
•    paradoxul;
•    echivocul;
•    pleonasmul;
•    tautologia;
•    ermetismul.
abateri de la proprietate:
•    folosirea improprie a unor cuvinte sau constructii;
•    amestecul de elemente caracteristice unor stiluri diferite.
abaterile de la corectitudine:
•    solecismul;
•    anacolutul.

Exprimarea scrisa - scrierea corecta presupune cunoasterea sistemului grafic prin care sunt transcrise sunetele, a semnelor de ortografie si de punctuatie, precum si a regulilor dupa care functioneaza acestea.
Exprimarea in scris presupune cunoasterea tipurilor de texte scrise care sunt folosite in diverse situatii de comunicare si aregulilor dupa care se produc ele.


F

Fabulosul este un mod de reflectare a lumii caracterizat prin intamplari si personaje care sunt exclusiv produsul imaginatiei, fara corespondent in lumea reala; calitatile, caracteristicile pe care le presupune universul, de regula, fabulos sunt supranaturale. Fiind la inceput o trasatura a sincretismului primitiv, fabulosul a devenit cu timpul o dimensiune a creatiei artistice.

Fantasticul isi are originea in atractia pentru supranatural si pentru vis a fiintei umane, in functia pe care o au acestea de a permite iesirea din limitele impuse conditiei sale. Jocul cu posibilul a fost transpus in teme care se constitue intr-un adevarat repertoriu al genului:
•    tema dublului;
•    tema pactului cu fortele demonice;
•    tema calatoriei sufletelor;
•    tema calatoriei cosmice.
Universul fantastic este populat cu fiinte stranii, cu obiecte magice, cu vehicule ciudate. Aceasta lume supranaturala are multe elemente in comun cu basmul, dar, in acelasi timp, are propriile legi.
Ex. La hanul lui Manjoala de I.L.Caragiale, La tiganci de Mircea Eliade.

Finalul in romanul realist evidenteaza viziunea scriitorului care intentioneaza sa realizeze o reprezentare a lumii la fel de complexa si de adevarata ca si a celei reale, si asigura coerenta elementelor care compun intregul, precum si unitatea viziunii artistice.
finalul nu coincide intotdeauna cu deznodamantul si foloseste diverse strategii:
•    desriere care reia datele din incipit;
•    dialog sau replica prin care se rezuma lumea fictiunii;
•    prefigurare a unor evenimente care numai sunt relatate in roman.
finalul realizeaza deschiderea catre lumea cititorului pentru ca sugereaza:
•    posibilitatea de a continua actiunea;
•    indiferenta fata de elementele relatate;
finalul in romanul realist implica simultan inchiderea si deschiderea latenta a unei continuari, face posibila constructia unui nou ciclu romanesc.

Fluxul constiintei este o modalitate de reprezentare a vietii interioare in fictiune prin mimarea miscarilor psihice si al cursului sinuos al gandurilor spontane ale personajului. El se bazeaza pe asocierea libera de idei si ignorarea succesiunii logice sau cronologice a evenimentelor.
Fluxul constiintei a fost confundat multa vreme cu monologul interior. In functie de tipurile de discurs (stil direct, stil indirect liber): fluxul constiintei ar desemna “fenomenul psihic in sine”, iar monologul interior “verbalizarea acestui fenomen”. Fluxul constiintei este o tehnica de creatie specifica romanului de analiza psihologica.
Ex. Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi de Camil Petrescu.


Focalizarea reprezinta perspectiva din care evenimentele unei naratiuni sunt aduse la cunostiinta cititorului de catre autor. Ea implica si concentrarea evenimentelor prin revenire, insistenta, etc.
Tipuri de focalizare:
focalizare externa:
•    inregistreaza evenimentele asemenea camerei de luat vederi;
•    aduce in fata cititorului fapte brute, fara sa le insoteasca de judecati si comentarii;
•    nu are acces la gandurile, traiirile personajului;
•    produce efectul de neutralitate, obiectivitate, prin absenta inregistrarii emotiei;
•    nu orienteaza reactiile cititorului;
•    apare destul de rar.
focalizarea interna:
•    urmareste gandurile personajului si patrunde in constiinta acestuia;
•    da cititorului impresia ca percepe si judeca fiintele si lucrurile;
•    recurge la verbe de perceptie (a vedea, a auzi, a simti, a dori, a crede).
•    permite accesul cititorului la psihologia personajului;
•    ofera posibilitatea de a intelege psihologia personajului din interior;
•    creeaza complicitatea cititorului cu personajul, mergand pana la identificare cu acesta (impartasirea emotiilor).
focalizarea zero:
•    descrie realitatea din perspectiva naratorului omniscient;
•    ofera o viziune globala;
•    furnizeaza cititorului cele mai numeroase informatii;
•    da impresia cititorului ca domina povestirea.
Ex. Ion de Liviu Rebreanu.

Formula initiala, finala si mediana - inceputul si sfarsitul basmelor sunt marcate prin formule initiale si finale, care incadreaza discursul narativ, inlesnind trecerea din lumea reala in lumea functionala, care, in cazul basmului, este o lume fabuloasa; in cuprinsul textului apar si formule mediane.
Ex. Povestea lui Harap-Alb de I. Creanga

Fragmentul, in literatura, este un text de dimensiuni reduse, care exprima o idee sau o imagine cu o mare forta de expresie. In filozofie este opusul sistemului.


Functiila basmului este o situatie-tip bine definita din punctul de vedere al semnificatiei ei pentru desfasurarea actiunii. Succesiunea functiilor este aceeasi, indiferent de basm. Unele functii pot lipsi (de exemplu inselaciunea), altele, cum ar fi prejudicierea - lipsa, calatoria, lupta, victoria sunt prezente in orice basm.
Unele functii sunt dispuse in perechi: interdictie - incalcare, lupta - victorie, etc.
Aceeasi functie se poate reprezenta, de obiciei, de doua sau de trei ori.
Ex. Povestea lui Harap-Alb de I. Creanga

Functiile lectorului:
•    de a intelege textul (in termeni de comunicare, de a decoda si de a interpreta mesajul);
•    de a evalua textul (de a avea o atitudine, de a-l judeca);
•    de a coopera (de a raspunde la solicitarile de producere a sensului operei pe care i le autorul operei literare).

Functiile portretului:
•    fuctia de informare. Portretul da posibilitatea descoperirii personajului, a reprezentarii lui, permite cunoasterea statutului sau social, a convigerilor sale, etc.
•    functia de revelator (de dezvaluire). Fizionomia, tinuta pot dezvalui gandurile si intentiile secrete, pot indica defecte sau calitati care anticipeaza ori explica o anumita evolutie.
•    functia simbolica. Portretul poate sa fie reprezentativ pentru o categorie sociala, o trasatura umana, o tipologie, etc.


G

Genurile sunt tiparele de baza a literaturii, determinate de modalitatea in care scriitorul se comunica pe sine in opera literara.

Genul epic desemneaza un mod de comunicare indirecta a autorului, prin prezentare si reprezentare a unor evenimente (prin naratiune).

Genul dramatic implica o comunicare indirecta a autorului, prin reprezentare, cu ajutorul personajelor.
Genul liric denumeste un mod de comunicare aparent directa a autorului.

Gradatia ca forma a repetitiei consta in succesiunea acelorasi elemente intr-o variatie ascendenta sau descendenta care evita primejdia monotoniei. Gradatia apare in scene, descrieri si tablouri.

Graiurile vorbite pe teritoriul tarii noastre sunt: graiul moldovenesc, muntenesc, maramuresean, crisean, banatean.


I

Incipitul este o formula de inceput a unui roman (a unei nuvele) care se tine minte si are consecinte in desfasurarea ulterioara a operei.
Ex. Ion de Liviu Rebreanu.

Instantele comunicarii literare de tip narativ:
•    concrete: autor concret - cititor concret;
•    abstracte: autor abstract - cititor abstract;
•    fictive: narator - …………

Intonatie - curba melodica care se produce datorita variatilor de inaltime a sunetului in cursul emisiei unei fraze.

Intriga este acel moment al subiectului unei opere epice sau dramatice care marcheaza aparitia sau uneori chiar intensificarea conflictului, innodarea firelor actiunii, acele fire care se vor deznoda in final. Intriga fixeaza datele actiunii si prefigureaza evolutia ei.

Intrigile destinului sunt:
•    intriga melodramatica in care un sir de nenorociri nemeritate se abate asupra unui erou simpatic cititorului, dar a carui slabiciune duce la nenorociri provocand mila cititorului.
•    intriga sentimentala este construita invers: eroul simpatic si uneori slab iese invingator dintr-o serie de nenorociri.
•    Intriga tragica are un erou simpatic care determina, intr-o oarecare masura, nenorocirile abatute asupra lui si care isi descopera tarziu propria responsabilitate.
•    Intriga apologetica are un erou puternic, care trece printr-o serie de obstacole pe care le depaseste pana la sfarsit, ceea ce starneste admiratia si respectul cititorului.
•    Intriga sanctiunii are un erou ale carui calitati satanice pot provoca admiratia cititorului, dar nu si simpatia; istoria acestui erou se incheie cu esecul, cu infrangerea.
•    Intriga cinica consacra triumful unui personaj rau, in locul sanctiunii finale.

Introspectia este o tehnica specifica romanului de analiza psihologica, o modalitate prin care personajul isi sondeaza starile sufletesti pana la nuante infinitezimale. Procedeul literar specific de realizare a introspectiei in romanul modern este monologul interior.
Ex. Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi de Camil Petrescu

Istorie (diegeza) desemneaza intr-o opera literara continutul narativ (evenimentele reale sau fictive) care se constitue intr-un univers autonom, cu legi proprii, un corespondent al vietii.

J

Jargon - scriitorii construiesc personaje carora le confera un anumit limbaj pentru care aleg particularitati ale lexicului adecvate statutului social ale acestora (cuvinte argotice sau de jargon).


L

Lector - relatia dintre lector si text se poate desfasura in doua directii:
•    lectorul este un participant la lumea fictionala, se solidarizeaza cu opera, indentificandu-se cu eroii ei;
•    lectorul este un spectator al lumii fictionale, o contempla detasat, fara a se implica in evolutia personajelor.

Lectura este ansamblul activitatilor perciptive si cognitive, urmarind identificarea si intelegerea (comprehensiunea) mesajelor transmise prin scris. Este conditionata de urmatorii parametrii: textul, contextul, lectorul, codurile.
Limbajul familiar este o particularitate a lexicului adaptata de scriitor statutului social al personajului sau.

Limba standard - unele texte literare apartin literaturii vechi si difera in privinta codului lingvistic de felul in care vorbim astazi.

Literatura absurdului este o expresie mai mult sau mai putin directa a neputintei de a intelege si de a ordona legile generale ale existentei ale lumii. Desi cuvantul absurd are sens de incoerent, irational, ilogic operele nu sunt absurde ci au un caracter simbolic. Ele insceneaza absurditatea existentei.
Ex. Strainul de Albert Camus si Castelul, Procesul de Franz Kafka si Palnia si Stamate de Urmuz.

Literatura:
•    set aparte de discursuri, diferite de comunicarea cotidiana si de discursurile stiintifice prin marca distinctiva a “literaritatii” (ceea ce face dintr-o opera data o opera literara); prin extensie reusita estetica;
•    disciplina de studiu (profesor de literatura);
•    sistem sau institutie: ansamblul institutiilor si indivizilor care participa la activitatea literara intr-o epoca data sau in ansamblul unei culturi nationale (literatura veche, literatura contemporana, literatura est-europeana);
•    totalitate a ceea ce e scris si tiparit intr-un anumit domeniu (literatura de specialitate, literatura medicala, literatura pedagogica, etc.).

M


Maxima - regula morala enuntata in generalitatea ei.

Memoria involuntara este tehnica de creatie care permite incadrarea amintirilor in fluxul duratei, dar numai pe acelea spontane, nedirijate, necautate intentionat. Amintirile involuntare, provocate de un cuvant, o culoare, o melodie formeaza ample digresiuni care pulverizeaza structura romanului.
Ex. Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi de Camil Petrescu.

Memoriul de activitate consemneaza rezultatele unei activitati individuale si completeaza, de obiciei, un dosar personal in vederea obtinerii unei gradatii superioare sau a unei avansari.
Continut:
•    datele personale ale celui care il intocmeste;
•    inforamtii asupra activitatii si rezultatelor obtinute intr-o perioada nelimitata de timp si intr-un anumit domeniu;
•    aprecieri ale forurilor competente in legatura cu activitatea depusa, recomandari;
•    data, localitatea, semnatura.

Metamorfoza este transformarea unei fiinte sau a unui obiect in ceva diferit de natura sa primara. Metamorfoza este specifica ordinii supraumane si apare atat in basme cat si in literatura fantastica.
Ex. La tiganci de Mircea Eliade.


1 Metaromanul. Romeanul devine autoreflexiv, subiectul sau este insusi actul scrierii romanului.
Ex. Falsificatorii de bani de Andre Gide.

Modalitatile naratiunii prin care se aduce la cunostinta istoria sunt: prezentarea si reprezentare.

Monologul este o modalitate a comunicarii orale, caracterizata prin vorbirea (discursul) neintrerupta a unei persoane care isi exprima ganduri, stari, sentimente in fata unui auditoriu. In functie de scop (informare, emotionare, persuasiune, destindere) si de situatie exista mai multe forme de monolog:
•    interventia;
•    relatarea;
•    povestirea orala.
Componentele povestirii orale sunt:
•    introducerea;
•    povestirea propriu-zisa;
•    concluzia.
Povestirea poate fi intrerupta spontan de reactia auditoriului.
Reguli pentru elaborarea unui monolog eficient:
•    respectarea principiilor valabile si pentru dialog;
•    inscrierea oportuna in situatia de comunicare;
•    aprecierea justa a contextului formal sau familiar;
•    respectarea scopului monologului;
•    folosirea unui limbaj sugestiv si adecvat temei;
•    raportarea continua la reactiile auditoriului (aprobare, dezaprobare, ostilitate, indiferenta).

Monologul interior este forma narativa prin care personajul isi analizeaza propriile stari sufletesti. Este tipul de enunt cel mai apropiat de intimitatile gandirii. Monologul interior nu are un interlocutor determinat si nu poate fi considerat extensie a unei replici intr-un dialog (functiile sale difera de cele ale monologului propriu-zis). Foloseste persoanele I, a II-a, a III-a in functie de contextul tematic in care apare (memorialistic, relatare obiectiva).
Monologul interior este procedeul literar folosit pentru a dezvalui interioritatea personajului, inca din secolul al XIX-lea. Prozatorii moderni ai secolului al XX-lea rafineaza tehnica monologului interior, punandu-l in relatie cu monologul si cu dialogul.
Ex. Moara cu noroc de Ioan Slavici.

Motoul este un pasaj relativ scurt, plasat la inceputul unei opere epice, dar si la inceputul unei parti sau al unui capitol. Poate fi un citat dintr-o alta scriere, o reflectie, un dicton, un proverb sau o replica celebra.
Motoul realizeaza o directionare a lecturii, semnalizeaza aluziv o intentie a autorului, avertizeaza ca textul pretinde un tip de lectura erudit, bazat pe referinte culturale.
Motoul dubleaza textul cu un altul de “sprijin” si obliga la descoperirea acestuia in structura de adancime, disimulata de conflictul, personajele, perspectiva narativa din structura de suprafata a operei.
Ex. Baltagul de Mihail Sadoveanu.


N

Naratorul este instanta tipica a textului narativ literar. El comunica lumea narata unui cititor fictiv.
Naratorul poate fi:
•    o instanta narativa anonima, care nu participa la actiune;
•    un personaj care joaca un rol in lumea narata.
Caracteristici:
•    este cel care comunica lumea creata de autorul abstract, cel care intermediaza intre autor si opera literara.
•    Este o figura creata, care apartine ansamblului operei literare;
•    Pare la prima vedere identic cu autorul, dar este o figura autonoma, creata de autor, ca si personajele romanului.
Tipuri de narator:
•    naratorul-personaj (participa la actiune, de cele mai multe ori este personaj principal);
•    naratorul-martor (ia parte la actiune in calitate de personaj secundar, prezent la momentele mari ale actiunii, are statut mai de graba de observator decat ca participant activ);
•    naratorul-colportor (relateaza o actiune la care nu a luat parte direct, dar in care se implica afectiv, cunoscand-o bine din marturia unui apropiat care a fost implicat si pretinde ca vorbeste in numele lui).
Tipuri de concretizare a relatiei dintre personaj (el din poveste) si narator (el/eu din discurs) sunt:
narator > personaj (viziune din spate);
narator = personaj (viziune impreuna cu …);
narator < personaj (viziune din afara).
Naratiunea la persoana a III-a se caracterizeaza prin existenta unui narator care nu este prezent in istorie ca actor. Punctul de vedere auctorial consta in prezentarea universului operei din punctul de vedere al naratorului. El poate prezenta universul operei cu sau fara revelarea vietii interioare a personajului, deci poate avea o perceptie externa sau interna a realitatii.
In naratiunea la persoana a III-a de tip auctorial aceasta perceptie este nelimitata, este omniscienta.

Naratorul colportor - relateaza o actiune la care nu a luat parte direct, dar in care se implica afectiv, cunoscand-o bine din marturia unui apropiat care a fost implicat in aceasta si pretinde ca vorbeste in numele lui.

Naratorul crediatabil (sau infailibil) actioneaza si vorbeste in conformitate cu regulile care ordoneaza lumea operei. El dezvaluie ceea ce stie despre faptele relatate. De multe ori, marturia unui narator creditabil e completata sau contrazisa de a altor naratori. El spune ce stie despre anumite fapte in timp ce le relateaza, inainte sau dupa desfasurarea acestora.

Naratorul martor - ia parte la actiune in calitate de personaj secundar, prezent la momentele mari ale actiunii, are statut mai degraba de observator decat de participant activ.

Naratorul necreditabil nu dezvaluie tot ce stie despre intamplarile relatate, el nu divulga anumite fapte sau detalii. Omisiunea poate fi intentionata sau involuntara, constienta sau inconstienta.
Naratorii necreditabili se deosebesc in mod simtitor intre ei in functie de gradul de implicare in faptele relatate ori in functie de distantarea fata de ele.

Naratorul obiectiv in romanul realist face o relatare voit neutra si impersonala a evenimentelor la care iau parte personajele. El nu intervine in desfasurarea actiunii prin comentarii sau explicatii. Naratorul obiectiv in romanul Ion controleaza discret faptele narate, fara sa aiba intentia de a manipula personajele si de a emite judecati asupra conduitei acestora.

Naratorul omniscient domina universul operei, stie totul despre personajele si intamplarile pe care la relateaza, care poate dezvalui chiar si gandurile ascunse ale personajelor. Omniscienta naratorului se realizeaza fie prin interventii directe si explicatii, fie prin comentarii generale si generalizari facute dintr-o perspectiva neutra.

Naratorul personaj - participa la actiune, de cele mai multe ori este personaj principal.

Naratiunea este un mod de comunicare al carui obiect sunt fapte, intamplari in succesiune.
Obiectul unei naratiuni poate fi:
•    fapte, intamplari reale (apartin istoriei);
•    fapte, intamplari imaginate (apartin fictiunii).

Naratiunea cu cadru - povestirile compun de multe ori un ciclu unitar, naratiunea cu cadru, numita fie povestire in rama, fie povestire cu sertare. Modelul naratiunii cu cadru este oriental (O mie si una de nopti) si occidental, cultivat din Renastere pana in epoca moderna.
Ex. Hanul Ancutei de Mihail Sadoveanu.

Naratiunea la persoana a III-a se caracterizeaza prin existenta unui narator care nu este prezent in istorie ca actor.
Punctul de vedere din care este privit universul operei intr-o naratiune la persoana a III-a poate fi atat al naratorului cat si al actorului.

Naratiunea la persoana I poate exprima identitatea dintre narator si personajul principal. Ea se caracterizeaza prin existenta unui narator care este prezent in istorie si ca personaj (actor). Prezentarea universului operei din punctul de vedere al naratorului-personaj se numeste perspectiva actoriala.
Ex. Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi de Camil Petrescu.

Naratiunea ca discurs implica doua categorii: timpul si modalitatile. Timpul naratiunii exprima raportul dintre timpul istoriei si timpul discursului.
Modalitatile naratiunii prin care se  aduce la cunostinta istoria sunt prezentarea si reprezentarea.

Naratiunea ca istorie are in centrul ei actiunea si personajele aflate in anumite raporturi. Formele repetitiei pot fi: antiteza, gradatia, paralelismul (nume identice cu ale anumitor figuri retorice).

Noua structura presupune:
•    optiunea pentru modelul narativ proustian;
•    ca valoare suprema autenticitatea, care devine si o forma de manifestare a solidaritatii de generatie;
•    accentul pus pe subiectivitate din care deriva importanta perspectivei actoriale;
•    ca problema centrala timpul conceput ca durata, renuntarea la cronologie;
•    inovatii in plan narativ care au ca efect modernizarea relatarii si amplificarea functiilor monologului interior.

Nuvela este o specie a genului epic in proza cu actiune mai ampla decat a schitei si a povestirii si cu o constructie mai complexa, datorita conflictelor mai numeroase, numarului crescut de personaje, precum si posibilitatii de evolutie a personajelor principale.

Nuvela fantastica plaseaza istoria in teritoriul de granita dintre natural si supranatural; daca pana in final evenimentele isi gasesc explicatia in teritoriul naturalului, textul se incadreaza in categoria straniului, a senzationalului; iar daca pana in final evenimentele isi gasesc explicatia in teritoriul supranaturalului, se incadreaza in categoria fabulosului, feericului, a himericului.
Ex. Sarmanul Dionis de Mihai Eminescu, La hanul lui Manjoala de I. L. Caragiale, La tiganci de Mircea Eliade.

Nuvela istorica (C. Negruzzi Alexandru Lapusneanul) - caracteristici:
•    personajul principal, care indica titlul nuvelei, este, de obiciei, domnitorul sangeros in jurul caruia graviteaza omul de incredere, dusmanul ascuns, doamna / domnita angelica, boierii uneltitori;
•    cronologia este liniara, iar finalul concentreaza in mod artificial intregul;
•    constructia este dramatica, alcatuita din patru parti, purtand fiecare drept moto o replica memorabila sau avand ca indiciu numele locurilor;
•    accentul cade pe densitatea faptelor; “culoarea locala” este creata prin diferite procedee (prin descrieri de interioare, de vestimentatie, prin valorile stilistice ale limbii folosite).

Nuvela psihologica - trasaturi:
•    orientarea manifesta spre universul actualitaii immediate;
•    analiza procesului de integrare a individului patriarhal in modernitate si a efectelor dramatice asupra vietii sale sufletesti (tipul inadaptatului);
•    conflictele vizeaza nivelul existential al personajului, nu numai pe cel social (cotidian) sau sentimental, dar pot sa implice si mentalul colectiv;
•    descopera complexitatea sufletelor simple (tarani, hangii, jandarmi);
•    temele predilecte: frica, obsesia cu tot ceea ce ele presupun (exacerbarea perceptiei, alienare, stari onirice), erosul;
•    analiza psihologica se impune in contextul preocuparilor stiintifice legate de ereditate, de tipurile umane, de psihologia varstelor.
Ex. Ioan Slavici: Padureanca, Moara cu noroc; I. L. Caragiale In vreme de razboi, O faclie de Paste.

Nuvela sociala - Nicolae Filimon Nenorocirile unui slujnicar, Gala Galaction Langa apa Vodislavei.

Nuvela tragica - insuficient data …

O
Oralitatea ca mod de creatie - ca trasatura specifica pentru opera literara populara, oralitatea se manifestasub doua aspecte: un mod de transmitere, de comunicare a operei, dar si un mod de creatie, pentru ca povestitorul nu isi compune inainte opera, ci o realizeaza spontan, pornind de la reguli fixate prin traditie: o schema narativa, secvente tip, anumite personaje, formule. Fiecare specie folclorica respecta un set de reguli proprii.

Oralitatea ca mod de transmitere - modul de transmitere direct specific culturii populare, comunicarea de la povestitor catre ascultatori se numeste oralitate. Prezenta destinatarului in acelasi timp si spatiu cu emitatorul mesajului permite comunicarea simultana prin mai multe limbaje (sincretismul de limbaje): pe langa limbajul verbal, si brin limbaje non-verbale - gestica, mimica, miscare muzica, etc.

P

Parabola este o naratiune cu scop didactic care dezvaluie un adevar general, prin analogie cu o situatie cocreta.
•    A fost utilizata la inceput in scrierile religioase, pentru a transmite, intr-un mod accesibil, adevaruri ezoterice (parabolele din Evanghelii).
•    Spre deosebire de fabula, parabola nu corespunde cu situatia reala in toate amanuntele, ci numai intr-un punct esential si semnificativ. Parabola isi pastreaza, prin urmare, o anumita autonomie estetica si semnificativa.

Paralela este compozitia care urmareste evidentierea prin comparare, a asemanarilor si a deosebirilor dintre doua opere literare, a doi scriitori sau ale aceluiasi scriitor, dintre o anumita caracteristica (tema familiei, oralitatea operei, un anumit tip de personaj) a operelor a doi scriitori. Finalitatea unei compozitii de tip paralela:
•    evidentierea identitatii distincte a fiecaruia dintre cele doua opere, stiluri, etc;
•    intelegerea unui aspect mai putin cunoscut prin raportare la unul familiar;
•    stabilirea unei ierarhii intre cele doua aspecte comparate.

Paralelismul este forma cea mai raspandita a repetitiei si este, de obiciei, constituit din cel putin doua secvente care contin si elemente identice si elemente diferite. Paralelismul se realizeaza la nivelul marilor unitati ale naratiunii (firele conducatoare ale intrigii) sau la nivelul detaliilor (formule verbale).

Parodia este o imitatie a unui text literar cunoscut care urmareste un efect umoristic, de obicei prin accentuarea trasaturilor caracteristice ale originalului. Prin imitare si caricaturizare, parodia devine implicit si o modalitate de a critica. Uneori opere care pornesc de la intentii parodice devin autonome.
Ex. Don Quijote de Miguel de Cervantes, Palnia si Stamate de Urmuz.

Pauza sau suspendarea timpului este ilustrata de descrieri sau reflectii filozofice, morale, etc. unde timpului, ca discurs, nu-i corespunde nici un timp al istoriei.

Pauza descriptiva intrerupe naratiunea ca sa pregateasca punctul culminant sau apare chiar intr-un moment de maxima tensiune, prelungind-o printr-o descriere (loc, personaj, ceremonie, atmosfera, etc.).

Performarea reprezinta transmiterea unei opere folclorice cu o interpretare a acesteia.

Personajul este o categorie fundamentala a tuturor operelor epice si dramatice; el ocupa locul principal in sistemul operei literare, alaturi de alte categorii precum istorie si discurs, spatiu si timp, etc.
Constructia personajului se realizeaza prin asocierea a doua dimensiuni: una sociala, exterioara, alta psihologica, interioara.

Personajul absent care nu apare ca prezenta in discurs, ci in istorie, iar actiunile si atributele sale, reiesind din evocari si rememorari, ii confera treptat statutul de erou.
Ex. Baltagul de Mihail Sadoveanu.

Personajul actor joaca un rol in evenimentele narate din naratiunea la persoana I unde naratorul este simultan si personaj.
Ex. La hanul lui Manjoala de I. L. Caragiale.

Personajul alter ego este “purtatorul de cuvant” al autorului; in romanul realist, prin personajul alter ego, autorul asigura un grad mai mare de obiectivitate discursului sau.
Ex. Titu Herdelea - Liviu Rebreanu.

Personajul antagonis si protagonist - termenii provin din tragedia antica greaca si desemneaza primul actor - protagonistul - si al doilea actor cu rol de adversar - anatagonistul.
Ex. Corn de vanatoare de Al. Ivasiuc.

Personajul artefact (marioneta, manechin) este un personaj construit la vedere, care lasa impresia unei intruchipari fara psihologie distincta, dar capabil sa se metamorfozeze, sa transgreseze regnurile. Este un semn al alienarii prin reducerea organicului al mecanic, a naturalului la artificial. Personajul artefact este un produs care nu isi gaseste loc intr-un univers antropocentric, iar in opera literara este prizonierul unei logici interioare din care nu poate iesi.
Ex. Intre cotete de Al. Macedonski, Palnia si Stamate de Urmuz.

Personajul eponim este personajul protagonist al carui nume da titlul operei epice.

Personajul functional (care indeplineste o functie) poate fi un simplu instrument, dupa cum poate fi si complex din punct de vedere al caracterului, fara sa fie insa mai putin subordonat personajului principal sau intrigii actiunii.
Ex. Corn de vanatoare de Al. Ivasiuc.

Personajele imobile (statice) raman neschimbate pe parcursul unei povestiri. Sunt prezentate adesea in paginile aceleiasi opere, ca si personajele mobile. Printre personajele imobile pot fi clasate si acelea ale caror manifestari verbale sau gestuale nu sunt decat o ilustrare a unei insusiri dominante (pozitive sau negative).

Personajele mobile (dinamice) sunt cele care se schimba profund pe parcursul actiunii. Transformarea lor trebuie sa fie plauzibila, justificata, convingatoare.

Personajul narator - in naratiunea la persoana I, naratorul este simultan si personaj. Personajul narator este responsabil de actul nararii.
Ex. La hanul lui Manjoala de I. L. Caragiale.

Personajul plat este un tip de personaj care:
•    este construit in jurul unei singure idei sau calitati;
•    poate fi prezentat intr-o singura fraza;
•    este recunoscut usor ori de cate ori apare in text;
•    produce propria pui atmosfera;
•    impresioneaza dintr-o data cu toata forta pe narator.

Personajul principal in romanul realist sustine firul epic al romanului, este implicat in aproape toate conflictele acestuia. Ascendentul sau asupra celorlalte personaje este asigurat nu numai de numarul mare de pagini in care este prezent, ci si de consistenta manifestarilor si areactiilor sale care devin memorabile.
Caracteristici:
•    este exponential pentru o categorie sociala;
•    structura sa psihologica este pusa sub semnul unor trasaturi dominante;
•    evolutia sa este reliefata prin opozitii si corelatii cu alte personaje;
•    devine o instanta importanta a discursului narativ;
•    are rolul de mediator in relatia autor - narator - cititor.

Personajul reflector este “purtatorul de cuvant” al autorului, inzestrat cu o capacitate superioara de a simti si de a intelege. Faptele sunt dezvaluite prin intermediul gandurilor, trairilor si reactiilor sale. El interiorizeaza actiunea si poate ocupa o pozitie centrala (personaj principal) sau marginala (personaj secundar sau episodic) in naratiune.
Ex. Corn de vanatoare de Al. Ivasiuc.

Personajul rotund:
•    este, de cele mai multe ori, personajul principal al naratiunii;
•    are capacitatea de a surprinde cititorul in mod convingator;
•    reactiile lui sunt imprevizibile;
•    devine memorabil prin gesturile si reactiile sale.
Ex. Ion de Liviu Rebreanu.

Personajul tip (caracter) reprezinta lumea.
Ex. Alexandru Lapusneanul (tipul tiranului sangeros) de C. Negruzzi.

Personajul in basm - caracteristici:
•    sunt atat oameni, cat si fiinte imaginare;
•    sunt grupati in doua serii opuse: negative si pozitive;
•    sunt universali: feciorul de imparat si de om sarac, fratele cel mic, zmei imparati;
•    sunt secundati de donatori, care il sprijina pe erou in actiunea sa;
•    se compun dintr-o marime constanta, functia, si una variabila, atributele exterioare;
•    marimea variabila nu da varietate de substanta personajelor, acestea diferentiandu-se doar prin varsta, sex, conditie.
Ex. Povestea lui Harap-Alb de Ion Creanga.

Personajul in romanul de analiza sufera o mutatie profunda: evolutia sa nu mai este previzibila (nici macar pentru autor). El scapa de sub puterea destinului antic sau a determinismului mediului si se adanceste in propria constiinta. Preia functiile naratorului, asigura unitatea compozitionala, sprijina intriga care si-a diminuat importanta.
Ex. Personajele lui Camil Petrescu.

Personjul in romanul modern - trasaturi:
•    parcurge un proces de dez - eroizare, in senul unei rupturi intre calitatile sale si evenimentele in care este implicat;
•    este urmarit cu precadere in planul vietii interioare;
•    tarseul sau refuza incadrarile tipologice determinate social;
•    psihologia lui este surprinzatoare, complicata, imprevizibila;
•    actele lui sunt adeseori aparent inexplicabile in raport cu psihologia comuna;
•    relatia lui cu lumea sta sub semnul tensiunii si exprima refuzul normelor ei;
•    evolueaza sau are fatete multiple, se oglindeste diferit in cele din jur.

Personajul in romanul realist sustine firul epic al romanului, este implicat in aproape toate conflictele acestuia. Ascendentul sau asupra celorlalte personaje este asigurat nu numai de numarul mare de pagini in care este prezent, ci si de consistenta manifestarilor si a reactiilor sale, care devin memorabile.
Personajul principal in romanul realist are urmatoarele caracteristici:
•    este exponential pentru a categorie sociala (prin felul in care-si traieste drama);
•    structura sa psihologica este pusa sub semnul unor trasaturi dominante;
•    evolutia sa este reliefata prin opozitii si corelatii cu alte personaje;
•    devine o instanta importanta a discursului narativ;
•    are rolul de mediator in relatia autor-narator-cititor.

Perspectiva actoriala este prezentarea universului operei din punctul de vedere al naratorului - personaj (actor).
Ex. Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi de Camil Petrescu.

Perspectiva auctoriala consta in prezentarea universului operei din punctul de vedere al naratorului. Acesta poate prezenta universul operei cu sau fara revelarea vietii interioare a personajului, deci poate avea o perceptie externa sau interna a realitatii.
In naratiunea la persoana a III-a de tip auctorial, aceasta perceptie este nelimitata, este omniscienta.

Portretul reprezinta descrierea unui personaj, defineste trasaturile care permit identificarea si analiza acestuia. Tipuri de portret:
•    portretul exterior (fizic): descrie trasaturile fetei, imbracamintea, dar si tinuta, silueta, vocea; e realizat prin vocabular concret (campuri lexicale de tip anatomic, senzatii, etc);
•    portretul mixt (fizico - psihologic) este cel mai des folosit;
•    portretul interior (psihologic sau moral): descrie trasaturile de caracter ale personajului, calitatile si defectele, aptitudinile, gesturile, etc.; e realizat mai ales prin vocabular abstract (campuri lexicale ale gandirii, ale sentimentului si ale moralei).

Postmodernismul este un nou val al literaturii ce isi face apartitia dupa un moment de ruptura, moment in care se intra intr-un alt timp al scrisului in care literatura se intelege si se face altfel. Momentul de inceput al postmodernismului este controversat, deoarece nu se stie cu exactitate data la care aceasta s-a petrecut: anii ’60, ’70 sau ’80 dupa spusele mai multor crtici.

Povestirea este opusul actului narativ. Tipuri de povestire:
•    factuala - faptele, intamplarile sunt reale;
•    de fictiune - faptele, intamplarile sunt imaginate.
Povestirea, ca specie literara, este o naratiune limitata la o singura intamplare relatata, de cele mai multe ori, la persoana I; ea presupune ca povestitor fie un martor, fie un personaj implicat in actiune.
Ex. Halnul Ancutei de Mihail Sadoveanu.

Prezentarea (telling) consta in povestirea evenimentelor. Genul epic desemneaza un mod de comunicare indirecta a autorului prin prezentare si reprezentare a unor evenimente. Acest mod de comunicare are specifica naratiunea.

Procesul verbal este un act cu caracter oficial in care se consemneaza anumite fapte existente la un moment dat (desfasurarea unei sedinte, constatarea unei contraventii).
Continut:
•    data, locul, persoanele si imprejurarea;
•    activitatea este descrisa in termeni precisi (eventual se anexeaza liste de obiecte, dovezi suplimentare, fotografii, etc.);
•    spusele celor prezenti sunt notate cu maxima exactitate;
•    formula de incheiere este specifica: “Drept pentru care s-a incheiat prezentul proces verbal”;
•    semnatura tuturor persoanelor participante.

Prolepsa - insuficient data …

Prologul este partea de inceput a unei opere literare in cuprinsul careia se anunta tema acesteia si se introduc termenii conflictului. Uneori sunt anticipate chiar anumite momente ale actiunii. Poate aparea ca monolog exploziv (al autorului) sau ca dialog (intre personaje).

Punctul culminant este momentul subiectului in care intensitatea naratiunii atinge maxima tensiune. Ritmul evenimentelor narate intr-un roman obiectiv se accentueaza spre punctul culminant si deznodamant.

R

Receptarea este reactia cititorului la lectura unui text literar si actualizarea sensului cu care a fost investit, pe care cititorul il poate completa, imbogatii.

Referatul este un act oficial - adminisrtativ care confirma/infirma anumite fapte, propunand si modalitatea de rezolvare a acestora.
Alte sensuri ale cuvantului referat:
•    raport foarte concis, pe marginea unei cereri (a nu se confunda cu rezolutia);
•    dare de seama asupra unei carti, a unei activitati sau a unei teze (de licenta, de doctorat).

Regionalismele - receptarea unei comunicari verbale poate fi marcata, al nivelul codului, atat de factorul temporal (prin arhaisme), cat si de factorul spatial. Marcile spatiale ale unui text se numesc regionalisme (graiuri).
Ex. Muntenesc, moldovenesc, banatean, crisan, maramuresean.

Registre ale limbii - literatura a recurs mereu la gama bogata a registrelor limbii. Astfel, in proza de inspiratie istorica apar arhaisme, iar operele de inspiratie folclorica folosesc cuvinte populare si regionale. Totodata, scriitorii construiesc un personaj consfrindu-i un anumit limbaj, pentru care aleg particularitati ale lexicului adecvate statutului social al acestuia: cuvinte argotice sau de jargon, elemente de limbaj familiar sau neologistic.

Relativismul domina viziunea artistica in romanul de analiza. Se manifesta prin: subiectivitate, luciditate, indoiala, ezitare in fata unor concluzii ferme sau chiar imposibilitatea de a conchide, fragmentarism, discontinuitate. Structurile interioare se desfac si se refac permanent.
Ex. Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi de Camil Petrescu.

Relatia basm cult - basm popular:
•    basmul cult imita relatia de comunicare de tip oral din basmul popular;
•    tiparul narativ sin functiile specifice basmului popular sunt preluate in basmul cult;
•    adoptarea speciei populare de catre un scriitor se face din perspectiva modului sau propriu de a concepe lumea si a stilului care il individualizeaza.
Ex. Povestea lui Harap-Alb de Ion Creanga.

Reprezentarea (showing) consta in punerea in scena a evenimentelor prin dialogul personajelor.
Cele doua modalitati au origini diferite: drama si cronica. In drama, evenimentele se desfasoara in fata receptorului (nu numai in spectacolul piesei, ci si in timpul lecturii ei). In cronica, autorul relateaza faptele, personajele nu vorbesc.

Ritmul verbal: succesiunea de silabe “proeminente” si “neproieminente” intre care se produce o distanta temporala.

Romanul este cea mai cuprinzatoare specie a genului epic in proza. Se desfasoara de obiciei pe mai multe planuri, rareori pe un singur plan, are conflicte multiple, sustinute de un numar mare de personaje. Foloseste variate formule narative.
Ex. Istoria ieroglifica de Dimitrie Cantemir, Don Juanii de Bucuresti de Radu Ionescu, Misterele Bucurestilor de G. Baronzi, Manoil si Elena de  Dimitrie Bolintineanu, Ciocoii vechi si noi de Nicolae Filimon.
Romanul propune o imagine a lumii care ignora verosimilitatea, lumea configurata nu mai are corespondenta imediata si directa in real, ci este prezenta intentia aluziva. El poate fi mitic, initiatic sau ezoteric. Uneori in metamorfoza sa romanul poate fi alegorie, parabola, parodie, metaroman.

Romanul alegoric - nivelul de adancime al romanului contine adeseori o alegorie.
Ex. Istoria ieroglifica de D. Cantemir, Procesul, Castelul de Franz Kafka.

Roman cronica de familie are in centrul istoriei sale o familie care da, uneori, si titlul seriei romanesti. Intr-un ciclu romanesc personajele trec dintr-un roman in altul, autorul aducandu-le alternativ in prim-plan detinele lor incrucisandu-se, evoluand in paralel sau fiind divergente.
Ex. Comanestenii de Duiliu Zamfirescu, Morometii de Marin Preda.

Romanul de analiza psihologica (subiectiv si liric), proustian reprezinta cea de-a doua orientare, modernista a prozei interbelice. Autorul nu mai este demiurg un lumea imaginarului, ci descopera limitele conditiei umane; are o perspectiva limitata si subiectiva, completata adesea cu opinii despre literatura (Marcel Proust si Camil Petrescu). Tehnicile de creatie specifice acestui tip de roman sunt:
•    memoria involuntara;
•    introspectia;
•    fluxul constiintei.

Romanul de mistere si aventuri - “Don Juanii de Bucuresti” de Radu Ionescu si “Misterele Bucurestilor” de G. Baronzi.

Romanul mitic initiatic (vezi definitia romanului).

Romanul modern - modernitatea prozei este judecata de critici dupa doua criterii:
•    criteriul tematic, care distinge intre o literatura traditionala, din inspiratie rurala si una moderna, de inspiratie citadina.
•    Criteriul atitudinii autorului fata de lumea creata, atitudine care a evoluat de la subiectiv la obiectiv, depasind lirismul si maturizandu-se in creatie epica.
Din perspectiva naratorogiei moderne, decisiv este:
•    criteriul raportului dintre narator si personaje care distinge intre naratorul omniscient si perspectiva multiplicata a mai multor tipuri de narator.

Romanul parabola (parodie) - romanul parodiaza uneori o specie epica (romanul cavaleresc), tetralogia Arthur, regele Camelot-ului de T. M. White; romanul istoric poate deveni parabola, ca la Marguerite Yourcenar, in memoriile lui Hadrian.
Romanul parabola trateaza in forma simbolica problemele grave ale existentei umane si le aplica la destinul unui personaj sau al unei comunitati. Libertatea, asumarea responsabilitatii, lupta cu absurdul sunt temele predilecte ale acestui tip de roman.
Ex. Procesul de Kafka, Ciuma de Albert Camus.

Romanul parodie este o imitatie a unui text literar cunoscut, care urmareste un efect umoristic, de obiciei, prin accentuarea trasaturilor caracteristice ale originalului. Prin imitare si caricaturizare, parodia devine implicit si o modalitate de a critica.
Ex. Don Quijote de Miquel de Cervantes.

Romaul politist - schema romanului politist explica proliferarea acestei specii. Ca si basmul, romanul politist se compune din actiuni care se succeda in acceasi ordine: crima, ancheta, descoperirea si dovedirea ucigasului, iar uneori si pedepsirea acestuia.
Intriga este declansata de o infractiune (crima este precedata de disparitia unei persoane).
Ancheta detectivului cuprinde:
•    identificarea locului crimei;
•    descoperirea cardavului;
•    stabilirea mobilului crimei;
•    investigarea suspectilor;
•    gasirea unor martori sau a dovezilor;
•    interogarea vinovatilor.
Incheierea anchetei se face prin:
•    dovedirea in public a vinovatiei;
•    recunoasterea faptei de catre criminal;
•    incredintarea ucigasului justitiei pentru a fi pedepsit.
Ex. Baltagul de M. Sadoveanu.

Romanul realist are ca sursa de inspiratie lumea de zi cu zi, pe care scriitorul incearca sa o recreeze, respectand principiul verosimilitatii. El incearca sa reflecte lumea in toata complexitatea ei. Aspira spre totalitate in planul continutului si al formei. Naratorul este obiectiv si omniscient, are acces la toate mecanismele vietii sociale, precum si la intimitatea vietii afective. Materialul epic foarte bogat nu exclude analiza psihologica, care este facuta insa tot din perspectiva unei instante narative supraordonate (naratorul omniscient). Citiorul se indentifica mai putin cu personajul principal si mai mult cu naratorul omniscient.
Modelul narativ realist este configurat de opera unor scriitori ca: Honre de Balzac, Lev N. Tolstoi, Charles Dickens si Liviu Rebreanu.

Romanul sentimental - Manoil si Elena de Dimitrie Bolintineanu.

Romanul social - Ciocoii vechi si noi de N. Filimon, Ciclul Comanestenilor, din care fac parte Viata la tara si Tanse Scatiu de Duiliu Zamfirescu si Mara de Ioan Slavici.


S

Scena realizeaza coincidenta celor doua temporalitati, a discursului si a istoriei, prin stil direct.

Scrierea corecta presupune recunoasterea sistemului grafic prin care sunt transcrise sunetele, a semnelor de ortografie si de punctuatie, precum si a regulilor dupa care functioneaza acestea.

Sensul conotativ este sensul secundar al cuvantului, actualizat in contexte diferite si in functie de situatia de comunicare, de educatia si de cultura emitatorului si a receptorului. Conotatiile pot fi:
•    tematice - care dezvolta o tema (timpul, calatoria, jocul, privirea);
•    de caracterizare - pot descrie un personaj (portret, statut social, profesie), pot sugera atmosfera (antica, medievala, decadenta), culoarea locala, o anumita tara sau zona;
•    de apreciere pot fi elogioase, critice, satirice, ironice, periorative;
•    culturale - fac aluzie la alte texte, la alte arte, la alte culturi.

Sensul denotativ este sensul principal al cuvantului, este un sens explicit, constant si obiectiv, inteles la fel de catre toti vorbitorii limbii. Este si primul sens indicat in articolul de dictionar.

Sincretismul de limbaje permite comunicarea simultana prin mai multe limbaje, datorita prezentei destinatarului in acelasi timp si spatiu cu emitatorul mesajului. Limbajul verbal poate fi insotit si de limbaje nonverbale - gestica, mimica, miscare, muzica.

Spatiul romanesc - literatura cunoaste doua tipuri fundamentale de spatiu - spatiul inchis si spatiul deschis, dar si combinarea lor, un spatiu ambiguu, ambivalent.
Spatiul inchis poate fi: odaia, casa, castelul ori cetatea, satul sau orasul, etc. si are semnificatii mergand de la siguranta, protectie, intimitate, pana la claustrare, angoasa, moarte.
Spatiul deschis in contrast cu primul: piata publica, gradina, padurea, campul de lupta, traseul calatoriei, taramul exotic, etc. Ele se asociaza cu dorinta de evadare, eplorare, etc.

Speciile care preceda romanul si contribuie la aparitia lui in cultura europeana sunt:
•    epopeea, in antichitatea greaca si romana: Iliada si Odiseea de Homer, Eneida de Vergiliu;
•    romanele grecesti si latine: Daphis si Chloe de Langos, Etiopicele de Heliodor, Magarul de aur de Apuleius;
•    romanele cavaleresti din ciclul Mesei Rotunde: Cavalerul Lancelot, Perceval de Chretien de Troyes, Tristan si Isolda.
Specia reprezinta o subdiviziune a genului literar; ficare gen se exprima printr-o varietate de specii care presupun incadrarea intr-o serie de norme si de conventii. Aceste conventii nu sunt eterne, constituirea lor fiind rezultatul unei revolutii in timp.

Stilul direct - discursul retoric este unul din primele procedee prin care naratiunea:
•    iese din relatarea in stil indirect;
•    introduce in text planul personajului;
•    are, de obiciei, marcile formale ale unei exprimari orale adresate: constructii retorice (interogatii, exclamatii, imprecatii), fraze scurte sau eliptice, aluzia, livrescul, enumeratia, etc.

Stilul indirect liber este considerat o varianta a vorbirii indirecte care consta in reproducerea spuselor cuiva, fara dependenta lor de un verb al declaratiei sau echivalent al acestuia si fara element de relatie; intr-o naratiune stilul indirect liber face posibila interferenta dintre vorbirea personajului si a naratorului.
Stilul indirect liber imprumuta si asociaza elemente si din vorbirea directa si din vorbirea indirecta, timpurile verbale si pronumele personale sunt folosite ca in vorbirea indirecta, lipsind relatia de subordonare printr-o completiva. Este o modalitate de reproducere a vorbirii si nu trebuie confundat cu monologul interior.
Prin folosirea lui se obtine:
•    o reproducere a unei presupuse replici a unui personaj;
•    o relatare (tot de catre autor) a unei suite de reflectii ale personajului, situatie in care se aproprie, functional, de monologul interior, de care se deosebeste formal (prin folosirea exclusiv a persoanei a III-a)

Stilul indirect folosit in nuvela istorica pentru a crea admosfera de epoca si culoarea locala reprezinta pauze necesare (portrete si descrieri de interioare, ceremonii, etc.). Acestea pot fi realizate la fiecare nivel al limbii:
•    la nivel fonetic, ortografic si de punctuatie: abundenta virgulelor cerute de apozitii si enumeratie, juxtapunere;
•    la nivel lexico-semantic:
cuvantul cu frecventa maxima;
retele lexicale (fizionomie, vestimentatie, cromatica);
•    la nivel morfo-sintactic:
grupurile nominale (substantiv si adjectiv);
sintaxa frazei finale generatoare de ambiguitate;
•    la nivel stilistic: figuri de stil, figuri de constructie.

Subiectivitatea - noua strctura presupune accentul pus pe subiectivitate din care deriva importanta perspectivei actoriale.
Ex. Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi de Camil Petrescu.

Suprapersonajul este o realitate cu functie simbolica (un loc, un eveniment, un obiect), cu valoare centrala in opera literara; determina actiuni importante si se afla in relatie cu personajele principale carora le configureaza destinul.
Ex. Catedrala din romanul Notre Dame de Paris, groapa din romanul Groapa de Eugen Barbu, palatul domnesc din nuvela Doamna Chiajna de Al. Odobescu.

T

Tema basmului este o aventura eroica a fiintei umane care lupta pentru apararea, recuperarea, obtinerea, impunerea, etc. unei valori, reusind in actiunea sa; aceasta valoare este desemnata generic prin termenul bine si se constitue in opozitie cu raul. Basmul este o oglindire […] a vietii in moduri fbuloase de G. Calinescu.

Tema reprezinta, intr-o acceptie mai larga, obiectul unei dezbateri, al unui discurs, al unui articol, etc.

Textul este un ansamblu de fraze aflate in relatie si caracterizat prin continuitatea si stabilitatea sensului.

Timpul de discurs al unui text narativ are caracter unidimensional. El este determinat de succesiunea frazelor, a capitolelor, de momentul in care se situeaza naratorul de rapiditatea (viteza) cu care povesteste.

Timpul din istorie in textul narativ are paracter pluridimensional (cosmic, mitic, legendar, istoric, psihologic). El este timpul pe care il traiesc personajele: faptele se deruleaza intr-un moment anume, cu o anumita durata, intr-o anumita ordine. In naratiune timpul din istorie intra in relatie cu timpul din discurs. Relatia dintre cele doua timpuri poate fi privita din mai multe perspective: directia celor doua temporalitati, distnata dintre ele, cantitatea proportionala intre unitatile tmporale ale istoriei si cele ale discursului in unitatea de timp.

Timpul lecturii este timpul perceperii textului.

Timpul in naratiune:
directia celor doua temporalitati:
•    paralelismul ce poate fi modificat prin inversare (romanul politist) sau prin intrerupere (O mie si una de nopti). Rupturile in paralelismul celor doua timpuri creeaza efectul de suspans.
distanta celor doua timpuri are doua cazuri extreme:
•    imposibilitatea oricarui raport;
•    coincidenta totala;
corespondenta intre unitatile celor doua timpuri (al istoriei si al discursului): elipsa, rezumatul, redarea in stil direct, analiza, digresiunea.
Cantitatea de evenimente narate este un indiciu pentru ritmul sau densitatea romanului.

Tipul narativ actorial - tipul narativ desemneaza centrul de orientare al cititorului pe baza opozitiei narato/actor:
•    Tipul narativ auctorial desemneaza drept centru de orientare a cititorului naratorul in calitatea sa de creator al naratiunii;
•    tipul narativ actorial desemneaza drept centru de orientare al cititorului personajul-actor.
Cele doua tipuri se pot imbina in naratiune.
Ex. La hanul lui Manjoala de I. L. Caragiale.

Tiparul narativ al basmului cuprinde:
•    o situatie initiala de echilibru;
•    un eveniment, o imprejurare care deregleaza echilibrul initial;
•    o actiune de recuperare a echilibrului;
•    restabilirea echilibrului si rasplatirea eroului.
Punctul de innodare a intrigii este o situatie perturbatoare:
•    un act nelegiuit, un furt, o dauna = o prejudiciere;
•    o deficienta, un neajuns, o dorinta neimplinita = o lipsa;
Tiparul narativ al basmului se concretizeaza intr-o serie de situatii-tip (fuctii), cu grad mare de stabilitate, indiferent de cine si in ce mod le indeplineste.
Tiparul narativ al basmului si functiile specifice:
•    situatia initiala;
•    evenimentul prin care se pierde situatia initiala;
•    actiunea de remediere a lipsei;
•    restabilirea echilibrului initial si recompensarea autorului.

Tipizatele sunt formulare emise de institutii de stat si particulare (Serviciul de evidenta al populatiei, Serviciul Pasapoarte, CEC, banci, notariate, case de sanatate, etc.) pe care solicitantul trebuie sa le completeze, respectand urmatoarele reguli:
•    sa nu completeze decat spatiile care-i sunt destinate;
•    sa scrie ordonat, lizibil (de preferinta cu majuscule) si fara stersaturi;
•    sa furnizeze date corecte (declarate pe propria raspundere sau dovedite cu documente anexate).

Titlul este un mijloc conventional de identificare a operei. a fost utilizat inca din antichitate, insa folosirea lui s-a generalizat abia in secolul al XVI-lea odata cu inventarea tiparului. Titlul era nu numai un mijloc de a distinge volumele operei, ci si un avertisment asupra continutului lor. Ulterior a preluat si o functie publicitara. In primile decenii ale secolului al XX-lea titlurile erau enuntiative si transparente, anuntand protagonistii, locul desfasurarii tema. Proza moderna utilizeaza titlurile metaforico-simbolice, capabile sa orienteze publicul cititor.

Tragicul presupune un conflict intre:
•    erou si destin (in tragedia antica greaca);
•    datorie si pasiune, ratiune si sentiment (tragedia secolului al XVII-lea).
Tragicul definea initial tragedia, specie apartinand genului dramatic. In literatura moderna, categoria tragicului este valorificata si in proza, in nuvela si in roman, cautandu-i-se si alte surse:
•    confrntarea individului cu istoria (care ia locul destinului);
•    lupta dintre instinct si aspiratia spre puritate sau perfectiune;
•    banalitatea, absurdul sau ridicolul existentei.

Transfigurarea:
•    proces complex, specific actului de creatie literara prin care un scriitor construieste, cu ajutorul imaginatiei, realitatea secunda a operei sale pornind de la datele realitatii prime, imediate;
•    actul esential si distinctiv al creatiei literare si artistice.
Ex. Istoria ieroglifica de Dimitrie Cantemir.

Transformari textuale:
contractia textuala:
•    rezumatul;
•    conspectul;
•    planul (schema).
expansiune textuala - tehnica insertiei cu:
•    digresiune;
•    citat;
•    nota;
•    marginalii;
translatia textuala:
•    transformarea vorbirii directe in vorbire indirecta si invers;
•    transformarea poeziei in proza si invers;
•    traduceri.
Multe texte admit segmentarea ssau compactarea.
Constituentii textului: capitolul, paragraful, fraza, sintagma sau partea de propozitie.
Coerenta semantica si structurala a constituentilor textului este asigurata prin:
•    ordonare;
•    articulare;

Transgresarea timpului este o caracteristica a universului de tip fantastic si consta in incalcarea legilor temporale specifice ordinii naturale a lumii prin fenomene de inghetare, accelerare, incetinire, inversare, comprimare, dilatare.

U
Umorul este o forma a comicului prin care situatiile, personajele care starnesc rasul sunt prezentate dintr-o perspectiva critica, dar cu bunavointa, intelegere, simpatie.

V
Valorile stilistice ale unor parti de vorbire si ale unor categorii morfosintactice.
•    locutiuni substantivale;
•    locutiuni adjectivale;
•    locutiuni pronominale;
•    locutiuni verbale.
substantivul - au mare expresivitate compuse prin alaturare: substantiv - adjectiv sau verb - substantiv.
Adjectivul - au valoare expresiva diferite forme de superlativ absolut:
•    constructii afective sau constructii arhaizate;
•    construtii cu substantiv, adjective folosite adverbial;
•    adjectivele fara grade de comparatie.
pronumele - expresivitate au pronumele personale in constructii care implica participarea afectiva a vorbitorului fata de o actiune sau stare: dativul etic sau adjectiv posesiv etic; unele pronume se substantivizeaza partial sau total. Alte pronume sunt intrebuintate cu forme arhaice sau populare.
Verbul dobandeste valoare expresiva prin intrebuintarea unei categorii sau caracteristici a verbului in locul alteia: personal sau impersonal, tranzitiv sau intranzitiv si invers, reflexiv pentru pasiv, forme inverse in locul formelor directe. Sunt neobisnuite in limba standard si capata expresivitate:
•    constructiile infinitivale nu-I ce vinde, nu are ce spune/face;
•    constructiile verbului a fi cu dativ exprima ideea de posesie: dor mi-e de casa noastra.

Variantele sunt operele sub care se gaseste o opera folclorica.

Viziunea narativa este relatia dinrte personaj (el din poveste) si narator (el/eu din discurs), concretizata in trei tipuri principale:
•    narator > personaj (viziune din spate);
•    narator = personaj (viziune impreuna cu);
•    narator < personaj (viziune din afara).

Vorbirea directa si indirecta sunt cele doua procedee prin care se redau, oral sau in scris, spusele unei persoane. Atribuirea acestor spuse unui locutor se face printr-un verb al spunerii (verba dicendi) sau al declaratiei (verba declarandii).
Vorbirea directa se recunoaste in scris dupa semnele de punctuatie (“,:,--). In exprimarea orala, dupa verbul de declaratie se face o pauza urmata de schimbarea intonatiei. In scris, verbul declaratiei poate fi asezat inaintea, in interiorul sau la sfarsitul comunicarii. El poate fi neutru (a spune, a zice), dar poate adauga informatii despre felul in care enunturile sunt sustinute (sopteste, striga, se rasteste) sau sunt gandite (considera, crede, presupune) sau despre felul in care sunt formulate judecatile (pretinde, isi imagineaza).
Enunturile din vorbirea directa pastreaza indiciile de persoana, loc si timp verbal care arata cine vorbeste, cui si cand ii vorbeste. Propozitiile sau frazele pot fi: afirmative sau negative, interogative, imperative sau exclamative.
Vorbirea indirecta suprima semnele de punctuatie si marcile specifice adresarii (apelative, interjectii) sau expresivitatii (interogatii, exclamatii) si este introdusa de un verb al declaratiei care poate fi urmat de:
•    o subordonata completiva (el raspunde ca …) sau interogativa indirecta (el intreaba daca…);
•    un infinitiv (el ii propune a demisiona) sau un sunstantiv care contrage o propozitie (el propune numirea in functie).
Trecerea din vorbire directa in vorbire indirecta presupune schimbari de punctuatie si schimbari la nivelul morfo sintactic al limbii.